ICCJ. Decizia nr. 5742/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5742/2012
Dosar nr. 11605/3/2009
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 666 din 05 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanta C.I.R. este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 220 m.p. şi construcţie, corpul B, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de ing. A.V., a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.206,61 RON.
S-a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că aceasta a probat că este moştenitoare a autoarei S.P.L., potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 14 septembrie 2001 şi a sentinţei civile nr. 1011 din 02 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
Autoarea S.P.L., bunica reclamantei, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situat în „fundul curţii din str. R., nr. 3” prin actul dotal transcris în registrul de transcripţiuni al foilor dotale şi în registrul de transcripţiuni din 1922.
În baza sentinţei penale nr. 1268/1953, bunul a intrat în proprietatea statului potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951.
Reclamanta a formulat notificarea din 23 iulie 2001 pentru restituirea imobilului în litigiu.
S-a apreciat că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, dat fiind faptul că, potrivit raportului de expertiză, apartamentul în litigiu este situat în corpul B al construcţiei, iar această parte a imobilului a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, prin efectul deciziei civile nr. 152/2005 a Curţii de Apel Bucureşti.
Solicitarea de acordare a despăgubirilor băneşti este neîntemeiată, dat fiind faptul că în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 nu este prevăzută o atare modalitate de soluţionare a notificării.
Stabilirea în concret a despăgubirilor şi a modalităţii în care acestea se acordă se circumscriu procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 247/2005 care a instituit căi de atac şi competenţe speciale.
Prin decizia civilă nr. 702A din 02 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
S-a reţinut, în esenţă, că înscrisurile depuse la dosar, probează fără echivoc existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autoarei petentei, precum şi împrejurarea că în cauză sunt îndeplinite prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită.
Sunt pe deplin incidente dispoziţiile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de care instanţa de judecată poate să dispună în mod direct restituirea bunului, în cazul în care unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra solicitării întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.
În circumstanţele cauzei pendinte, Curtea a apreciat că în mod corect s-a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 27 septembrie 2011, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât nu s-a făcut dovada certă, indubitabilă a refuzului nejustificat al instituţiei recurente de soluţionare a notificării reclamantei sau a absentei acestui răspuns, pentru a fi astfel incidente dispoziţiile deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În mod concret notificarea intimatei-reclamante se afla într-o procedura administrativă de soluţionare, urmând a fi soluţionată prin emiterea unei dispoziţii motivate, într-un termen rezonabil, nefiind vorba aşadar despre un refuz nejustificat, ci doar de o aplicare în concret a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Problema de drept privind întinderea competenţei instanţei de a soluţiona, cum este situaţia cauzei pendinte, cererea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. D.O., nr. 3, în cazul în care entitatea deţinătoare nu a răspuns la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost soluţionată prin decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.”
În considerentele deciziei menţionate s-au enunţat argumentele pentru care nu poate fi îngrădit accesul la justiţie al persoanei îndreptăţite care, în cadrul procedurii administrative prevăzute de legea de reparaţie, nu primeşte răspuns la notificare, în termenul imperativ de 60 de zile instituit prin dispoziţiile art. 25 din lege.
Cum critica formulată de pârât prin recursul dedus judecăţii se circumscrie cu evidenţă problemei de drept care a fost dezlegată prin decizia nr. 20/2007, Înalta Curte urmează a constata că recursul se dovedeşte a fi exercitat în mod formal, fără ca pârâtul să urmărească exercitarea unui control judiciar efectiv cu privire la soluţiile pronunţate de instanţele anterioare, ci doar în scop şicanator.
Pe tot parcursul judecăţii cauzei, pârâtul nu a formulat nicio apărare de natură să justifice refuzul de a soluţiona, până la data sesizării instanţei, şi nici ulterior, notificarea reclamantei înregistrată sub nr. 627 din 23 iulie 2001.
A susţine, în circumstanţele cauzei pendinte, necontestate sub aspectele sale esenţiale, că nu s-ar fi făcut dovada certă a refuzului nejustificat al instituţiei recurente de soluţionare a notificării reclamantei, pentru a fi astfel incidente dispoziţiile deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înseamnă a exercita drepturile procedurale strict formal, fără nicio consecinţă concretă în planul eficienţei actului de justiţie.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 702A din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5715/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5747/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
