ICCJ. Decizia nr. 5655/2012. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5655/2012
Dosar nr. 548/103/2011
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 16 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamanta D.E.P.A.B.D. Bucureşti a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a pârâtului D.l., pe o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 679 din 18 aprilie 2011 Tribunalul Neamţ a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că întrucât România este membră a Uniunii Europene, în cauză sunt aplicabile normele dreptului comunitar care reglementează dreptul cetăţenilor unui stat membru de a circula pe teritoriul altor state membre U.E. şi care, în virtutea principiului aplicării directe a normelor comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile Legii nr. 248/2005.
Restricţiile privind dreptul de a circula liber şi de a rezida pe teritoriul statelor membre UE sunt prevăzute de Directiva 2004/3 8/CE.
Astfel, cetăţenilor Uniunii Europene li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie, de a rezidenţia pe teritoriul unui alt stat membru U.E. numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică constatate printr-o decizie de expulzare care trebuie să cuprindă motivele care au stat la baza emiterii precum şi instanţa competentă şi procedurile necesare pentru atacarea acestei decizii. De asemenea, această decizie trebuie să-i fie notificată, în scris, persoanei în cauză.
Tribunalul a reţinut că potrivit „Ordonanţei” emisă la 19 septembrie 2007 de Magistratul de supraveghere din cadrul Oficiului de supraveghere Verona - Italia, pârâtul a fost expulzat pentru „şedere ilegală” şi nu pentru săvârşirea vreunei infracţiuni pentru care să fi fost judecat şi condamnat.
Coroborând cele reţinute în ordonanţa de expulzare sus-menţionată cu declaraţia pârâtului şi înscrisul „Telex” emis la 16 noiembrie 2010 de Chestura Viterbo - Oficiul Imigrări, tribunalul a reţinut că anterior, la 19 septembrie 2007 pârâtul a fost expulzat din Italia însă s-a reîntors la data de 02 octombrie 2010, fiind depistat de autorităţile italiene la 15 noiembrie 2010, astfel că a fost expulzat din nou, la 16 noiembrie 2010.
Tribunalul a apreciat că simpla împrejurare că pârâtul a fost anterior expulzat şi că avea interdicţie de a pătrunde pe teritoriul statului italian nu este de natură, prin ea însăşi, să impună aplicarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, întrucât ar însemna ca pentru aceeaşi faptă să i se aplice o dublă sancţiune în condiţiile în care, potrivit legislaţiei statului italian (Decretul-lege nr. 30/2007 modificat prin Decretul-lege nr. 32/2008) interdicţia de a pătrunde pe teritoriul statului se aplică pe o durată de 5 ani, iar încălcarea acesteia se sancţionează potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (14) din Decretul menţionat.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că aplicarea şi de către statul român a unei noi interdicţii de pătrundere pe teritoriul statului italian este şi lipsită de eficienţă în condiţiile în care statul italian i-a interzis pârâtului pătrunderea pe teritoriul său pe o durată de 5 ani, iar potrivit Legii nr. 248/2005 durata maximă pentru care poate fi luată măsura de către statul român este de 3 ani.
Mai mult „şederea ilegală” a pârâtului nu constituie o împrejurare de natură a impune aplicarea sancţiunii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, întrucât nu se respectă principiul proporţionalităţii cât timp nu s-a dovedit (ci doar s-a susţinut) că prezenţa pârâtului pe teritoriul statului italian reprezintă o ameninţare suficient de serioasă şi prezentă care să-i afecteze interesele fundamentale.
Or, un stat membru pentru a limita drepturile acordate cetăţeanului Uniunii, în baza art. 18 paragraful 1 TFUE, trebuie să se asigure şi să se confirme că exercitarea acestor libertăţi constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică.
De altfel şi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevăd că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie „poate” fi dispusă de instanţă ceea ce înseamnă că ea nu se aplică automat în cazul unei persoane expulzate ci în urma examinării tuturor împrejurărilor care dovedesc că prezenţa persoanei respective pe teritoriul statului care l-a expulzat este de natură a-i afecta interesele fundamentale.
Împotriva sentinţei civile mai sus menţionate a formulat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 63 din 01 iulie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a menţinut sentinţa tribunalului prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că cetăţenilor UE sau membrilor lor de familie li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, constatate printr-o decizie de expulzare.
Cum în speţă, reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar găsi în vreuna dintre situaţiile ce impun, potrivit dreptului comunitar, restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a Directivei 2004/3 8/CE, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că sesizarea instanţei s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. (d) din H.G. nr. 1347/2007 raportat la dispoziţiile art. 38 lit. (b) din Legea nr. 248/2005, iar în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulaţie. A susţinut că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, la data de 16 noiembrie 2010 în baza Decretului Prefectului Provinciei Viterbo, întrucât acesta a avut o activitate infracţională pe teritoriul statului italian, măsura fiind luată din motive de ordine şi siguranţă publică.
S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 27 şi 28 din Directiva nr. 2004/3 8/CE, iar măsura solicitată respectă principiul proporţionalităţii şi are în vedere conduita pârâtului.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit în sarcina D.E.P.A.B.D. obligaţia de a înainta instanţei competente dosarul de îndepărtare a persoanei vizate.
Acest demers trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. (b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie sa respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu pot justifica luarea unor asemenea măsuri.
Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor privind atingerea adusă ordinei, siguranţei sau sănătăţii publice.
Astfel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
În cauză, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE.
Măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar pentru faptul că prezenţa pârâtului pe teritoriul Italiei ar constitui o ameninţare la adresa siguranţei publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Împrejurarea că autorităţile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetăţean român nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Dispoziţiile art. 2 lit. (a) din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul M.A.I. de a sesiza instanţa în vederea restrângerii dreptului la liberă circulaţie, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu o obligaţie a instanţei de a se pronunţa în sensul celor solicitate, fără a cenzura starea de fapt şi îndeplinirea condiţiilor privind afectarea ordinei, siguranţei sau sănătăţii publice.
În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 63 din 11 iulie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5652/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5656/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
