ICCJ. Decizia nr. 5660/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5660/2012
Dosar nr. 9142/1/2011
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cererii de revizuire de fată, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. 91421/1/2012, pârâtul P.G. a formulat revizuire împotriva deciziei civile nr. 7412 din 21 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prevalându-se de dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. - hotărârea conţine dispoziţii potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire.
În motivarea cererii, revizuentul învederează că, în fapt, Înalta Curte, a fost învestită prin recursul formulat de reclamanţii R.M. şi R.F. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., acestea fiind motive de modificare a deciziei recurate.
Cu toate acestea, recurenţii reclamanţi, în dezvoltarea motivelor recursului, cât şi în timpul dezbaterilor, au criticat decizia atacată sub aspectul temeiniciei acesteia, recurenţii susţinând săvârşirea unor erori de către instanţa de apel cu ocazia administrării şi aprecierii probelor, cu consecinţa reţinerii unei situaţii de fapt pretins eronate.
Or, instanţa de recurs, fără a constata vreun motiv de casare a deciziei recurate, a admis recursul şi a pronunţat soluţia de modificare a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, dispunându-se defiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal; atare soluţie a avut consecinţe la fel de radicale şi de grave precum cele ale unei casări pe motive de ordine publică.
Revizuentul mai susţine că, în acest mod, instanţa de recurs a infirmat temeinicia hotărârilor instanţelor ierarhic inferioare odată cu desfiinţarea hotărârilor pronunţate în cauză.
Pentru soluţionarea recursului, instanţa nu se putea prevala de dispoziţiile legale ce reglementează judecarea apelului, întrucât art. 316 C. proc. civ. dispun că acestea sunt aplicabile în măsura în care nu sunt potrivnice normelor de procedură ce reglementează judecarea recursului.
Ca atare, mai arată revizuentul, instanţa de recurs nu putea modifica în tot decizia recurată, deci, inclusiv situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, şi cu atât mai puţin nu putea desfiinţa hotărârea instanţei de fond, întrucât:
cauza se judeca în calea nedevolutivă a recursului;
cererea de recurs era întemeiată pe motive de modificare a deciziei recurate;
cauza parcursese deja două grade de jurisdicţie, iar instanţa de fond cât şi instanţa de apel se pronunţaseră pe fondul cauzei;
dispoziţiile instanţei de recurs sunt contradictorii în sensul că aceasta a pronunţat modificarea deciziei recurate, dar în fapt a desfiinţat atât decizia instanţei de apel cât şi sentinţa instanţei de fond;
soluţia pronunţată de instanţa de recurs lipseşte procesul de finalitate.
În acest context, decizia instanţei de recurs trebuie schimbată pe calea prezentei revizuiri întemeiete pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., pentru cele arătate.
Totodată, revizuentul învederează că, în aprecierea sa, este îndeplinită şi cerinţa de admisibilitate a cererii de revizuire, în sensul că decizia instanţei de recurs a cărei revizuire o solicită, evocă fondul.
Astfel, se poate constata că prin decizia civilă nr. 7412/2011, în fapt, instanţa de recurs a hotărât asupra fondului pricinii, întrucât a infirmat în totalitate două hotărâri judecătoreşti pronunţate pe fondul cauzei, deci, inclusiv temeinicia, respectiv, situaţia de fapt, stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel.
Conform acestei situaţii de fapt reţinute de instanţele ierarhic inferioare, autoarea reclamanţilor nu a fost succesoarea legală şi testamentară a ultimului proprietar al imobilului notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la restituirea imobilului pe temeiul legii speciale.
Însă, desfiinţarea în totalitate a sentinţei civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe ar fi absurdă, în condiţiile în care instanţa de recurs nu ar fi constatat o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţa de fond.
De asemenea, infirmarea temeiniciei hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor ierarhic inferioare nu putea fi hotărâtă de instanţa de recurs decât dacă aceasta a reapreciat probele administrate de reclamanţi la judecarea fondului pricinii cât şi în recurs, deci, prin evocarea fondului pricinii de către instanţa de recurs.
În concluzie, susţine revizuentul, dispoziţiile deciziei civile nr. 7412/2011 nu puteau fî pronunţate de instanţa de recurs, îndeosebi cu privire la temeinicia hotărârilor instanţelor ierarhic inferioare, decât urmare evocării fondului în sensul art. 322 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce dovedeşte întrunirea acestei cerinţe de admisibilitate a revizuirii.
În ce priveşte condiţia contrarietăţii (sau potrivnicia) dispoziţiilor deciziei care se cere a fi revizuită, în condiţiile în care instanţele anterioare se pronunţaseră pe fondul cauzei, modificarea deciziei recurate în calea de atac nedevolutivă a recursului, presupunea, din punct de vedere procedural, păstrarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele ierarhic inferioare, întrucât, în etapa procesuală a recursului, temeinicia hotărârii judecătoreşti recurate (pentru motive de modificare) şi cu atât mai puţin temeinicia sentinţei tribunalului, nu erau supuse controlului exercitat de instanţa de recurs şi, deci, trebuiau menţinute ca atare.
Altfel spus, instanţa pronunţă modificarea deciziei recurate, dar consecinţele dispoziţiilor instanţei, sunt cele ale casării şi se răsfrâng inclusiv asupra sentinţei civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa.
Revizuentul mai arată că potrivnicia noţiunilor de modificare şi respectiv infirmare sau anulare a unei hotărâri judecătoreşti este cât se poate de evidentă, atât sub aspect procedural cât şi semantic.
Pe de altă parte, art. 322 pct. 1 C. proc. civ. nu precizează natura contrarietăţii (potrivniciei) dispoziţiilor instanţei de judecată.
Cu privire la imposibilitatea punerii în aplicare a dispoziţiilor instanţei de recurs, revizuentul arată că după parcurgerea celor trei niveluri de jurisdicţie, prin decizia civilă nr. 7412/2011 instanţa de recurs trebuia să finalizeze procesul civil, cu o hotărâre judecătorească care să poată fi pusă în aplicare sau executare.
Contrarietatea dispoziţiilor prin care instanţa dispune atât modificarea deciziei recurate, care în fapt are efectele unei casări, cât şi desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, face imposibilă punerea în aplicare a acestei decizii, în sensul că nu stabileşte nicio situaţie de fapt şi cu atât mai puţin o situaţie de drept, astfel încât decizia să poată fi pusă în aplicare sau executare de vreuna dintre părţile aflate în proces.
Pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri se dispune reluarea procesului care se poate termina şi de această dată cu o astfel de soluţie odată ce precedentul a fost creat. Privită din această perspectivă, decizia civilă nr. 7412/2011 pronunţată în urma judecării recursului cauzei, nu numai că lipseşte procesul de finalitate, dar creează şi starea de inutilitate a acestuia. După şase ani de judecată este pronunţată o hotărâre judecătorească prin care activitatea a două instanţe cât şi soluţiile a trei complete de judecată (apelul a mai fost rejudecat) au fost infirmate în totalitate de către instanţa de recurs care, în fapt, nu a fost de acord cu temeinicia hotărârilor instanţelor inferioare.
Aceasta înseamnă că toată activitatea jurisdicţională a instanţelor anterioare şi soluţiile pronunţate, au fost inutile, fapt pentru care instanţa de recurs a dispus reluarea procesului de la începutul acestuia.
Pe de altă parte, revizuentul susţine că instanţa de recurs nu are temei legal pe care să îşi sprijine această soluţie. Nu există o normă de drept procedural în temeiul căreia o instanţă să pronunţe o astfel de soluţie în condiţiile în care a fost sesizată cu judecarea legalităţii, pentru motive ce nu puteau atrage decât modificarea hotărârii judecătoreşti recurate.
În consecinţă, se impune revizuirea deciziei civile nr. 7412/2011 întrucât sunt întrunite condiţiile pentru care legiuitorul a edictat acest temei de drept procedural în apărarea temeiniciei hotărârilor judecătoreşti, şi anume: existenţa în dispozitivul hotărârii judecătoreşti a unor dispoziţii contrare care se impun a fi înlăturate şi, cu atât mai mult, a dispoziţiilor nelegale care fac imposibilă aplicarea acestora, astfel încât, procesul civil să se finalizeze cu hotărâri ce pot fi puse în aplicare sau executare.
Revizuentul susţine că Tribunalul Constanţa nu poate fi legal învestit cu rejudecarea fondului cauzei, întrucât nu există un temei de drept procedural pe care instanţa de recurs să-şi întemeieze aceste dispoziţii, astfel că dispoziţiile instanţei de recurs privind rejudecarea cauzei de instanţa de fond nu pot fi duse la îndeplinire nici din punct de vedere procedural.
Se mai arată că în situaţia în care este pusă în aplicare decizia nr. 7412/2011 se prelungeşte acest proces (care a durat deja şase ani) cu alţi ani de judecată, ceea ce încalcă principiul duratei rezonabile a procesului civil, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cererea de revizuire formulată este nefondată, potrivit celor ce succed.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 823 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanţa, a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanţii R.M. şi R.F., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa şi, totodată, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de intervenienţii P.G. şi P.I.F.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia din 15 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, admiterii contestaţiei, anulării deciziei nr. 2063/2005 şi obligării pârâtului Primarul municipiului Constanţa la restituirea în natură către contestatori a imobilului situat în Constanţa, colţ cu str. E.V, compus din 186 m.p. teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat prin expertiza ing. B.D.
Cererea de intervenţie formulată de intervenienţii P.G. şi P.I.F. a fost respinsă.
Recursurile declarate împotriva acestei decizii de către pârâtul Primarul municipiului Constanţa şi intervenienţii P.G. şi P.I.F. au fost admise prin decizia nr. 7544 din 8 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru motivul de nulitate prevăzut de art. 258 C. proc. civ., respectiv pentru nesemnarea dispozitivul hotărârii de către toţi cei trei judecători din completul ce a pronunţat decizia recurată.
După casare şi trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 309/36/2008, iar prin decizia civilă nr. 144 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii R.M. şi R.F. împotriva sentinţei civilă nr. 823 din 11 aprilie 2006.
Împotriva deciziei au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii R.M. şi R.F. care s-au prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 7412 din 21 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de R.M. şi R.F. împotriva deciziei nr. 144/C din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, s-a modificat în tot decizia recurată în sensul că s-a admis apelul declarat de aceiaşi reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa pe care instanţa de recurs a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, respectiv, Tribunalului Constanta.
Pentu a decide în acest sens, instanţa de recurs, constatând greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, a apreciat că este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, a admis recursul şi a modificat decizia recurată.
Pe de altă parte, constatând că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată în considerarea unui litigiul anterior, în care cererea aceloraşi reclamanţi în revendicarea imobilului din prezenta cauză a fost respinsă pentru nedovedirea dreptului de proprietate, pe baza aceloraşi probe cu cele administrate în pricina de faţă, Înalta Curte a apreciat că acest raţionament juridic al tribunalului echivalează cu valorificarea efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat ce operează în privinţa hotărârii judecătoreşti irevocabile din dosarul anterior.
Or, dat fiind regimul probator din reglementarea specială (Legea nr. 10/2001), după cum s-a arătat prin considerentele deciziei instanţei de recurs a cărei revizuire se cere, Înalta Curte, a apreciat că nu poate fi reţinută prezumţia de lucru judecat a hotărârii pronunţate în regimul probator de drept comun.
Astfel, constatându-se că prima instanţă nu a intrat, în fapt, în cercetarea fondului, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 reprezintă una dintre cerinţele de fond ce interesează analiza legalităţii şi temeiniciei contestaţiei emise în baza legii speciale de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs a admis apelul declarat de aceiaşi reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa, Secţia civilă, pe care a desfiinţat-o, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la acelaşi Tribunal; s-a dispus ca în rejudecare să se procedeze la reevaluarea probatoriului deja administrat, din perspectiva indicată prin considerentele deciziei din recurs.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, comună şi nesuspensivă de executare ce poate fi exercitată în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 322 pct. 1-10 C. proc. civ.
Prin cererea de revizuire, intervenientul P.G. s-a prevalat de ipoteza reglementată de art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căreia: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere ... (1) dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.";
Analizând cererea de faţă în condiţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciuna dintre cele două cerinţe ce reies din art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză.
Astfel, decizia a cărei revizuire se cere este pronunţată de o instanţă de recurs, astfel că prima condiţie prevăzută de text presupune ca decizia instanţei de recurs să evoce fondul, întrucât, spre deosebire de recurs care are în vedere în primul rând erorile de drept, revizuirea vizează îndreptarea erorilor de fapt.
O hotărâre judecătorească ce evocă fondul presupune ca instanţa să statueze prin dispozitivul ei asupra fondului raportului juridic litigios pe baza probelor administrare în cauză, reţinând sau schimbând o anumită situaţie de fapt, prin urmare, să nu fie o soluţie pronunţată pe care de excepţie, iar dacă ea este pronunţată în calea de atac, în mod necesar, apelul sau recursul trebuie să fi fost admis, iar soluţia supusă apelului sau recursului să fie reformată cu privire la soluţia dată asupra fondului pretenţiilor ce au format obiect al judecăţii.
În acest context, se impune precizarea că deşi recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, susceptibil a fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., controlul de legalitate exercitat de instanţa de recurs implică verificarea aplicării legii asupra situaţiei de fapt deja reţinute de instanţa sau instanţele de fond, împrejurare ce atrage raportarea instanţei de recurs, prin considerentele deciziei, la această situaţie de fapt.
Deşi corectă susţinerea revizuentului în sensul că instanţa de recurs nu poate cenzura decizia atacată sub aspectul temeiniciei, referirea instanţei de recurs la situaţia de fapt nu numai că este permisă, dar este chiar necesară, pentru că aplicarea legii se verifică la o situaţie de fapt concretă, dar şi corect şi complet reţinută de instanţa sau instanţele de fond, iar nu in abstracto.
Pe de altă parte, contrar celor susţinute de revizuent, sintagma de „evocare a fondului"; ce se regăseşte în conţinutul premisei reglementate pentru orice cerere de revizuire prin dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., nu este sinonimă cu referiri ale instanţei de recurs la situaţia de fapt a cauzei.
Înalta Curte constată că prin decizia instanţei de recurs s-a admis recursul reclamanţilor, s-a modificat în tot deciza recurată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (reţinându-se greşita aplicare a art. 24 din Legea nr. 10/2001) şi, rejudecându-se apelul, s-a constatat că acestea se impune a fi admis, iar în aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., constatându-se necercetarea fondului cauzei, s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Or, potrivit celor anterior arătate, Înalta Curte constată că o atare decizie a instanţei de recurs nu evocă fondul, întrucât instanţa de recurs, constatând tocmai necercetarea fondului de prima instanţă potrivit regimului probator presupus de Legea nr. 10/2001 (act normativ ce constituia cauza cererii de chemare în judecată), în condiţiile în care Tribunalul a aplicat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei date în revendicarea pe dreptul comun, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Dispozitivul deciziei instanţei de recurs, ca de altfel şi întreaga motivare a hotărârii, nu conţine vreo dezlegare dată fondului raportului juridic litigios, ci reflectă o soluţie de ordin procedural, cu consecinţa reluării judecăţii de la prima instanţă care va fi ţinută de dezlegările în drept date de instanţa de recurs şi, în general, de limitele rejudecării statuate prin decizia de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ.; în plus, se cere a fi menţionat că o decizie de casare poate fî generată fie de reţinerea vreunuia dintre motivele reglementate de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ. (accepţiunea stricto sensu), sau, ca în speţă, de aplicarea de instanţa de apel a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. ori în rejudecarea apelului de instanţa de recurs, potrivit art. 312 alin. (4) C. proc. civ. (accepţiunea lato sensu).
Deşi pentru respingerea cererii de revizuire este suficientă constatarea neîndeplinirii cerinţei cu privire la evocarea fondului, Înalta Curte reţine că nici condiţia specifică prevăzută de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. nu se verifică în speţă, întrucât nu se poate susţine că decizia instanţei de recurs conţine dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.
Astfel cum indică textul citat, dispoziţiile potrivnice trebuie să fie susceptibile de a fi aduse la îndeplinire de partea căzută în pretenţii, prin urmare, executate benevol sau pe cale silită, asemenea dispoziţii fiind stabilite în sarcina părţilor; prin urmare, ele nu pot fi dispoziţii de ordin procedural, obligatorii pentru instanţa de rejudecare şi, de asemenea, opozabile părţilor.
Or, decizia instanţei de recurs prin care s-a modificat hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instaţă nu reprezintă o hotărâre susceptibilă de executare silită şi nici nu epuizează actul jurisdicţional prin tranşarea irevocabilă a litigiului dintre părţi, respectiv, printr-o hotărâre ce nu mai poate fi atacată prin căile legale de atac, dispoziţia instanţei de recurs fiind în sensul reluării judecăţii de la prima instanţă, ceea ce semnifică încheierea unui ciclu procesual.
Celelalte motive susţinute de revizuent reprezintă critici de nelegalitate a deciziei instanţei de recurs ce nu pot fi analizate, fiind incompatibile cu prevederile art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În consecinţă, potrivit celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuientul P.G., împotriva deciziei nr. 7412 din 21 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5659/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 566/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
