ICCJ. Decizia nr. 5755/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5755/2012
Dosar nr. 15071/3/2009
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1040 din 16 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta G.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanta G.L. pentru apartamentul de la parterul imobilului situat Bucureşti, apartament alcătuit din 3 camere de locuit şi dependinţe (vestibul, bucătărie, baie, hol, cămară, WC, oficiu, debara, balcon şi pivniţă) şi vândut prin contractele de vânzare-cumpărare din 1997 şi a respins ca neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, precum şi cererea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor băneşti reprezentând echivalentul la valoarea de circulaţie a bunului în litigiu.
Analizând actele şi lucrările cauzei civile de faţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta este legatara universală a lui B.G. decedat la data de 06 septembrie 1993, conform certificatului de moştenitor din 14 decembrie 1993.
B.G. a fost coproprietarul apartamentului de la parter şi de la etajul I, precum şi a 2 încăperi din pivniţa imobilului împreună cu B.N., aceştia dobândind dreptul de proprietate prin contractul de vânzare autentificat în 29 noiembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
B.G. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 79 din 14 aprilie 1959 la 8 ani închisoare corecţională pentru infracţiunea de omisiunea denunţării tentativei la crima de trădare de patrie prevăzută de art. 228 C. pen., prin aceeaşi sentinţă dispunându-se şi confiscarea totală a averii acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 646 din 10 februarie 1966, Tribunalul Popular al Raionului N. Bălcescu a dispus partajarea imobilului situat în Bucureşti aflat în coproprietatea lui B.N. şi B.G., prin atribuirea apartamentului de la etaj lui B.N., iar apartamentul de parter plus cele două boxe de la subsol către I.A.L. Raion N. Bălcescu, care administra bunul ca efect al confiscării de la B.G.
Aşa fiind, Tribunalul a constatat că reclamanta are calitatea de moştenitoare a fostului proprietar al apartamentului de la parterul imobilului, având astfel calitatea de persoană îndreptăţită, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru a formula notificarea conform dispoziţiilor acestei legi.
Tribunalul a mai reţinut că preluarea de către stat a imobilului de la B.G., respectiv a apartamentului de la parterul imobilului împreună cu cele două boxe de la subsol a avut caracter abuziv în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, deoarece condamnarea penală pentru infracţiunea de omisiunea denunţării tentativei la crima de trădare de patrie prevăzută de art. 228 C. pen. din anul 1936 reprezintă o condamnare cu caracter politic.
Intrucât restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, în cauza de faţă, deoarece apartamentul de la parterul imobilului împreună cu cele două boxe de la subsol au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. X/1997 (cumpărător M.D.) şi Y/1997 (cumpărător M.S.) Tribunalul a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent către reclamantă pentru imobilul în litigiu.
În ceea ce priveşte solicitarea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor băneşti reprezentând echivalentul valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, Tribunalul a constatat că acest capăt de cerere apare ca neîntemeiat deoarece potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 citat mai sus, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă din cauza vânzării bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, unitatea deţinătoare are doar competenţa de a stabili dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, urmând ca în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 să fie stabilită valoarea de circulaţie a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură şi acordate despăgubirile de autorităţile competente şi potrivit regulilor stabilite de acest ultim act normativ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta G.L. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivarea apelului declarat de reclamantă s-a arătat că sentinţa este nelegală doar sub aspectul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor băneşti reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului. A susţinut că dispoziţiile decizia nr. 20 din 19 martie 2007 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, privind soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile şi speţei de faţă.
În motivarea acestei decizii se arată că „(...) din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notiticărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească este evident că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie dispoziţie de restituire în natură”. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi restituirea imobilului preluat de către stat.
Arată apelanta-reclamantă că o astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei de judecată de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte dispoziţii/decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Pârâtul a susţinut, în motivarea apelului, că din actele ce au stat la baza emiterii dispoziţiei contestate rezulta faptul că preluarea imobilul în litigiu în proprietatea statului nu constituie preluare abuziva şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001, proprietarul imobilului fiind condamnat penal pentru săvârşirea infracţiunii de necedare de aur, conform sentinţei penale nr. 1324/1959, având ca pedeapsa complimentară confiscarea averii, inclusiv a imobilului solicitat.
Ca atare, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 pentru a putea vorbi de preluare abuzivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, prin decizia nr. 731 A din 06 octombrie 2011 a respins ambele apeluri.
Referitor la apelul pârâtului instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoriile exceptate la art 1.3 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că imobilul ce formează obiectul notificării formulate de reclamantă în condiţiile legii speciale, constituie o preluare abuzivă ce intră sub incidenţa acestei legi reparatorii, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare juridică.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, din examinarea cererii de declarare a acestei căi de atac, s-a reţinut că aceasta a înţeles să critice hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor deciziei civile nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii. În esenţă, reclamanta-apelantă, pornind de la considerentele acestei decizii (prin care instanţa supremă învedera că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei contestate, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă dispoziţie sau decizie de restituire în natură, ci poate dispune ea înseşi retrocedarea imobilului) susţine că în mod greşit prima instanţă a dat eficienţă prevederilor Legii nr. 247/2005 şi a obligat Primăria Municipiului Bucureşti să emită o nouă dispoziţie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatori prin echivalent de către Comisia Centrală, în loc să dispună obligarea directă a unităţii deţinătoare la plata valorii de circulaţie a imobilului, ce nu poate fi restituit în natură.
Tribunalul învestit cu o contestaţie, în temeiul art 26 din Legea nr. 10/2001, exercitată împotriva unei decizii sau a unei dispoziţie verifică legalitatea şi temeinicia acesteia, iar în cazul în care constată că se impune anularea ei, ia măsurile reparatorii în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Acesta este şi raţionamentul primei instanţei, care a obligat Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii, corespunzător situaţiei juridice a imobilului şi normelor legale aplicabile, nefiind posibilă obligarea directă a unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor, din moment ce dispoziţia contestată a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, ambele recursuri fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În recursul declarat de reclamantă s-a susţinut că plenitudinea de jurisdicţie conferită de decizia în interesul legii nr. 20/2007, potrivit căreia instanţa poate să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului, poate fi interpretată prin analogie şi prezentei speţe pentru a nu se mai relua procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi ca instanţa să soluţioneze notificarea în întregime, putând obliga pârâtul la restituirea în echivalent a contravalorii de piaţă a imobilului.
În motivarea recursului formulat de pârât s-a arătat că reclamanta nu a depus toate actele doveditoare ale proprietăţii şi calităţii de moştenitor în faza administrativă.
Recursurile nu sunt fondate.
Referitor la recursul reclamantei.
Potrivit dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, derogatorii de la dreptul comun, unitatea deţinătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligaţiei de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepţie (acordarea în compensaţie a altor bunuri sau servicii) inaplicabilă în cauză.
Conform art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII – Legea nr. 247/2005: deciziile/dispoziţiile emise de unităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
După intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile/dispoziţiile emise anterior (prin care s-au făcut oferte de acordare de măsuri reparatorii în echivalent) sau hotărârile judecătoreşti pronunţate în urma contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite [în care, conform dispoziţiilor pct. 16.5 alin. (3) se consemnează şi sumele estimate ca fiind cuvenite persoanelor îndreptăţite], cât şi deciziile/dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse aceleiaşi proceduri (art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării finale şi emiterii titlurilor de proprietate.
Decizia nr. 20/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie, a statuat că instanţa învestită cu o cerere privind refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată de către persoana îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, poate soluţiona pe fond cererea acestei persoane. Nu se poate susţine că aceste statuări îndreptăţesc instanţa să stabilească despăgubiri băneşti în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă deoarece aceasta nu se regăseşte între modalităţile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Nicăieri în cuprinsul acestei legi nu se prevede posibilitatea de a fi obligată entitatea deţinătoare la plata unor despăgubiri băneşti, legea reţinând doar două posibilităţi de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent.
Deoarece în cauza de faţă nu s-au putut acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, rezultă că singura posibilitate de a cordare a măsurilor reparatorii este aceea prin echivalent, în condiţiile prevederilor speciale conţinute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
De altfel, statuările deciziei în interesul legii nr. 20/2007 nu pot fi aplicate prin analogie prezentei speţe deoarece ele vizează doar situaţia în care nu s-a emis dispoziţia motivată, or, în cazul reclamantei G.L. s-a emis o astfel de dispoziţie.
Critica inserată în motivarea recursului pârâtului este formulată omisso medio, întrucât ea nu a fost supusă analizei instanţei de apel.
În argumentarea acestei constatări este de precizat că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instantele superioare asupra hotărârilor instantelor inferioare şi este guvernată de principiul legalitatii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotarârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au facut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situatia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeasi parte, iar solutia primei instanţe a fost mentinuta în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta G.L. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 731A din 06 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5747/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5794/2012. Civil → |
|---|
