ICCJ. Decizia nr. 5741/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5741/2012
Dosar nr. 8276/3/2009
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civila nr. 665 din 14 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamantul S.V.; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de ipotecă din 6 martie 2008 încheiat între pârâte şi s-a dispus radierea ipotecii de rangul I înscrisă în favoarea SC A.B.R. SA, din C.F., asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I.B., constând din suprafaţa de teren de 4.411 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 3.223,69 m.p., reţinând, în esenţă, următoarele.
Instanța de fond a constatat ca la data de 06 martie 2008 s-a încheiat între pârâte contractul de ipotecă autentificat din 06 martie 2008, prin care s-a instituit ipoteca de rangul I în favoarea SC A.B.R. SA asupra imobilului situat în București, str. I.B., constând în suprafața teren de 4.411 m.p. şi construcție în suprafaţa de 3.223,69 m.p., în scopul garantării împrumutului dat pârâtei SC U. SA, în sumă de 9.250.000 euro.
Examinând motivul de nulitate invocat de reclamant asupra acestui contract, reprezentat de încălcarea dispoziţiile art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, instanța a constatat ca reclamantul a formulat notificarea, transmisă prin intermediul B.E.J. A.P. Primăriei municipiului București, prin care a solicitat masuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. I.B., constituindu-se Dosarul nr. 13861/2001, în care s-a emis dispoziția din 05 mai 2007.
Prin decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a anulat dispoziția din 05 mai 2007, a dispus obligarea Primarului general al municipiului București să trimită notificarea spre competenta soluționare către SC U. SA, reținându-se calitatea acesteia de unitate destinatoare a imobilului ce face obiectul notificării.
Tribunalul a avut in vedere ca existenţa notificării de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobil, atrăgea interzicerea înstrăinării, concesionarii, ipotecarii, grevării sub orice formă a acestuia, în raport de dispozițiile art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea acestei notificări.
Or contractul de ipoteca contestat a fost încheiat după formularea notificării, notificare ce nu a fost soluționata până în prezent, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestui contract încheiat cu fraudarea dispozițiilor legale amintite.
Susținerile pârâtelor în sensul că la data încheierii contractului, SC U. SA nu era notificată, deși era unitate destinatoare, iar reclamantul avea la îndemna mijloace prin care putea afla adevăratul deţinător al imobilului, nu au fost reținute ca fondate, câtă vreme, potrivit art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deține imobilul.
Reclamantul a transmis notificarea în acord cu disp.art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce permit persoanei îndreptățite ca, în situația necunoașterii unităţii destinatoare, să transmită notificarea către Primăria municipiului București, care avea obligaţia ca în termen de 30 zile să identifice unitatea destinatoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare ale acesteia, aspecte ce nu s-au dovedit a fi respectate în cauză.
Prezenţa în imobil a unităţii pârâte nu putea duce în mod automat la concluzia că este unitate destinatoare a imobilului, astfel cum este aceasta individualizata de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Verificarea titlului de proprietate asupra imobilului ipotecat nu înlătură obligativitatea verificării incidenţei dispozițiilor Legii nr. 10/2001 asupra acestui imobil, câtă vreme imobilul a intrat in patrimoniul SC U. SA de la stat, urmare aplicării dispozițiilor Legii nr. 15/1999 şi ale H.G. nr. 834/1991.
Tribunalul a mai avut în vedere că incidenţa dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi limitată, așa cum susțin pârâtele, doar la situația în care notificarea a fost adresata persoanei îndreptăţite şi nu şi pentru situația greșitei identificării a acestei persoane, câtă vreme legea permitea adresarea notificării către Primăria municipiului București, pârâtele nefăcând dovada verificării evidenţelor acesteia pentru a identifica existenţa unei astfel de notificări.
Așa cum s-a arătat, notificarea există la momentul încheierii contractului de ipoteca, iar dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 sunt imperative, astfel încât dincolo de faptul că pârâtele nu au reușit să dovedească buna credință la încheierea contractului, aceasta atitudine nu ar avea influenţă asupra motivului de nulitate invocat.
Mai mult, notarea în cartea funciară a imobilului a pretenției reclamantului în ceea ce privește revendicarea, chiar dacă aceasta revendicare nu era în măsură a atrage nulitatea absolută a contractului de ipoteca, era suficientă pentru a determina verificarea situației juridice a imobilului. Susținerile pârâtelor în sensul ca nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în patrimoniul statului şi că reclamantul nu era persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, nu au fost reținute, cu motivarea că analiza acestor aspecte este în competenţa persoanei sesizate cu soluționarea notificării.
De asemenea, susținerea ca pârâta SC U. SA era integral privatizata, aspect ce iese din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu a fost reținută, câtă vreme prin Legea nr. 10/2001 s-au stabilit masuri de reparație inclusiv pentru aceste imobile, art. 29 din acest act normativ. Or, până la soluționarea notificării, a verificării condițiilor de acordare a acestor măsuri reparatorii, indisponibilizarea imobilului era imperativă.
S-a conchis, că, întrucât contractul de ipoteca este lovit de nulitate absoluta, înscrierea acestuia în cartea funciară a imobilului nu poate fi menţinută, astfel că, în temeiul art. 55 din Legea nr. 7/1996, din economia căruia rezultă că atunci când actul în baza căruia s-a făcut înscrierea este desființat se radiază de drept şi înscrierea, instanța de fond a dispus radierea ipotecii înscrisă în favoarea SC A.B.R. SA, urmare contractului de ipoteca din 06 martie 2008- nul absolut - din cartea funciara a imobilului.
Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din 1 martie 2011, a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de pârâta SC A.B.R. SA, iar prin decizia nr. 96 A din 22 martie 2011, a respins apelurile formulate de apelantele-pârâte SC A.B.R. SA şi SC U. SA împotriva sentinţei civile nr. 665 din 14 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S.V., ca nefondate, reţinând următoarele:
Cu privire la cererea de suspendare formulată de apelanta-pârâtă SC A.B.R. SA (precizată ca fiind separată de motivele apelului, care critică şi respingerea suspendării de către instanţa anterioară), Curtea a reţinut faptul că soluţia ce va fi pronunţată în Dosarul nr. 21389/3/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în revendicarea imobilului de către reclamant, nu poate influenţa, prin constatarea existenţei/inexistenţei dreptului de proprietate, dezlegarea pricinii curente, ce se poartă asupra valabilităţii contractului de ipotecă încheiat asupra imobilului revendicat (în garantarea unui împrumut străin de revendicator).
Curtea a reţinut că apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei primei instanţe sunt nefondate.
Astfel, privitor la excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii obiect al cauzei deduse judecații, excepție formulată de către pârâta SC A.B.R. SA, Curtea, a apreciat că aceasta este nefondată, deoarece chiar dacă acţiunea ce formează obiectul Dosarului nr. 21389/3/2009 a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti, sentinţa pronunţată este supusă căilor de atac care sunt în curs de soluţionare, astfel că până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, prin care să fie respinsă cererea de retrocedare în natură, nu se poate vorbi de o lipsă de interes a reclamantului în promovarea prezentei acţiuni.
Aceasta deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 10/2001, imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite, rămân în administrarea destinatorilor actuali alin. (1).
Conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisa înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice forma a bunurilor imobile notificate potrivit Legii nr. 10/2001.
Nu a fost primită apărarea potrivit căreia niciuna dintre părţile contractului de ipoteca nu au avut cunoştinţă de existenţa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că SC U. SA a avut cunoştinţă de existenţa notificării anterior perfectării contractului de ipotecă, luând cunoştinţă de existenţa acesteia odată cu demararea litigiului notat la cartea funciara ce a format obiectul Dosarului nr. 21062/299/2007 (ulterior nr. 16160/3/2007), litigiu în care SC U. SA a avut calitatea de pârât.
Prin urmare, s-a conchis că nu se poate susţine că, la momentul încheierii contractului de ipoteca, SC U. SA a acţionat cu bună - credinţă şi respectarea legii, cât timp a cunoscut de existenţa notificării şi conţinutul ei mult anterior încheierii contractului de ipotecă, odată cu derularea litigiului mai sus menționat, în cadrul procesului notat de reclamant la cartea funciara, şi că, în mod just, tribunalul a avut în vedere că incidenţa dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi limitată doar la situația în care notificarea a fost adresată persoanei îndreptățite, câtă vreme legea permitea adresarea notificării către primărie, iar în cauza dedusă judecații pârâtele nu au făcut dovada verificării evidenţelor acesteia, pentru a identifica existenţa unei astfel de notificări, cu atât mai mult cu cât din extrasul de carte funciară rezultă notarea unui litigiu ce poartă asupra imobilului.
În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora prevederile art. 21 pct. 5 nu ar fi aplicabile în cauza, deoarece pârâta SC U. SA nu ar fi o entitate obligată la restituire în natură, susţinerile celor două apelante au fost apreciate ca nefondate, întrucât prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit măsuri reparatorii şi pentru imobilele deţinute de societăţi comerciale integral privatizate, iar verificarea incidenţei dispozițiilor acestei legi poate fi făcută, câtă vreme imobilul a intrat în patrimoniul SC U. SA de la stat, urmare aplicării dispozițiilor Legii nr. 15/1999 şi ale H.G. nr. 834/1991, așa cum în mod corect a reținut şi prima instanța.
Au fost apreciate ca nefondate şi criticile privitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat susținerilor privind modul de preluare al imobilului, respectiv, dacă a fost preluat sau nu abuziv în sensul Legii nr. 10/2001, buna credinţă a părţilor sau dacă SC U. SA este sau nu entitate obligată la restituire, deoarece aceste aspecte exced cadrului soluționării prezentei cauze, prin care reclamantul a solicitat să se constate că prevederile imperative ale art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 au fost încălcate şi nulitatea absolută a contractului de ipotecă încheiat de cele doua societăţi pârâte.
În ceea ce privește motivul de apel formulat de către SC U. SA privitor la faptul că instanţa ar fi nesocotit susţinerile sale referitoare la situaţia juridică a imobilelor din Str. B., Curtea a constatat că apelanta se rezumă doar la a face această afirmație, fără a fi argumentată în vreun fel, astfel că nu poate constitui obiect al analizei în apel.
Şi ultimul motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, deoarece s-a susţinut ca instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile legii privind regimul juridic al nulităţii absolute, fără a se arata care anume dispoziţii legale au fost nesocotite de către instanţa de fond, în condițiile în care analiza cauzei deduse judecații se face într-un cadru special reglementat de o lege speciala, nu în cadrul general reglementat de normele de drept civil.
S-a concluzionat, că ceea ce are relevanţă pentru cauză este faptul că aceste imobile se aflau la data notificării în posesia pârâtei SC U. SA, aceasta fiind obligată, conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, să nu efectueze acte de executare, cu consecința înstrăinării bunului, sub sancțiunea nulității.
Împotriva deciziei nr. 96A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală - şi a încheierii din 1 martie 2011 a declarat recurs pârâta SC A.B.R. SA, iar împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs pârâta SC U. SA.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta SC A.B.R. SA, după ce a expus istoricul cauzei, a arătat că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât nu are niciun fel de drept asupra imobilului care face obiectul contractului de ipotecă; că, în mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes şi cererea de suspendare a judecăţii cauzei, fiind unanim admis faptul că pentru a formula o cerere în faţa instanţei de judecată este necesar ca reclamantul să justifice un interes în sensul de a avea un folos practic pe care îl poate obţine ca urmare a pronunţării unei hotărâri favorabile.
Acest interes trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual, iar, în speţa de faţă, reclamantul nu poate dovedi folosul practic pe care îl poate obţine ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de ipotecă, în condiţiile în care cererea sa de restituire în natură a imobilului a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 21389/3/2009, ca fiind neîntemeiată, soluţie confirmată şi de Curtea de Apel Bucureşti, prin respingerea apelului.
Aşadar, dacă reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului ipotecat, constatarea nulităţii contractului nu îi poate aduce niciun beneficiu practic, imediat, motiv pentru care cererea sa se impune a fi respinsă ca lipsită de interes.
De aceea, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel în prezenta cauză în sensul că reclamantul ar avea interes în obţinerea anulării contractului de ipotecă, deşi cererea sa de restituire a fost respinsă, iar hotărârea pronunţată în apel cu privire la cererea de restituire a imobilului este supusă căilor de atac, care sunt în curs de soluţionare.
În primul rând, la momentul pronunţării deciziei recurate (22 martie 2011), nu se formulase recurs în Dosarul nr. 21389/3/2009, acesta fiind declarat abia la data de 27 iunie 2011, deci trei luni mai târziu, iar în al doilea rând, dacă instanţa aprecia că interesul reclamantului depindea de soluţia ce urma a fi pronunţată în Dosarul nr. 21389/3/2009, atunci ar fi trebuit să admită cererea de suspendare a judecăţii cauzei în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. însă, instanţa respinsese deja această cerere prin încheierea pronunţată la termenul din data de 01 martie 2011.
Aşadar, însăşi raţionamentul instanţei de apel se contrazice, întrucât, pe de o parte, se apreciază că nu este întemeiată cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea irevocabilă a cauzei nr. 21389/3/2001, iar pe de altă parte, se reţine că interesul reclamantului depinde de soluţia care ar fi pronunţată în recursul aflat în curs de soluţionare în dosarul de restituire a imobilului în natură (acelaşi Dosar nr. 21389/3/2009).
În mod corect, instanţa de apel ar fi trebuit să constate strânsa legătură între obiectele celor două cauze şi faptul că soluţia asupra excepţiei lipsei de interes depinde de confirmarea sau infirmarea dreptului reclamantului asupra imobilului ipotecat, drept care face obiectul Dosarului nr. 21389/3/2009. În consecinţă, s-a solicitat admiterea cererii de suspendare a judecăţii cauzei.
S-a mai arătat, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât scopul pentru care legiuitorul a instituit măsura indisponibilizării imobilelor până la soluţionarea procedurilor administrative şi judiciare desfăşurate în temeiul Legii nr. 10/2001 este acela de a se asigura că persoana deţinătoare îşi poate îndeplini obligaţia de restituire în natură către adevăratul proprietar.
Or, dat fiind faptul că indisponibilizarea imobilelor în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 aduce o serioasă restricţionare a dreptului de proprietate, aplicarea acestor dispoziţii trebuie să se facă numai pentru cazurile care au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea indisponibilizării.
La analizarea incidenţei sancţiunii nulităţii absolute reglementate de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţele de fond ar fi trebuit să reţină că SC U. SA, ca societate comercială integral privatizată, nu poate fi obligată la restituirea în natură, întrucât acesta nu este unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nefiind de competenţa acesteia să soluţioneze notificarea, iar decizia Î.C.C.J. nr. 8047 din 12 decembrie 2008 nu produce efecte faţă de pârâţii din prezenta cauză, aceştia nefiind parte în cauza respectivă.
De asemenea, s-a mai arătat că reclamantul nu este persoană îndreptăţită să solicite restituirea în natură, întrucât imobilul a ieşit din patrimoniul autorului său în baza consimţământului său prin aportare în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale anterior anului 1945, iar statul a preluat de la acesta, după anul 1945, numai acţiunile, nu şi imobilul care nu se mai afla în patrimoniul său; că aspectele anterior invocate ar excede cadrului procesual; că pentru a stabili dacă imobilul ipotecat era afectat de restricţia ipotecării trebuie verificat dacă preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001 şi dacă SC U. SA este o societate care intră în categoria entităţilor obligate la restituirea în natură, potrivit art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Or, imobilul ipotecat nu a fost preluat abuziv în sensul Legii nr. 10/2001, reclamantul neprezentând nicio probă din care să rezulte că imobilul ipotecat ar fi fost preluat abuziv de către stat de la autorul său, iar pârâta SC U. SA nu este o entitate obligată la restituire în natură potrivit art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a concluzionat, că rezultă fără vreun dubiu că imobilul ipotecat nu este supus interdicţiei de ipotecare prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, contractul de ipotecă autentificat din 06 martie 2008 fiind încheiat în mod valabil, şi că sancţiunea nulităţii absolute nu este incidentă în cauză şi pentru faptul că părţile contractante nu au avut cunoştinţă de existenţa cauzei de nulitate.
În drept, s-a invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin recursul său, pârâta SC U. SA, împotriva aceleiaşi decizii, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a respins apărările SC U. SA şi SC A.B.R. SA referitoare la faptul că acestea au încheiat contractul de ipotecă cu buna credinţa şi respectarea legii, motivând că SC U. SA a cunoscut despre existenţa notificării odată cu demararea litigiului notat în cartea funciară, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 16160/3/2007, însă instanţa de judecată a aplicat un raţionament eronat care se bazează pe o analiza superficială a probelor aflate la dosar.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea a fost pronunţata cu încălcarea sau cu aplicarea greşita a legii, respectiv a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora ";Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.
Acest text de lege reglementează situaţia juridică a unor bunuri aparţinând unor unităţi deţinătoare în situaţia în care acestea au primit notificări de restituire pentru bunurile aflate în patrimoniul lor până la soluţionarea acelei notificări.
Prin urmare, pentru ca anumite imobile să fie indisponibilizate potrivit Legii nr. 10/2001 trebuie îndeplinite următoarele condiţii, existenţa unei notificări, ce îndeplineşte condiţiile legale cerute de Legea nr. 10/2001, şi ca aceasta să fie adresată către unitatea deţinătoare, adică persoana juridica ce are în patrimoniul său imobilele a căror restituire se cere în notificare. Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite cumulative atunci interdicţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă unităţii deţinătoare notificate.
Or, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC U. SA nu se regăsea în niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 21alin. (1) şi (2) ale Legii nr. 10/2001, întrucât statul nu deţine la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nicio acţiune la SC U. SA.
Prin urmare, atât timp cât SC U. SA nu se încadrează în categoria persoanelor ce deţin în proprietate terenuri restituibile în natură, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, s-a mai arătat că, la momentul încheierii contractului de ipoteca, societăţii SC U. SA nu i se aplica interdicţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, unul dintre motive fiind faptul că nu era îndeplinită una dintre condiţiile legale, esenţiale pentru aplicarea interdicţiei şi anume primirea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar, în lipsa unei astfel de notificări, SC U. SA nu era ţinută să respecte prevederile Legii nr. 10/2001 şi putea să dispună de bunurile sale în mod liber.
Faptul că reclamantul a trimis o notificare către Primăria municipiului Bucureşti nu poate atrage aplicabilitatea către SC U. SA a unor dispoziţii legale care devin incidente doar în prezenţa actului declanşator al procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, anume notificarea, iar la momentul încheierii contractului de ipoteca nicio normă juridică aplicabilă societăţii SC U. SA nu-i interzicea acesteia să încheie acte de dispoziţie cu privire la bunurile sale.
În recurs, la dosarul cauzei, s-a depus decizia din 23 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 21389/3/2009, prin care s-a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC A.B.R. SA în interesul intimatei pârâte SC U. SA şi s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.V. împotriva sentinţei civile nr. 922 din 18 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 21389/3/2009, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional, pe cererea de chemare în garanţie, aceasta fiind respinsă în consecinţă, s-a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta SC U. SA, şi s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Obiectul litigiului soluţionat prin decizia nr. 3644 din 23 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, l-a constituit cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. I.B., compus din teren în suprafaţă de 4.411 m.p. şi clădire, imobil ce face obiectul contractului de ipotecă a cărui nulitate absolută se solicită a fi constată prin prezentul litigiu, formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, urmare a lipsei răspunsului SC U. SA la notificarea emisă de B.E.J. A.P. şi înregistrată la SC U. SA la 11 martie 2009.
Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut legalitatea soluţiilor pronunţate în fond şi apel privind respingerea cererii reclamantului S.V. de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. I.C., în temeiul Legii nr. 10/2001, cu motivarea că autorul reclamantului nu a fost proprietarul acestui imobil, ci acţionar majoritar la societatea comercială care avea în patrimoniul său imobilul în litigiu, regimul juridic al acestuia căzând sub incidenţa art. 18 din Legea nr. 10/2001, iar reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele de excepţie prevăzute de acest text de lege, când se pot restituit în natură imobilele proprietate persoane juridice către persoanele îndreptăţite, întrucât autorul său nu a fost unic asociat la persoana juridică proprietară a imobilului şi nici nu a dovedit că este moştenitorul tuturor asociaţilor şi că aceştia erau membrii ai aceleiaşi familii.
Faţă de cele arătate, examinând criticile formulate de recurentele pârâte, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrarea în drept a acestora fiind făcută de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Soluţia dată prin încheierea din 1 martie 2011, de respingere a cererii de suspendare a judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 21389/3/2009 al Curţii de Apel, secţia a IV-a civilă, analizată la data pronunţării acesteia apare ca nefondată, întrucât faţă de soluţia ce urma a se da în cauza respectivă, al cărui obiect a fost arătat mai sus, depindea soluţionarea motivului de apel privind existenţa interesului reclamantului în constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă.
Însă, la momentul soluţionării prezentului recurs, faţă de soluţionarea irevocabilă a litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 21389/3/2009, prin decizia nr. 3644 din 23 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se constată că nu se mai impune măsura suspendării judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., aşa cum susţine recurenta pârâta SC A.B.R. SA, prin motivele de recurs.
Prin urmare, deşi se constată nelegalitatea încheierii din 1 martie 2011, instanţa de recurs nu va dispune suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât, în speţă, nu mai sunt îndeplinite cerinţele acestui text de lege.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentele pârâte împotriva deciziei nr. 96A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, se constată următoarele:
Pârâta SC A.B.R. SA a invocat prin motivele de recurs, pe lângă criticile privind nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte fondul litigiului şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, precum şi a lipsei de interes în promovarea acţiunii, excepţii de fond, dirimante, astfel că instanţa, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va proceda mai întâi la analizarea acestora, deoarece, în măsura în care vor fi găsite ca întemeiate, fac de prisos în totul cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, calitatea procesuală activă presupune identitatea între reclamant şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Întrucât, asupra imobilului ce a constituit obiectul contractului de ipotecă, a cărui nulitate absolută s-a invocat în prezentul litigiu, reclamantul îşi valorifica dreptul la restituire în natură într-un alt litigiu, se constată că acesta are calitate procesuală activă în prezentul litigiu.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, se constată că este întemeiată, pentru cele ce succed:
Una din condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile, de regulă, prin cererea de chemare în judecată, o constituie interesul, ce semnifică un profit sau un avantaj de ordin material sau moral, pe care partea îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare.
În speţă, se constată că, la momentul promovării acţiunii, reclamantul avea un interes legitim pentru a solicita în justiţie constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă, întrucât, într-un litigiu separat, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acesta solicitase restituirea în natură a bunului imobil asupra căruia se instituia ipoteca de rangul I, ca garanţie reală imobiliară, pentru împrumutul acordat de pârâta SC A.B.R. SA pârâtei SC U. SA, prin contractul de ipotecă a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin prezenta acţiune.
Condiţia existenţei interesului în promovarea unei acţiunii în justiţie trebuie, însă, să existe pe tot parcursul procesului, iar cu privire la acest aspect, se constată că, în recurs, la dosarul cauzei s-a depus decizia nr. 3644 din 23 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a civilă, irevocabilă, pronunţată în litigiul întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului asupra căruia s-a instituit ipoteca de rangul I, prin contractul de ipotecă a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu.
Prin urmare, se constată că interesul material justificat prin cererea de chemare în judecată nu mai există, astfel că acţiunea reclamantului apare ca fiind lipsită de interes.
Aşa fiind, se constată că excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea prezentei acţiuni este întemeiată, iar consecinţa admiterii acesteia, ca motiv de recurs, duce la respingerea cererii fără a mai fi analizate celelalte critici privind fondul pricinii formulate de recurentele pârâte.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurentele pârâte, va modifica decizia şi încheierea recurată, în sensul că va admite apelurile declarate de pârâte împotriva sentinţei primei instanţe, pe care o va schimba în tot, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantul S.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâta SC A.B.R. SA împotriva deciziei nr. 96A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală - şi încheierii din 1 martie 2011, şi de pârâta SC U. SA împotriva aceleiaşi decizii, pe care le modifică.
Admite apelurile formulate de pârâtele SC A.B.R. SA şi SC U. SA împotriva sentinţei civile nr. 665 din 14 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge cererea formulată de reclamantul S.V., în contradictoriu cu pârâtele SC A.B.R. SA şi SC U. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5739/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5744/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
