ICCJ. Decizia nr. 5659/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5659/2012
Dosar nr. 8806/1/2011
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 3 noiembrie 2011 sub nr. 8806/1/2011, reclamantul S.S., în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 7730 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În motivarea cererii, contestatorul a învederat că cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă a fost îndreptată împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar nu împotriva Ministerului Finanţelor Publice.
Prin decizia dată în recurs, Înalta Curte a admis recursul Ministerului Finanţelor Publice, deşi această persoană juridică nu a avut calitatea de parte în proces, fiind doar reprezentantul legal al pârâtului chemat în judecată - Statul Român.
Contestatorul a mai învederat că încă din etapa apelului a invocat inadmisibilitatea căii de atac formulate de o persoană ce nu a avut calitatea de parte în proces – Ministerul Finanţelor Publice, însă nici instanţa de apel nu a observat acest aspect.
S-a mai susţinut că această inexactitate reprezintă o evidentă greşeală materială care, în opinia sa, ascunde o vădită părtinire a adversarului procesual; cu toate acestea, ea poate fi reparată, în sensul de a se stabili în mod corect că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este parte în proces, iar nu Ministerul Finanţelor Publice care are doar calitatea de reprezenant legal al pârâtului chemat în judecată.
De asemenea, s-a arătat că dacă Statul trebuie protejat să nu plătească prejudicii cauzate în trecut, aceasta nu înseamnă că pot fi încălcate regulile procesului civil, inclusiv cea a asigurării unui tratament egal părţilor în procesul civil, în condiţiile în care justiţia democratică nu poate avea scopurile afirmate prin dispoziţiile art. 1 din Decretul 132/1949 adoptat de regimul comunist.
Analizând calea extraordinară de atac de retractare cu care a fost învestită, Înalta Curte constată cele ce urmează:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 4 iunie 2009, S.S. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bacău prin Primar şi Primăria municipiului Bacău, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, preluat în baza Decretului nr. 111/1951 de la tatăl său J.Z., iar pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, situat la data preluării în Bacău, Calea M.
În măsura în care imobilul nu mai poate fi restituit, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri băneşti, reprezentând atât valoarea imobilului în sine, cât şi valoarea fructelor civile pe care acesta le-a produs sau le-ar fi putut produce, având în vedere cele statuate prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte în recursul în interesul legii.
Prin sentinţa nr. 1464/D din 4 noiembrie 2009, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererilor având ca obiect contestarea nevalabilităţii titlului statului şi cererea în revendicare, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria municipiului Bacău; a respins ca neîntemeiate cererile formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a dispus disjungerea cererilor formulate în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bacău prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a acordat termen pentru continuarea judecăţii la 16 decembrie 2009, cu citarea părţilor lipsă; s-a prorogat soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bacău prin Primar.
Prin încheierea din 14 aprilie 2010, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a admis cererea formulată de reclamant şi a dispus îndreptarea erorilor materiale, astfel:
- data şedinţei publice în care s-a pronunţat hotărârea este 4 noiembrie 2009 în loc de 28 octombrie 2010, cum greşit s-a consemnat,
- parag. I al dispozitivului are următorul conţinut: “Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului”, în loc de “… având ca obiect contestarea nevalabilităţii …”, cum din eroare s-a consemnat,
- parag. IV al dispozitivului are următorul conţinut: “respinge ca atare cererile formulate în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bacău cu sediul în Bacău, str. M.”, în loc de “… în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice …”, cum din eroare s-a consemnat.
Prin decizia nr. 117 din 15 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis excepţia prematurităţii formulării apelului şi în consecinţă, a respins ca prematur apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei Tribunalului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 7730 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, recursul formulat de reclamant a fost respins ca nefondat, iar recursul declarat de pârât a fost admis, decizia recurată a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de recurs a apreciat că este greşită soluţia adoptată prin decizia atacată, respectiv, de respingere ca prematur a apelului declarat de pârât, instanţa de apel reţinând în mod eronat că nu este deschisă calea apelului atunci când instanţa de fond s-a pronunţat pe o excepţie.
Înalta Curte a constatat că instanţa de apel în loc să se pronunţe asupra criticilor formulate de Ministerul Finanţelor Publice, a făcut aplicarea art. 282 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii”.
Instanţa de recurs a reţinut că, astfel cum prevede textul citat, împotriva încheierilor premergătoare se poate declara apel separat doar în situaţia în care prin acestea s-a întrerupt cursul judecăţii.
În consecinţă, Înalta Curte, a constatat că problema de drept care se ridică în speţă este aceea de a se stabili dacă soluţia Tribunalului de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are sau nu caracteristicile unei încheieri premergătoare.
Potrivit C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea pricinii sunt încheieri premergătoare (art. 147 şi art. 268 din Cod).
Unele dintre acestea pot conţine dispoziţii pur premergătoare (încheieri preparatorii) care nu leagă instanţa [art. 268 alin. (2) C. proc. civ.] sau, dimpotrivă, pot conţine soluţionări parţiale ale unor aspecte ale litigiului care leagă instanţa (încheieri interlocutorii), în sensul că ea nu mai poate reveni asupra celor hotărâte [art. 268 alin. (3) C. proc. civ.].
Consecinţa practică a unei astfel de reglementări constă, printre altele, în aceea că încheierile premergătoare, indiferent de felul lor (încheieri preparatorii sau încheieri interlocutorii) nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul, apelul declarat împotriva hotărârii socotindu-se că a fost făcut şi împotriva încheierilor premergătoare.
Rezultă că, în sistemul C. proc. civ., încheierile premergătoare fac corp comun cu hotărârea finală şi, prin urmare, vor fi supuse apelului numai odată cu aceasta.
Înalta Curte a apreciat că în speţă, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin sentinţa Tribunalului nu are caracterul unei încheieri premergătoare potrivit normelor de procedură analizate.
Pe de altă parte, s-a reţinut că potrivit criteriilor de clasificare a excepţiilor procesuale, cea a lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, peremptorie sau dirimantă (pentru că tinde la respingerea acţiunii) şi absolută (pentru că normele care reglementează această condiţie de exerciţiu au caracter imperativ).
Ca atare, excepţia lipsei de calitate procesuală poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii, admiterea excepţiei făcând de prisos cercetarea fondului dreptului.
În consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că este greşită statuarea instanţei de apel în sensul prematurităţii apelului, întrucât respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul nu a rezolvat fondul raportului litigios, deoarece soluţionarea unei cauze nu presupune în mod obligatoriu tranşarea fondului pretenţiilor, iar dezînvestirea instanţei poate avea loc şi pe calea unei excepţii.
Aspra criticilor formulate prin motivele de recurs de către reclamant, Înalta Curte a apreciat că nu pot fi primite criticile referitoare la exercitarea apelului de către o persoană care nu este parte în proces.
S-a constatat că într-adevăr, apelul împotriva sentinţei tribunalului a fost declarat de Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F. – D.G.F.P. Bacău, însă, Înalta Curtea, a reţinut că în cauză, legitimarea procesuală este stabilită prin lege.
Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este subiect de drept în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, în calitatea de titular de drepturişi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile in care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop, prerogative ce reies şi din prevederile H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.
Contestaţia în anulare este nefondată, potrivit celor ce succed.
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare specială se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului: respingerea greşită a recursului ca tardiv declarat, anularea greşită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
În oricare dintre situaţii, pretinsa greşeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluţionat prin decizia a cărei retractare se solicită prin promovarea contestaţiei şi în raport de situaţia existentă în dosar la data pronunţării deciziei de către instanţa de recurs.
În plus, nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fost determinante pentru soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, constată că ceea ce contestatorul susţine cu titlu de motive ale contestaţie în anulare au făcut obiect al criticilor formulate prin propriul recurs, recursul reclamantului fiind respins ca nefondat prin decizia civilă nr.7730 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă împotriva căreia a fost formulată prezenta contestaţie în anulare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că aceeaşi chestiune a calităţii de pârât în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar nu a Ministerului Finanţelor Publice a fost evaluată de instanţa de recurs în analizarea motivelor de recurs al reclamantului, aspecte asupra cărora s-a statuat potrivit celor deja redate.
Or, potrivit regimului juridic procesual al contestaţiei în anulare speciale, părţile nu pot face uz de acestă cale extraordinară de atac decât pentru îndreptarea unor vădite greşeli materiale formale care s-au produs cu ocazia judecării recursului, iar nu pentru a provoca o nouă judecată a recursului asupra unor chestiuni cu privire la care instanţa de recurs a dat anumite dezlegări, întrucât prin contestaţia în anulare specială părţile nu sunt îndrituite a invoca eventuale greşeli de judecată produse în recurs.
Atare statuare se regăseşte şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
Astfel, pronuntandu-se în Cauza Mitrea contra Romaniei la 29 iulie 2008, instanţa europeană a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părtile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanta a carei hotarare este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenta unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
Pe de altă parte, în mod constant se afirmă în cadrul jurisprudenţei C.E.D.O. principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.
Aceasta presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).
În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi problema, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase hotărâri pronunţate de instanţa de contencios european.
Prin urmare, aspectele asupra cărora contestatorul solicită a se pronunţa instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, exced motivelor legale permise de art. 318 C. proc. civ., astfel că, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.S., împotriva deciziei nr. 7730 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5658/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5660/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
