ICCJ. Decizia nr. 5715/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5715/2012
Dosar nr. 20681/1/2003
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1773 din 16 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta N.M. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Ministerul Finanţelor şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, acţiune prin care s-a solicitat restituirea imobilului compus din prăvălie cu pivniţă, o cameră, curtea din spatele prăvăliei de 31 m.p. şi bucătăria de vară, reclamanta precizând că înţelege să investească instanţa şi cu contestaţie împotriva răspunsului la notificare, emis în baza Legii nr. 10/2011.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că potrivit constatărilor expertului tehnic, după sistematizarea zonei respective, imobilul construcţie nu mai există.
Sub aspect procesual, Tribunalul a reţinut că, deşi a notificat primăria în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului sau acordarea echivalentului bănesc, reclamanta nu a aşteptat emiterea deciziei, astfel că acţiunea este inadmisibilă. Pentru obţinerea deciziei respective, reclamanta are deschisă calea acţiunii în obligaţia de a face.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând obligarea pârâţilor la plata în echivalent, sub formă de acţiuni, a valorii imobilului de care au fost deposedaţi în mod abuziv, întrucât, prin art. 23 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a impus instituţiei notificate obligaţia de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie. Neprocedându-se astfel, instanţa era obligată să soluţioneze cauza, conform art. 26 alin. (3) din lege, reclamanta neprimind un răspuns în termen de 90 de zile.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, prin decizia nr. 395 din 25 septembrie 2003, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru motivele ce urmează:
Sub aspectul acţiunii în revendicare, cererea este inadmisibilă în raport de calitatea pârâţilor şi data introducerii acţiunii, respectiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sub aspectul pretenţiilor emise prin cererea de apel, în mod corect prima instanţă a reţinut că este obligatoriu de urmat procedura administrativă prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, ale cărei dispoziţii sunt imperative şi că numai decizia sau dispoziţia emisă de instituţia respectivă poate fi contestată la instanţa competentă. În cauză nu se poate pune problema ignorării dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din lege, ci, pur şi simplu, se reţine corect de prima instanţă că reclamanta nu a mai aşteptat emiterea deciziei de către organul competent şi s-a adresat direct instanţei. Ori, în eventualitatea unui refuz, reclamanta avea deschisă calea acţiunii în obligaţia de a face, emiterea deciziei sau dispoziţiei de către instituţia respectivă nefiind o facultate, ci o obligaţie, având la bază dispoziţiile imperative ale legii.
Aşadar, este vorba de o primă etapă conţinând procedura administrativă prealabilă, cu caracter obligatoriu şi care nu a fost finalizată şi de a doua etapă conţinând procedura judiciară, contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei. Numai în aceste condiţii poate fi soluţionată cererea reclamantei.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în aceea că s-a încălcat principiul liberului acces la justiţie, precum şi art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, persoana notificată avea obligaţia să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării.
Instanţa de apel a ignorat aceste dispoziţii atunci când a respins cererea sub acest aspect şi în condiţiile în care, prin art. 46 alin. (5) din lege, s-a stabilit un termen de prescripţie de un an pentru promovarea acţiunilor în anularea actelor de înstrăinare a imobilelor ce formează obiectul actului normativ.
Prin încheierea de şedinţă de la 22 martie 2005 s-a dispus suspendarea judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 47 (în prezent art. 46) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că recurenta, prin avocat, a solicitat suspendarea judecăţii, întrucât a fost contactat de comisie în vederea emiterii dispoziţiei, ca răspuns la notificare.
Cauza a fost repusă pe rol la 10 iulie 2011.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului, pentru argumentele ce succed:
Prin sentinţa nr. 1439 din 03 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta N.M., în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei, în cuantum de 431.963,80 RON, reprezentând contravaloarea imobilului din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 49 m.p. şi construcţie demolată în suprafaţă de 67 m.p.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, învestită cu soluţionarea recursului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin decizia nr. 428 din 12 martie 2012, a respins calea de atac, pentru considerentele ce urmează:
În mod corect, prima instanţă, în condiţiile reglementate prin dispoziţia art. 330 C. proc. civ., a procedat la soluţionarea notificării, având în vedere dispoziţiile deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Reţinând că refuzul de a soluţiona notificarea este asimilat unei rezolvări negative, Tribunalul, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie a cenzurat acest refuz, care nu poate dăinui sine die, şi a soluţionat notificarea pe fondul acesteia.
În acest sens, au fost avute în vedere actele care fac dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantei, relativ la imobilul din litigiu, şi, reţinând calitatea acesteia de persoană îndreptăţită, în condiţiile legii speciale de restituire, a procedat la soluţionarea notificării.
Pârâtul a fost parte la procedura iniţiată de reclamantă încă din anul 2007, şi nu a probat contrariul, relativ la calitatea de persoană îndreptăţită, ori la viciul pe care actele de proprietate ale acesteia îl prezintă, şi nici nu a avut o astfel de apărare, în condiţiile pe care le reglementează prevederile art. 115-138 C. proc. civ.
Simpla referire la nesocotirea dispoziţiei art. 22-26 din Legea nr. 10/2001 este desuetă, prin raportare la durata nejustificată a procedurii judiciare la care s-a ajuns, consecinţă a lipsei de eficienţă în procedura administrativă, şi la deciziile pronunţate de instanţa supremă în recursurile în interesul legii în materia dedusă judecăţii. În ipoteza în care recurentul se afla în imposibilitatea de a soluţiona notificarea, consecinţă a nedovedirii dreptului reclamantei, acesta avea obligaţia, potrivit aceloraşi dispoziţii invocate în recurs, de a solicita relaţiile necesare emiterii unei soluţii, termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării fiind prevăzut în favoarea persoanei îndreptăţite.
În considerarea aceleiaşi temporizări a soluţionării notificării, Tribunalul a procedat la stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă, această împrejurare nu este în măsură să atragă reformarea sentinţei întrucât, pe de o parte, modalitatea de despăgubire rezultă din lege, iar pe de altă parte, nimic nu împiedică recurentul ca, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să înainteze, efectiv, dispoziţia către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor cu propunerea de acordare a despăgubirilor.
În cauza de faţă, recurenta a formulat critici de nelegalitate doar cu referire la greşita aplicare a legii de către ambele instanţe de fond în ceea ce priveşte respingerea greşită a capătului de cerere ce are drept obiect nesoluţionarea, de către unitatea deţinătoare, a notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Această problemă de drept a fost irevocabil soluţionată prin decizia nr. 428 din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, astfel cum rezultă din expunerea conţinutului acesteia.
Drept urmare, cum pretenţiile reclamantei, constituite în motive de nelegalitate a deciziei recurate, au fost soluţionate irevocabil prin decizia civilă sus-menţionată, recursul va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.M. împotriva deciziei nr. 395 din data de 25 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5704/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5742/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
