ICCJ. Decizia nr. 578/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 578/2012
Dosar nr. 1581/1/2011
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la 18 noiembrie 2003, contestatorii G.I.A., G.M., în contradictoriu cu pârâtele SC A.G. SA şi Agenţia Domeniilor Statului, au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 97/2003, solicitând anularea acestei decizii, obligarea pârâtei SC A. SA Găeşti la restituirea în natură a imobilului compus din construcţie, respectiv 2 apartamente a câte 4 camere fiecare, hambar, grajd, siloz şi teren situat în com. Morteni, jud. Dâmboviţa, ce a format obiectul exproprierii, iar, în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor să emită o decizie care să cuprindă ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de valoare nominală folosite în procesul de privatizare.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că s-au adresat, în termen legal, cu notificări pentru restituirea în natură a imobilelor construcţie şi teren aferent, Primăriei comunei Morteni, care, la rândul ei, le-a transmis unităţii deţinătoare, respectiv SC A. SA Găeşti, în calitate de moştenitori legali ai autoarei; că pârâta SC A. SA Găeşti a emis o decizie de respingere a notificării nelegală şi netemeinică, pentru faptul că este nemotivată, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin aceasta nu se argumentează de ce suprafaţa de 183 ha teren nu face obiectul Legii nr. 10/2001, care, prin dispoziţiile sale, nu limitează suprafaţa de teren care se poate restitui, mai ales că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că dispoziţiile acestei legi au caracter de complinire în raport de celelalte acte normative reparatorii, şi că imobilele au fost preluate abuziv, ceea ce impune restituirea în natură a acestora, contestatorii făcând dovada deplină a dreptului de proprietate asupra lor, conform actelor depuse atât la comisie, cât şi la unitatea deţinătoare.
În urma probelor administrate în cauză, la data de 23 februarie 2005, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 278 prin care s-a admis contestaţia, s-a anulat decizia nr. 97/2003 emisă de pârâta SC A. SA Găeşti, pe care a obligat-o să restituie în natură imobilele construcţii, respectiv clădirea administrativă formată din 2 apartamente a câte 4 camere fiecare, anexă socială, magazie de cereale şi fostul grajd, actualmente magazie, conform raportului de expertiză întocmit de expert G.F., precum şi suprafaţa de 5000 m.p., curţi construcţii,conform raportului de expertiză întocmit de expert A.E.G., şi s-a respins contestaţia faţă de Agenţia Domeniilor Statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că imobilele au fost preluate, în baza Decretului nr. 83/1949, cu titlu, intrând în patrimoniul pârâtei SC A. SA Găeşti, societate ce nu a fost privatizată, situaţie în care Agenţia Domeniilor Satului nu are calitate procesuală pasivă şi nici nu pot fi incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001; că este admisibilă contestaţia doar în parte şi numai cu privire la acele imobile care au rămas în patrimoniul SC A. SA Găeşti şi care au aparţinut autorului contestatorilor; că celelalte construcţii, aflate în incinta societăţii, identificate în raportul de expertiză, au fost edificate după preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 83/1949, o parte din aceste active, intrate în patrimoniul societăţii, fiind înstrăinate prin licitaţie publică şi adjudecate de terţe persoane.
Cu privire la restituirea diferenţei de teren până la 183 hectare, s-a reţinut că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci face obiectul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, s-a reţinut că poate constitui obiectul Legii nr. 10/2001 terenul pe care se află construcţia şi cel aferent acesteia cu destinaţia de curţi construcţii, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert A.E.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 18 din 6 februarie 2006, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că apelanţii contestatori au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii, grajd de porci şi remiză, care nu se mai regăsesc şi pentru suprafaţa de 17.772 m.p., teren, care a fost licitată numitului D.G., urmând ca restituirea în natură să se dispună doar pentru suprafaţa de 56.556 m.p., teren, conform expertizei M.E., efectuată în apel, pe lângă cei 5.000 m.p., teren, restituiţi în natură de instanţa de fond.
Prin decizia civilă nr. 773 din 29 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 18 din 6 februarie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând, în esenţă, că din dispozitivul hotărârii instanţei de apel nu rezultă cine urmează să fie obligat la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent faţă de reclamanţii G.I.A. şi G.M., în condiţiile în care SC A. SA Găeşti se află în faliment, iar administrarea terenurilor revendicate de reclamanţi a fost preluată de Agenţia Domeniilor Statului; că nu poate supune controlului de nelegalitate critica referitoare la faptul că Agenţia Domeniilor Statului nu poate fi obligată la restituire, întrucât nu este deţinătoarea imobilului, deoarece faţă de contradicţia dintre considerente şi dispozitiv există imposibilitatea determinării celui în sarcina căruia a fost stabilită obligaţia de restituire.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de recurs a stabilit ca instanţa de trimitere să determine entitatea căreia îi incumbă obligaţia de restituire în natură sau prin echivalent, ţinând seama totodată de regimul juridic al imobilelor a căror restituire s-a cerut, precum şi de celelalte critici formulate în recurs, în legătură cu natura juridică a imobilelor în litigiu şi de legile de reparaţie a căror incidenţă ar presupune-o natura acestora.
Cauza a fost reînregistrară pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. 4036.3/42/2005, iar prin decizia civilă nr. 324 din 28 iunie 2007, instanţa de apel a admis apelul declarat de contestatorii G.I.A. şi G.M. împotriva sentinţei civile nr. 278 din 23 februarie 2005 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimaţii Agenţia Domeniilor Statului şi SC A. SA Găeşti - prin lichidator C.A.; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta S.C A. SA Găeşti, prin lichidator, la achitarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii grajd pentru porci şi remiză, conform expertizei N.R., şi pentru suprafaţa de teren de 17.772 m.p., conform expertizei M.E., cât şi la restituirea în natură a suprafeţei de 56.556 mp teren, conform expertizei M.E.
Prin aceeaşi decizie, Curtea a respins acţiunea faţă de Agenţia Domeniilor Statului, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 7440 din 26 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Găeşti, prin lichidator judiciar I.P.I.P.U.R.L, împotriva deciziei nr. 324 din 28 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinând următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Totodată, s-a constatat că stabilirea faptelor, aşa cum rezultă din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul instanţelor de fond, iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate, cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile constituind una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Prin decizia de casare s-a statuat că, în rejudecare, instanţa de apel va stabili, motivat în drept şi în fapt, care este natura juridică actuală a imobilelor în litigiu şi, pe cale de consecinţă, care este legea de reparaţie aplicată acestora, aspecte în raport de care se poate stabili căreia dintre pârâte îi revine obligaţia de restituire în natură ori de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut, că stabilirea acestor aspecte de fapt şi de drept se impune întrucât, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, numai entităţile deţinătoare se pot pronunţa asupra cererilor formulate de persoanele îndreptăţite, înţelegând prin entităţi deţinătoare acele unităţi care au drept de dispoziţie asupra imobilelor.
Referitor la măsurile reparatorii prin echivalent, s-a reţinut că acestea se propun de entităţile deţinătoare mai sus arătate şi se acordă de stat în cadrul procedurii prevăzută prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cu alte cuvinte, instanţa de recurs a statuat că, fiind investită cu soluţionarea unor cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de fond avea obligaţia de a verifica care este întinderea pretenţiilor formulate de persoanele pretins îndreptăţite, în raport de titlurile pe care la invocă şi dacă acestea au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în cadrul altor legi de reparaţie, precum şi obligaţia de a stabili dacă persoanele juridice chemate în judecată au calitatea de unităţi deţinătoare ale terenurilor şi construcţiilor în litigiu, respectiv dacă acestea au drept de dispoziţie asupra lor, putând dispune restituirea în natură sau propune acordarea de măsuri reparatorii.
Stabilirea legii de reparaţie incidentă raportului juridic dedus judecăţii, anume a legilor fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, nu se realizează pe cale de deducţie logică sau numai prin interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci se verifică în concret, în raport cu regimul juridic al fiecărui teren şi de menţiunile din titlurile de proprietate deja emise părţilor în procedura Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000.
Totodată, pentru a concluziona cu privire la regimul juridic al terenurilor, s-a reţinut că nu sunt suficiente doar anumite informaţii transmise de unele instituţii publice sau doar aprecierile expertului, cât timp acestea nu sunt fundamentate în mod explicit pe titlurile deţinute de părţile litigante.
S-a conchis că, în speţă, nici după rejudecare, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, referitor la imobilele în litigiu, care ar fi constituit “Ferma şi Plantaţia G. şi/ sau M.V.C.”.
În acest sens, s-a arătat că, în justificarea pretenţiilor, reclamanţii au depus un proces verbal datat 20 aprilie 1949, de preluare a fostei proprietăţi Gerota, din comuna Morteni, în care sunt evidenţiate la rubrica terenuri 155,02 ha şi un act de donaţie autentificat sub nr. 34170 din 12 decembrie 1932 la Tribunalul Ilfov pentru o suprafaţă de 50 ha teren, situată în comuna Morteni, care a făcut ulterior obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. 2725 din 12 septembrie 1944, şi că, în raport de aceste înscrisuri şi de limitele investirii prin notificări, prin cererea de chemare în judecată şi apoi prin apel, instanţele aveau obligaţia de a identifica terenurile care au aparţinut autorilor reclamanţilor şi care sunt în litigiu în prezenta cauză, dacă pentru acestea s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în baza legilor funciare reclamanţilor sau altor persoane şi/ sau, după caz, de a stabili dacă terenurile se află în posesia pârâtelor şi cu ce titluri le deţin, adică de a stabili dacă pârâtele au calitatea de unităţi deţinătoare, în sensul că pot dispune cu privire la aceste terenuri măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut, că aceste verificări se impuneau a fi efectuate, întrucât din lucrările dosarului rezultă faptul că reclamanţilor le-au fost retrocedate anumite terenuri în baza legilor funciare, aspect confirmat şi prin adeverinţa din 19 februarie 2008 emisă de Primăria comunei Morteni, potrivit căreia reclamanţilor le-a fost deja reconstituit în baza legilor funciare dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 249,00 ha teren.
Sub acest aspect, s-a reţinut că prin concluziile unui raport de expertiză s-a conchis, fără a se argumenta, referitor la o suprafaţă de 155 ha teren, că aceasta a făcut obiectul reparaţiei în baza legilor funciare, expertul susţinând că a identificat din fosta proprietate a autorilor reclamanţilor doar o suprafaţă de 5000 mp teren şi a concluzionat că este liberă doar o suprafaţă de 3490 mp teren.
S-a reţinut, de asemenea, că, în fundamentarea concluziei, potrivit căreia pârâta SC A. SA ar deţine, pe raza localităţii Morteni, o suprafaţă de 79.323 mp, expertul a arătat că s-a bazat doar pe “evidenţele primăriei” (fila 176), fără însă să rezulte că a verificat şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis acestei pârâte, din 18 decembrie 1997 de M.A.A. Bucureşti, potrivit căruia această pârâtă deţine în proprietate, pe raza mai multor localităţi, o suprafaţă totală de 304826,98 mp din care aferentă Fermei Morteni 22.771, 93 mp (referitor la care 17.772 mp a fost dobândită la licitaţie publică de D.G., iar 5000 mp a fost predată reclamanţilor în baza sentinţei pronunţată de prima instanţă), şi că pârâta menţionată a contestat deţinerea şi a altor suprafeţe de teren pe raza localităţii Morteni, altele decât cele evidenţiate în titlul de proprietate mai sus arătat şi s-a conchis că instanţa de apel trebuia să motiveze în baza căror dovezi a statuat că această pârâtă deţine în proprietate şi suprafaţa de 56.556 mp pe care a fost obligată să o restituie în natură reclamanţilor, dar şi considerentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat că această pârâtă, prin lichidatorul judiciar, trebuie să achite reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru celelalte imobile reţinute în dispozitiv.
Prin decizia civilă nr. 207 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de contestatorii G.I.A., şi G.M. împotriva sentinţei civile nr. 278 pronunţată la 23 februarie 2005, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa; a schimbat în parte sentinţa apelată; a constatat că apelanţii mai sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 17.772 m.p., identificată prin raportul de expertiză P.I., întocmit în apel după casare; a respins acţiunea faţă de intimata Administraţia Domeniilor Statului şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, reţinând că, în cauză, la cererea părţilor, s-au încuviinţat probatorii cu acte şi expertiză topo, aşa cum au fost evidenţiate prin încheierile de şedinţă din 18 iunie 2009 şi, respectiv, 04 noiembrie 2009, iar, după depunerea actelor dispuse de către instanţă s-a trecut la încuviinţarea unor expertize tehnice de specialitate de către expert P.I., precum şi de expertul consilier la cererea părţilor în persoana ing. N.E., la care, în urma efectuării lucrărilor şi încuviinţării obiecţiunilor, s-a dispus completarea.
În lucrarea efectuată, la data de 19 mai 2010, expertul ing. P.I. a precizat că, din analiza documentelor depuse la dosar şi pe care acesta de altfel le-a individualizat în răspunsurile la obiectivele expertizei, în raport de identificarea terenurilor, apelanţii contestatori mai sunt îndreptăţiţi la 56 ha teren agricol şi 6,5 ha curţi construcţii.
Şi la această din urmă expertiză părţile au formulat obiecţiuni, încuviinţate de către instanţă, expertul răspunzând, la data de 09 iunie 2010, că, faţă de raportul de expertiză depus la termenul anterior, nu are noutăţi în sensul că nu a reuşit să identifice cu exactitate cele 56 ha teren agricol, întrucât sunt necesare alte documente cu planuri vechi, motiv pentru care a solicitat un alt termen pentru a finaliza lucrarea.
Ulterior, la data de 03 septembrie 2010, acelaşi expert a întocmit lucrarea finală precizând că, din analiza documentelor pe care le-a avut în studiu, apelanţii contestatori mai sunt îndreptăţiţi la suprafaţa de 56 ha teren agricol, dar care nu se află pe raza localităţi Morteni, fiind posibil să fie situată pe raza localităţii Petreşti, şi 6,5 ha curţi construcţii, din care 1,77 ha deţinute de D.G.
S-a mai reţinut că, în raport de hotărârile pronunţate în cauză, reclamanţii au primit, conform proceselor verbale de punere în posesie, suprafeţele de teren aşa cum s-a dispus prin hotărârile pronunţate la prima instanţă şi împotriva căreia, în primul ciclu procesual, apelanta a nu a formulat apel sau recurs, fiind de acord cu ceea ce au reţinut instanţele.
În aceste condiţii, Curtea a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei pronunţate de prima instanţă referitoare la acele suprafeţe individualizate prin hotărâre.
Cât priveşte restul de teren pretins, conform actelor depuse şi a menţiunilor făcute de către expert, s-a reţinut că acesta nu se află în patrimoniul societăţii pârâte, ci eventual în administrarea comunei Morteni, deoarece Agenţia Domeniilor Statului a predat, pe baza protocolului de preluare predare din 5 septembrie 2006, către Comisia locală de fond funciar a primăriei comunei Morteni, suprafaţa de 180 ha teren agricol, ce a constituit obiect al expertizei pentru reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor, împrejurare ce rezultă din adresa din 3 iunie 2010 emisă de Agenţia Domeniilor Statului, şi că, prin concluziile scrise depuse la dosar de către apelanţii G.M. şi G.I.A., aceştia au arătat că înţeleg să nu mai solicite obligarea societăţii intimate la plata despăgubirilor, întrucât aceasta se află în încheierea procesului de faliment, că nu mai există disponibil pentru a fi despăgubiţi pentru construcţiile demolate, respectiv grajdul de porci şi remiza, ci doar restituirea suprafeţei de 56 ha teren şi 6,5ha curţi construcţii, din care 17.772 mp a fost vândut abuziv de către intimată lui D.G.
Referitor la cei 56 ha teren agricol, cât şi la suprafaţa de 6,5 ha teren curţi construcţii, în raport de menţiunile expertului arătate mai sus, s-a reţinut că raporturile juridice urmează a fi reglementate cu Primăria comunei Morteni pe raza căreia se află aceste suprafeţe, urmând a fi admise doar pretenţiile reclamanţilor privind suprafaţa de 17.772 m.p., care a fost vândută cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, de către intimată, către numitul D.G., apelanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru această suprafaţă.
Referitor la intimata Administraţia Domeniilor Statului, Curtea a respins acţiunea formulată faţă de aceasta, având în vedere că suprafeţele de teren solicitate de către contestatorii intimaţi nu aparţin Domeniului Statului, ci unităţii deţinătoare respectiv SC A. SA Găeşti, situaţie ce rezultă din actele şi lucrările dosarului, dar şi din rapoartele de expertiză întocmite în cauză.
De asemenea, s-a reţinut că, din actele dosarului, rezultă că imobilele au fost preluate în baza Decretului nr. 83/1949, cu titlu, intrând în patrimoniul pârâtei SC A. SA Găeşti, societate ce nu a fost privatizată, situaţie în care Agenţia Domeniilor Satului nu are calitate procesuală pasivă şi nici nu pot fi incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.
S-a concluzionat că, chiar dacă această societate se află în lichidare, nu înseamnă că terenul aflat în proprietatea sa a trecut în proprietatea Agenţiei Domeniilor Statului, întrucât, din raportul de expertiză întocmit de expert M.E. la instanţele anterioare a rezultat că terenul a trecut doar în administrarea şi nu şi în proprietatea acesteia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâta SC A. SA Găeşti şi reclamanţii G.I.A. şi G.M., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii G.I.A. şi G.M. au arătat că instanţa a analizat, în mod corect, situaţia juridica a suprafeţei de teren de 17.772 mp, statuând în sensul ca a fost înstrăinat către o persoană fizică (D.G.) în mod abuziv, contrar prevederilor art. 46 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001 şi a conchis în sensul constatării calităţii de persoane îndreptăţite a acestora pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru această suprafaţă, însă nu a dispus obligarea Agroindustriala S.A. Găeşti la acordarea acestora, tocmai pentru că o atare măsură nu ar putea fi adusă la îndeplinire; că din motivele de recurs care au determinat casarea deciziei Curţii de Apel Ploieşti nr. 324 din 28 iunie 2007 formulate de Agroindustriala Găeşti S.A., şi, deopotrivă, din probatoriul administrat, rezultă că această entitate nu mai deţine în prezent suprafaţa de teren de 17772 m.p.; că din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanţa face aceeaşi greşeală pe care a făcut-o anterior, la pronunţarea deciziei nr. 324/2007, în sensul că nici măcar nu obligă de această dată Agroindustriala S.A., societate a cărei procedură de faliment a fost deja finalizată, la acordarea de măsuri reparatorii (dispoziţie care oricum nu ar fi putut fi adusă la îndeplinire), ci doar constată dreptul reclamanţilor de a li se acorda măsuri reparatorii.
De asemenea, s-a arătat că, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 17772 m.p. nu exista decât posibilitatea constatării înstrăinării sale abuzive de către Agroindustriala Găeşti S.A. şi a dreptului reclamanţilor la restituirea în natură a acestei suprafeţe, de către actualul deţinător, prin aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 46 alin. (1) si (4) din acelaşi act normativ; că necesitatea constatării dreptului reclamanţilor la restituirea în natură a acestei suprafeţe este fundamentată pe principiul restituirii în natură instituit de Legea nr. 10/2001, potrivit art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, din interpretarea acestor texte rezultă că măsurile reparatorii prin echivalent pot fi acordate numai atunci când, prin dispoziţii exprese, se interzice sau este imposibilă restituirea în natură.
Or, în acest caz, restituirea în natură este posibilă, întrucât instanţele au recunoscut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire pentru această suprafaţă, parte integrantă din Ferma Gerota, unicul impediment fiind acela al înstrăinării abuzive a acesteia, cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta SC A. SA Găeşti, după ce a expus istoricul cauzei, a arătat că hotărârea este lovită de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
In ceea ce priveşte nulitatea prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că potrivit acestui text de lege, este lovită de nulitate hotărârea dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din C. proc.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul, în tot cursul procesului, trebuie să manifeste un rol activ, în limitele prevăzute de lege, să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Or, în speţă, instanţa de apel a admis calea de atac promovată de reclamanţi, deşi aceştia au promovat o acţiune al cărei obiect material nu este precis determinat, întrucât, reclamanţii G.I.A. şi G.M., prin notificarea nr. 19/2001, au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 2 ha teren şi a construcţiilor aflate pe acesta din fosta moşie a M.G. situată în comuna Morteni, sat Cecova, jud. Dâmboviţa, iar C.E.D., prin notificarea nr. 112/2001, a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren de 50 ha situat în comuna Morteni - moşia V. - Cecova, jud. Dâmboviţa.
În ceea ce priveşte notificarea nr. 19/2001, s-a arătat că aceasta are un conţinut ambiguu, nerezultând, în mod clar, dacă cei doi reclamanţi solicită restituirea întregului teren ce făcea parte din moşia M.G., respectiv 185 ha sau doar suprafaţa de 2 ha teren curţi - construcţii; că există incertitudine şi cu privire la obiectul material al prezentei acţiuni, deoarece nici în contestaţie nu se precizează expres şi clar ce suprafaţă de teren se revendică, şi, cu toate acestea, prin motivele de apel, reclamanţii pretind că sunt persoane îndreptăţite pentru întreaga suprafaţă de teren ce a aparţinut autorilor acestora, solicitând restituirea sa în natură sau prin echivalent.
Mai mult, chiar instanţa de recurs, în motivarea deciziei de casare apreciază faptul că nu există concordanţă între pretenţiile reclamanţilor şi actele de proprietate de care se prevalează, fiind necesar a se stabili cu exactitate ce terenuri sunt în litigiu, însă, nici după casarea deciziilor pronunţate de instanţa de apel, reclamanţii nu au înţeles să precizeze, în mod concret, care este obiectul material al prezentei acţiuni, iar instanţa de apel, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, a admis calea de atac promovată de reclamanţi; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul constatării dreptului acestora la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 17.772 mp, identificată prin raportul de expertiză P.I.
Or, chiar dacă se considera că s-a solicitat restituirea întregii suprafeţe de teren arătate în notificări, instanţa trebuia să constate că acţiunea a rămas fără obiect, întrucât, în timpul soluţionării prezentului litigiu, Comisia Judeţeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar a eliberat pe numele reclamanţilor mai multe titluri de proprietate pentru o suprafaţă totală de 249,50 ha teren, deşi, din actele depuse la dosar, rezultă că aceştia au solicitat restituirea suprafeţei de 235 ha teren.
S-a mai arătat, că, prin decizia de casare, s-a impus ca obiectiv instanţei de apel fixarea obiectului litigiului, în baza a ceea ce pretind reclamanţii, şi, deşi, în opinia recurentei, s-a arătat că apreciază că aceştia au solicitat doar suprafaţa de 50 ha teren agricol şi 2 ha teren curţi construcţii, şi chiar dacă printr-o interpretare mai largă s-ar aprecia că reclamanţii au solicitat restituirea suprafeţei de 185 ha teren, ce a aparţinut M.G. şi a suprafeţei de 50 ha teren ce a aparţinut E.C., adică un total de 235 ha teren, s-a arătat că această suprafaţă a făcut obiectul reconstituirii în baza legilor fondului funciar, iar prezenta acţiune a rămas fără obiect, împrejurare ce trebuia pusă în dezbaterea părţilor, în sens contrar hotărârea fiind lovită de nulitate.
S-a mai arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, iar, după cum rezultă din chiar motivarea hotărârii atacate, „prin concluziile scrise depuse la dosar de către apelanţii G.M. şi G.I.A., aceştia au arătat că înţeleg să nu mai solicite obligarea societăţii intimate (adică a SC A.G. SA) la plata despăgubirilor, întrucât aceasta se află în încheierea procesului de faliment, că nu mai există disponibil pentru a fi despăgubiţi pentru construcţiile demolate, respective grajdul de porci şi remiza, ci doar restituirea suprafeţei de 56 ha teren şi 6,5 curţi construcţii, din care 17.772 m.p. a fost vândut abuziv de către intimată lui D.G.”.
Prin urmare, reclamanţii au renunţat la cererea privind plata de despăgubiri solicitând doar restituirea în natură a suprafeţei arătate şi, cu toate acestea, în dispozitivul deciziei ce face obiect al prezentei căi de atac se precizează că se constată că apelanţii mai sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 17.772 m.p., fără ca instanţa să arate, în concret, ce fel de măsuri reparatorii din cele reglementate de lege li se cuvin reclamanţilor, însă, având în vedere împrejurarea că restituirea în natură nu este posibilă, fapt sesizat de către instanţă, se arată că s-au acordat, de fapt, măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, peste voinţa reclamanţilor care au renunţat expres la această cerere.
In ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că terenurile revendicate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Atât prin decizia civilă nr. 773 din 29 ianuarie 2007, cât şi prin decizia civilă nr. 7440 din 26 noiembrie 2008, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. s-au casat hotărârile pronunţate de instanţa de apel cu consecinţa rejudecării cauzei de către aceeaşi instanţă, pentru a se stabili care este natura juridică actuală a imobilelor şi, în consecinţă, care este legea de reparaţie aplicabilă.
Or, imobilul pretins de familia G. face obiect al legilor fondului funciar, iar nu al Legii nr. 10/2001, aşa cum se susţine de către aceştia, dar şi de către instanţa de apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Terenul pretins de reclamanţi şi care nu a făcut obiect al titlurilor de proprietate este situat în extravilanul comunei Morteni, împrejurare ce rezultă atât din expertiza întocmită în cauză, cât şi din actele ce emană de la autoritatea administrativă locală.
Mai mult, imobilul autorilor reclamanţilor a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea 187/1945, după cum rezultă din procesul - verbal încheiat în data de 20 aprilie 1949 (fila 16 dosar), iar, imobilele ce au făcut obiectul celor două acte normative de preluare intră sub incidenţa legilor fondului funciar şi nu ale Legii nr. 10/2001 şi de altfel, reclamanţii au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, eliberându-li-se 5 titluri de proprietate pentru suprafaţa totală de 249,5 ha teren, care a făcut parte din moşia familiei G.
S-a conchis, că şi diferenţa pretinsă, de 17.772 m.p. teren, are acelaşi regim juridic, neputând fi supusă altei legi.
S-a mai arătat, că SC A. SA Găeşti nu are calitatea de unitate deţinătoare pentru a putea fi obligată să restituie imobilul pretins de reclamanţi sau contravaloarea acestuia, întrucât această societate a fost beneficiara Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, la data de 18 decembrie 1997, pentru o suprafaţă totală de 304.826, 98 m.p., teren, situată în mai multe localităţi, iar în anexa a doua a acestui act se precizează că, în localitatea Morteni, societatea deţine, în baza sentinţei civile nr. 3500 din 1 noiembrie 1995, suprafaţa de 22.771,93 m.p.,teren, reprezentând „Ferma M.”, acesta fiind singurul imobil pe care SC A. SA Găeşti l-a dobândit în proprietate în raza comunei Morteni.
Prin urmare, singurul teren de care societatea pârâtă putea să dispună, în calitate de proprietară, este cel cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, respectiv cel în suprafaţă de 22.771,93 m.p.
Însă, anterior notificării sale, dar şi anterior deschiderii procedurii insolvenţei, această societate a fost obligată de către Tribunalul Arbitral din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Oltenia, prin sentinţa nr. 41 din 27 aprilie 1999, să plătească către SC D. SA Craiova suma de 345.056.270 lei şi, întrucât nu a avut lichidităţi, creditorul a pornit executarea silită a debitoarei, procedând la vânzarea suprafeţei de teren de 17.771,93 m.p., împreună cu construcţiile aflate pe acesta, din totalul de 22.771,93 mp.
De aceea, la data promovării prezentului litigiu, s-a arătat că SC A. SA Găeşti mai avea în proprietate doar suprafaţa de 5.000 mp din totalul de 22.771,93 aflată în raza comunei Morteni, împrejurare sesizată, de altfel, de către instanţa de fond, pe care, fiind de bună-credinţă, după pronunţarea sentinţei primei instanţe, a predat-o reclamanţilor, prin procesul - verbal de punere în posesie din data de 24 martie 2007.
S-a arătat şi că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a ţinut seama de dispoziţiile trasate prin decizia de casare, respectiv decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu s-a conformat hotărârii instanţei de recurs în sensul că nu a stabilit care este obiectul cererii de chemare în judecată, care este legea de reparaţie care se aplică, cine are calitatea de unitate deţinătoare, care este stadiul în care se află procedura insolvenţei judiciare declanşată împotriva SC A.G. SA.
Examinând recursurile declarate de reclamanţii G.I.A. şi G.M. şi de pârâta SC A. SA Găeşti, instanţa constată următoarele :
Recurenta-pârâtă SC A. SA Găeşti a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, pentru neîncadrarea în drept a criticilor formulate, iar cu ocazia dezbaterilor apărătorul acesteia a arătat că nu mai susţine această excepţie.
Cu toate acestea, instanţa constată că această excepţie nu este întemeiată, întrucât, deşi reclamanţii nu au indicat temeiul legal al criticilor formulate, instanţa de judecată, în condiţiile art. 306 (3) C. proc. civ., poate face încadrarea acestora în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate vizând pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că recunoscând calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să dispună restituirea în natură a suprafeţei de 17772 m.p., teren, înstrăinată abuziv către D.I., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, au arătat că, prin decizia recurată, nu s-a stabilit valoarea măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi şi „cine ar fi obligat să le acorde”.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC A. SA Găeşti, se constată că este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt şi a încălcat principiul disponibilităţii, pronunţând astfel decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a stabilit dacă reclamanţilor li s-a restituit integral suprafeţele de teren preluate abuziv de la autorii lor, în condiţiile legilor fondului funciar, situaţie în care acţiunea lor în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas fără obiect, că pârâta nu are calitate de unitate deţinătoare pentru terenul în suprafaţă de 17772 m.p., care oricum nu face obiectul Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ, fiind situat în extravilan, şi că pârâta, din terenul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor şi care s-a aflat în posesia acesteia, în suprafaţă de 22771,93 m.p., a restituit în natură suprafaţa de 5000 m.p., iar diferenţa, de 17771,93 m.p., teren, a făcut obiectul executării silite a acestei pârâte, procedându-se la vânzarea sa împreună cu construcţiile aferente.
Faţă de circumstanţele cauzei, în sensul că decizia recurată a fost pronunţată de către instanţa de apel în cel de-al treilea ciclu procesual, situaţie în care instanţa de judecată era obligată să se conformeze dezlegările obligatorii dispuse prin decizia de casare, prin care s-a stabilit necesitatea administrării unor probe de către instanţa de apel în vederea lămuririi situaţiei de fapt, pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la nemotivarea deciziei pronunţată în apel, ce face obiectul prezentului recurs.
Verificând decizia recurată, în raport şi de acest motiv de recurs, cât şi de criticile formulate de reclamanţi şi de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Prin urmare, motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile părţilor.
În acest sens, sunt aplicabile şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă naţională trebuie să fie motivată în fapt şi în drept sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanţă.
Or, în speţă, se constată că instanţa de apel, în primul rând, în soluţionarea cauzei, era ţinută de delegările obligatorii date prin decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, în sensul că trebuia să identifice terenurile în litigiu care au aparţinut autorilor reclamanţilor; să stabilească natura juridică actuală a acestor imobile şi legea de reparaţie aplicabilă acestora, întinderea pretenţiilor formulate de persoanele pretins îndreptăţite, respectiv obiectul litigiului, în raport de titlurile pe care reclamanţii le invocă, unitatea care are dreptul de dispoziţie asupra imobilelor în litigiu şi căreia îi revine obligaţia de restituire în natură ori să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001, şi, de asemenea, dacă reclamanţii au beneficiat de măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu în baza altor acte normative de reparaţie, precum şi de apărările pârâtei SC A. SA Găeşti, reluate prin motivele de recurs, în sensul că reclamanţilor li s-a restituit integral suprafeţele de teren preluate abuziv de la autorii lor în condiţiile legilor fondului funciar, respectiv suprafaţa de 249,5 ha teren, deşi s-a făcut dovada cu acte că autorii acestora au avut în proprietate numai a suprafeţei de 235,02 ha, ce a fost preluată abuziv de către stat, situaţie în care acţiunea reclamanţilor formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas fără obiect, că nu are calitatea de unitate deţinătoare pentru terenul în suprafaţă de 17772 m.p., care oricum nu face obiectul Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ, fiind situat în extravilan.
Însă, instanţa de apel, deşi, prin decizia dată în recurs, s-a reţinut că în ceea ce priveşte regimul juridic al terenurilor nu sunt „suficiente anumite informaţii transmise de unele instituţii publice şi aprecierile expertului”, cât timp acestea nu sunt fundamentate în mod explicit pe titlurile deţinute de părţile litigante, în motivarea deciziei recurate, a reţinut numai concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, fără să rejudece procesul în sensul şi limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, respectiv nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date de instanţa de recurs pentru stabilirea situaţiei de fapt, şi, mai mult, nu a arătat în considerentele deciziei recurate motivele de fapt şi de drept pentru care nu a respectat aceste dezlegări şi, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei hotărâri, şi are conotaţii care vizează nelegalitatea sa, precum şi neîndeplinirea obligaţiei judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor legale în acest sens.
Neîndeplinirea acestei cerinţe legale, a motivării hotărârii pronunţate de către instanţa de apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situaţie face imposibilă analiza legalităţii deciziei în raport de soluţia pronunţată prin aceasta, în calea de atac a recursului.
Tot în acest sens, se constată că hotărârea recurată cuprinde şi motive contradictorii în sensul că prin considerentele acesteia s-a reţinut, pe de o parte, cu privire la terenul în suprafaţă de 17772 m.p. că face parte din suprafaţa de 6,5 ha teren, urmând ca pentru această suprafaţă raporturile juridice să fie reglementate cu Primăria comunei Morteni, iar pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 17772 m.p., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Găeşti.
Prin urmare, se constată că instanţa de apel, cu încălcarea art. 314 C. proc. civ., nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt în sensul celor dispuse prin decizia de casare, ţinând seama şi de apărările părţilor, pentru ca instanţa de recurs, cu respectarea acestor dispoziţii legale, să poată face o corectă aplicare a legii în cauză.
De aceea, instanţa, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs formulate de reclamanţi şi de pârâtă, va admite recursurile declarate de aceştia, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ţine seama de celelalte critici formulate de reclamanţi şi pârâtă, va face verificările dispuse prin decizia nr. 7440 din 26 noiembrie 2008 şi va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii G.I.A. şi G.M. şi de pârâta SC A. SA Găeşti, prin lichidator judiciar I.P.I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 207 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 576/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5785/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
