ICCJ. Decizia nr. 5795/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5795/2012
Dosar nr. 28267/3/2009
Şedinţa publică din 27 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea reclamanţilor, a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a acestora, conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul, teren în suprafaţă de 343,2 m.p. şi construcţie, situat în Bucureşti, a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 194 m.p., identificat conform raportului de expertiză efectuat de ing. M.B.M., respectiv restituirea în echivalent bănesc pentru terenul în suprafaţă de 148 m.p. şi pentru construcţia demolată, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a obligat pârâtul să înainteze dosarul notificării, împreună cu hotărârea, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a respins cerere de chemare în garanţie.
În fapt, s-a reţinut că prin notificările din 10 august 2001 şi din 14 februarie 2002, reclamanţii au solicitat, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b), art. 4 alin. (2) şi art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului în litigiu, în natură, prin compensare sau sub forma despăgubirilor băneşti.
Imobilul din litigiu a fost proprietatea S.A.R. O., înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti - Oficiul Comerţului în 1939, deţinută de autorii reclamanţilor, membrii ai aceleiaşi familii. Aceştia au dobândit dreptul de proprietate prin actul de adjudecare din 23 martie 1946 şi transcris la Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Imobilul se compunea din teren în suprafaţa de 343,2 m.p., pe teren aflându-se o construcţie veche - parter şi subsol.
Prin sentinţa civilă nr. 434 din 18 ianuarie 1954 a Tribunalului Popular Raion Gh. Gheorghiu Dej, s-a constatat că terenul este abandonat, dispunându-se trecerea gratuită a acestuia în patrimoniul statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951. Imobilul figurează că ar fi fost preluat de la fostul proprietar, moştenitor V.E., deşi, prin actul de adjudecare, aceasta, împreună cu soţul său, înstrăinaseră proprietatea către S.A.R. O.
S-a apreciat că imobilul se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât s-a făcut dovada calităţii de acţionari ai autorilor reclamanţilor, membrii ai aceleiaşi familii, proprietatea S.A.R. O.
De pe urma acţionarilor acestei societăţi, respectiv G.M., A.M. (sora lui G.M.), G.S. (nepoata de soră a lui G.M.), G.T. (soţia lui G.M.), deţinători ai celor 1.000 de acţiuni, au rămas ca moştenitori, reclamanţii, conform certificatelor de naştere şi de moştenitor depuse la dosar.
Cu referire la situaţia actuală a imobilului, aşa cum au arătat reclamanţii şi cum a rezultat din raportul de expertiză extrajudiciară, necontestat de către pârâtă, din totalitatea suprafeţei de teren, doar suprafaţa de 194 m.p. este în prezent liberă, neafectată de detalii de sistematizare, restul fiind ocupat de carosabil, trotuare şi alei de acces la blocuri. În ceea ce priveşte construcţia, aceasta a fost demolată.
În ceea ce priveşte modalitatea concretă a despăgubirii, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Tribunalul a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 194 m.p., identificat conform raportului de expertiză efectuat de ing. M.B.M.
Cu privire la partea de imobilul care nu poate fi restituit în natură şi nici în compensaţie, Tribunalul a apreciat că se impune restituirea prin echivalent bănesc în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, fără a se impune o evaluare a acestuia de către instanţă.
Prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
Notificarea reclamanţilor nefiind soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din lege.
Prin decizia civilă nr. 93 din 06 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul pârâtei, ca nefondat.
În esenţă, s-a reţinut că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe probatoriul administrat în cauză, respectiv pe raportul de expertiză extrajudiciară ale cărui concluzii nu au fost atacate pe calea unor eventuale obiecţiuni.
Din concluziile acestui raport de expertiză a rezultat că din totalitatea suprafeţei de teren ce face obiectul cererii este liberă o suprafaţă de 194 m.p., nefiind afectată de detalii de sistematizare, restul fiind ocupat de carosabil, trotuar şi aleea de acces la blocuri.
S-a apreciat ca nefondată critica referitoare la inexistenţa demersurilor pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, Curtea reţinând că la dosarul cauzei se află raportul de expertiză extrajudiciar, necontestat de către apelantă, adresa din 29 noiembrie 2001 şi nota de reconstituire.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin care au fost invocate următoarele motive de pretinsă nelegalitate:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că atât despăgubirile, cât şi modalitatea de acordare fac obiectul unei proceduri distincte, prevăzută de Legea nr. 247/2005, cu căi de atac diferite şi competenţe speciale.
Pe acelaşi temei de drept, s-a susţinut că, prin efectul dispoziţiilor Legii nr. 24/2007, care reglementează administrarea spaţiilor verzi, nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, având în vedere că acest spaţiu verde este înconjurat de trotuare, alei betonate şi de blocuri, fiind destinat afectaţiunii clădirilor de locuit din imediata vecinătate.
Mai mult, o data cu apariţia O.U.G. nr. 114/2007, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, procedura de avizare a documentaţiei in scopul schimbării funcţiunii unei zone a fost sistată.
Restituirea în natura se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii îinvestite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Prevederile art. 10 alin. (11) din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natura nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publica, în speţă, spaţiu verde.
În astfel de situaţii, instanţa are posibilitatea să clarifice situaţia juridică a terenului. La dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat.
Sintagma „bun disponibil” în accepţiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci reprezintă o noţiune complexă, şi anume faptul că bunul în cauză nu este necesar comunităţii respective.
Amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localităţii şi nici nu se confundă cu acesta şi, de asemenea, nu pot fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998. Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică şi regimul juridic al acestora, cea de a doua regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
În cauza pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuţie existenta unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat membru, legislaţie prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate anterior. S-a statuat, totodată, că fostul proprietar nu are dreptul la restituirea în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai e posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, întrucât nu poate fi vorba de o exercitare omisso medio a dreptului la recurs, în condiţiile în care şi în apel s-a susţinut nu s-a clarificat situaţia juridică a imobilului în litigiu, din lipsă de rol activ al judecătorului, înainte de a se proceda la restituire, indiferent de modalităţile concrete de realizare a acesteia - restituire în natură sau prin echivalent.
Faptul că argumentele aduse în sprijinul acestei critici de pretinsă nelegalitate au fost suplimentate în recurs nu poate fi privit ca o expresie a unui exerciţiu abuziv al drepturilor procedurale sau ca o exercitare omisso medio a dreptului la recurs.
Recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Sub aspectul chestiunilor de fapt, în esenţă, ambele instanţe au reţinut, cu privire la situaţia actuală a imobilului în litigiu, susţinerile reclamanţilor, respectiv concluziile unui raportul de expertiză extrajudiciar, necontestat de către pârâtă, acesta din urmă relevând că, din totalitatea suprafeţei de teren, doar suprafaţa de 194 m.p. este în prezent liberă, neafectată de detalii de sistematizare, restul fiind ocupat de carosabil, trotuare şi alei de acces la blocuri. În ceea ce priveşte construcţia, s-a reţinut că aceasta a fost demolată.
Inclusiv determinarea modalităţii concrete de despăgubire a reclamanţilor s-a făcut printr-o raportare strict formală la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, Titlul VII, respectiv la terenul în suprafaţă de 194 m.p., identificat conform raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de ing. M.B.M.
În drept, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 şi 314 C. proc. civ. - „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite” - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, situaţia-premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - context procedural in care partea interesată poate deduce judecăţii orice ipoteză de aplicare greşită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv instanţa de recurs este îndrituita/obligată să o cerceteze pe fond - constă în configurarea deplină a situaţiei de fapt a dosarului pendinte de către instanţele anterioare.
Datele aflate la dosarul cauzei nu îi permit instanţei de recurs să ofere un răspuns strict de legalitate asupra acestei chestiuni, întrucât instanţele fondului, prin probatoriul administrat - în special, proba cu expertiza tehnică de specialitate extrajudiciară - nu au clarificat toate aspectele de fapt care ar putea să fundamenteze un punct de vedere pertinent asupra configuraţiei de fapt şi de drept a suprafeţei de teren în litigiu, respectiv asupra semnificaţiei acesteia în zona pretins sistematizată.
În rejudecare, instanţa de apel va complini probatoriul, în principal cu un raportul de expertiză efectuat prin grija acesteia, cu obiective foarte precis formulate, concluziile acestuia urmând să fie coroborate cu înscrisurile deja existente la dosarul cauzei - eventual alte înscrisuri, în măsura în care părţile le solicită în completarea pretenţiilor/apărărilor lor - pentru a stabili pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, în măsură să ofere un răspuns pertinent de legalitate condiţiilor impuse de lege.
Este important a se stabili care este amplasamentul concret al întregului teren în litigiu pe planul de situaţie - limite, vecinătăţi precise - parcela cadastrală să fie descrisă prin totalitatea elementelor topografice, amplasarea eventualelor construcţii edificate pe teren, denumirile şi destinaţiile fiecărui corp de construcţie, accesele pietonale şi carosabile la terenul în litigiu, existenţa sau nu a reţelelor de utilităţi urbane în zona amplasamentului - trasee, dimensiuni, etc., modalitatea concretă în care este afectată sau nu intrarea proprietarilor/locatarilor în locuinţe, configurarea pe planul de situaţie a aleilor şi a spaţiilor verzi din jurul blocului etc., orice alte informaţii care vizează situaţia imobilelor învecinate şi care ar putea avea relevanţă în privinţa rezolvării condiţiilor prescrise de legea specială.
Toate aceste consideraţii de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să justifice soluţia propusă, respectiv admiterea recursului formulat, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza şi celelalte critici formulate prin recurs, dat fiind că situaţia ce urmează a se clarifica în rejudecare are relevanţă şi asupra acestora, în sensul că dezlegarea dată va influenţa direct modalitatea de configurare a celeilalte forme de reparaţie civilă.
Instanţa de apel va trebui astfel să asigure situaţia-premisă pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situaţiei de fapt, şi aceasta nu numai prin operaţiunea de încuviinţare şi administrare a probatoriului - înscrisuri, un raport de expertiza judiciară - ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă in dispozitiv.
În raport de critica de nelegalitate susţinută atât în apel, cât şi în recurs, Înalta Curte constată că nu s-a stabilit situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu şi nici nu s-au identificat în mod concret dispoziţiile legale incidente, premise absolut necesare pentru o abordare judicioasă a raportului juridic dedus judecăţii.
Instanţele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, nu au respectat astfel nici dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., întrucât nu au stăruit în clarificarea situaţiei de fapt şi în stabilirea fundamentului juridic al pretenţiei deduse judecăţii pentru că numai astfel putea să configureze o soluţie temeinică pe fondul raportului juridic litigios.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 314 C. proc. civ., va admite recursul pârâţilor, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 93 din 06 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5794/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5831/2012. Civil → |
|---|
