ICCJ. Decizia nr. 61/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 61/2012
Dosar nr. 2614/1/2011
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 19 martie 2008, reclamantul Ş.A.R. a chemat în judecată pe pârâţii B.E., J.P., J.M. şi R.Ş.A., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele pe care le ocupă din imobilul situat în Bucureşti, str. Dr. Râmniceanu şi cota de teren aferentă acestora.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul menţionat a fost dobândit de autorul lui, C.A., prin actul autentificat sub nr. 14063 din 25 aprilie 1935, identificat la momentul dobândirii ca fiind situat în Bucureşti, Parcul Principesa Elena, str. Dr. Râmniceanu (fost parcela Principesa Elena).
În anul 1951, autorul reclamantului a fost arestat şi condamnat politic la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii, iar în iunie 1952, întreg imobilul a fost preluat de către stat, fără forme legale, confiscat, fără să se ţină cont de faptul că şi autoarea reclamantului avea în proprietate ½ din imobil. Cu toate demersurile făcute, imobilul a rămas în întregime în proprietatea statului, iar prin Decizia nr. 2205 din 9 decembrie 1961 a fostului S.P., imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 218/1960.
Ulterior, pârâţii din prezenta cauză au dobândit apartamentele pe care le ocupă în baza Legii nr. 112/1995 (prin contractele de vânzare - cumpărare nr. 41390 din 6 ianuarie 1997, încheiat de B.E., nr. 43777 din 8 iunie 1998 încheiat de J.P. şi J.M. şi nr. 44373 din 22 aprilie 1999 încheiat de R.Ş.A.).
Reclamantul a susţinut nevalabilitatea titlului statului, arătând că imobilul a fost preluat în mod abuziv prin confiscarea averii şi ulterior, în baza Decretului nr. 218/1960. În consecinţă, dat fiind faptul că statul nu a dobândit niciodată „de jure" dreptul de proprietate asupra imobilului, pârâţii nu posedă un titlu valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 98/23 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta D.C. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce face obiectul contractului de donaţie nr. 274 din 25 martie 2008; pe pârâţii J.P. şi J.M. imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 43777 din 9 iunie 1998; pe pârâtul R.Ş.A. imobilul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 44373 din 22 aprilie 1999; a fost respinsă acţiunea formulată împotriva pârâtei B.E. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.
Apelul declarat de pârâţi a fost admis prin Decizia civilă nr. 386 din 9 iunie 2009 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pe motiv că pârâtul J.P. a decedat la 15 martie 2008 având ca moştenitor legal pe numitul J.C.V., fiu, acţiunea fiind introdusă împotriva autorului după data decesului acestuia.
S-a reţinut că se impune citarea legală în cauză a moştenitorului J.C.V. pentru a i se da posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare.
Urmare a rejudecării, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 703 din 03 mai 2010 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea modificată, a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele ocupate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii invocată de către pârâţi, raportată la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, susţinerile sunt neîntemeiate întrucât legea specială nu este de natură a paraliza dreptul foştilor proprietari sau al moştenitorilor acestora de a promova o acţiune de revendicare pe calea dreptului comun, faţă de actualii deţinători ai respectivelor imobile, aceasta reprezentând singurul mijloc legal de a-şi proteja şi valorifica dreptul pretins.
Cât priveşte fondul cauzei, Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a aparţinut în proprietate autorilor reclamantului, în cote indivize de câte ½, fiind preluat de către stat de la autorul C.A., care prin sentinţa nr. 1560 din 11 decembrie 1951 a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică şi confiscarea averii.
Ulterior, acesta a fost achitat iar pedeapsa confiscării averii înlăturată, în urma declarării unui recurs în anulare de către procurorul general.
În ceea ce-i priveşte pe pârâţi s-a reţinut că aceştia au dobândit apartamentele revendicate în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte menţinute ca valabile în urma proceselor purtate cu reclamantul, astfel încât pârâţii se bucură şi se pot prevala în prezenta cauză de titlurile de proprietate pe care le opun reclamantului.
S-a apreciat că şi reclamantul se poate prevala de un bun, în sensul Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Totodată, în planul aprecierii asupra acţiunii în revendicare, buna credinţă a foştilor chiriaşi – cumpărători nu prezintă relevanţă, iar în ceea ce priveşte posibilitatea acestora de a obţine despăgubiri corespunzătoare, este de observat că Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, le conferă dreptul de a obţine despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilelor dobândite de la stat.
Împotriva sentinţei au formulat apel pârâţii.
Prin Decizia nr. 37/ A din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul pârâţilor, schimbată în parte sentinţa şi în consecinţă, respinsă acţiunea în revendicare.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, deşi nu se poate pune problema admisibilităţii acţiunii în revendicare, cu toate că aceasta a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că a fost îndreptată împotriva unor persoane fizice, în acelaşi timp, pretenţiile sunt nejustificate, acţiunea având caracter nefondat.
S-a constatat că, într-adevăr, aşa cum a susţinut reclamantul, titlul statului este nevalabil, având în vedere că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul acestuia în baza Decretului nr. 218/1960, care contravenea atât Constituţiei României de la 1952 cu privire la dreptul de proprietate, precum şi dispoziţiile art. 481 C. civ. şi reglementărilor, tratatelor internaţionale la care România era parte.
În acelaşi timp, s-a apreciat că, procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, tribunalul a procedat greşit.
În acest sens, s-a făcut trimitere la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în considerentele căreia s-a reţinut că adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare.
Ca urmare, acele criterii clasice de comparare a titlurilor, dezvoltate de doctrina şi jurisprudenţa anterioare anului 2001, au rămas fără aplicare, ca urmare a dispoziţiilor de imediată aplicare a legii speciale, nr. 10/2001.
De aceea, s-a apreciat că în rezolvarea acţiunii în revendicare trebuie avute în vedere criteriul referitor la existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, principiul securităţii raporturilor juridice şi modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
În privinţa existenţei unui bun în patrimoniul părţilor, s-a reţinut că, urmare a aprecierilor vizând nevalabilitatea titlului statului, consecinţa este aceea că reclamantul are un bun în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie şi că această concluzie este desprinsă din jurisprudenţa instanţei europene (cauzele I.P. ş.a. împotriva României, F. c. României, C. şi G. c. României, F. c. României, G. c. României).
În acelaşi timp, valabilitatea titlurilor de proprietate ale pârâţilor (contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995) nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod irevocabil şi în contradictoriu cu autorul reclamanţilor, asupra acţiunii în constatarea nulităţii acestor contracte, în sensul respingerii lor.
S-a concluzionat că şi pârâţii au un bun în sensul Convenţiei europene, deoarece au cumpărat apartamentele revendicate în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a fost confirmată pe cale judiciară, într-o procedură urmată în contradictoriu cu autorul reclamantului.
Cu referire la principiul securităţii raporturilor juridice şi al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a reţinut că erau aplicabile în cauză dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, în conformitate şi cu Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care a rezolvat problema concursului dintre legea specială şi cea generală, precum şi cu principiul specialia generalibus derogant.
Astfel, în conformitate cu prevederile legii speciale, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 [(art. 18 lit. c)], iar actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă [(art. 45 alin. (2)]. Or, în speţă contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate, ci dimpotrivă, dreptul de proprietate transmis în baza acestora a fost confirmat prin hotărâri judecătoreşti irevocabile ce au intrat în puterea lucrului judecat.
În ceea ce priveşte respectarea principiului stabilităţii circuitului civil, Curtea a reţinut că principiul securităţii raporturilor juridice „se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept" (cauza B. c. României).
În consecinţă, s-a considerat că acest principiu fundamental de drept se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate şi, aplicându-l la circumstanţele concrete ale speţei (în care titlurile pârâţilor obţinute în temeiul Legii nr. 112/195 au fost confirmate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar autorul reclamantului a ales calea Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării nr. 829 din 17 iulie 2001, s-a concluzionat că admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.
Referitor la modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, instanţa de apel a constatat că acest criteriu, îmbrăţişat de tribunal în rezolvarea disputei dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate, nu este un criteriu legal deoarece criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate sunt oferite de Legea nr. 10/2001 [(art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (2)], analiza preferabilităţii urmând a se face nu în raport de acest aspect, ci prin prisma C.E.D.O., faţă de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii.
Totodată, Curtea a reţinut, în concordanţă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza R. c. României), în care s-a decis, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, că singurul culpabil pentru că nu ar fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii (care să conducă la obţinerea unei despăgubiri efective de către persoanele îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001) este statul, iar nu un particular, căruia nu-i poate fi imputat acest lucru şi care nu poate fi obligat să suporte consecinţele unei inacţiuni a statului deoarece, la rândul său, acesta beneficiază de protecţia oferită de stat şi de Convenţie.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat, dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele aspecte de nelegalitate:
- Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când a stabilit că aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare în legătură cu soluţionarea acţiunii în revendicare.
În felul acesta, instanţa de apel nu numai că a aplicat greşit legea, dar a şi „abrogat" reglementări legale şi mai mult, a „legiferat" stabilind criterii de comparare a titlurilor.
Decizia pronunţată în interesul Legii, nr. 33/2008, a fost interpretată greşit de către instanţă întrucât aceasta stabileşte modalitatea de rezolvare a neconcordanţelor dintre legea specială şi Convenţia europeană.
- Recurentul a dezvoltat, de asemenea, situaţia de fapt şi de drept legată de modalitatea dobândirii imobilului de către autorul acestuia precum şi de trecerea lui în patrimoniul statului, pentru a trage concluzia preluării nevalabile, arătând că „de iure" statul român nu a dobândit niciodată proprietatea asupra bunului, ci doar a intrat în posesia acestuia în mod ilegal şi abuziv.
De aceea, s-a susţinut că recurentul-reclamant are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
- Instanţa de apel a greşit aplicând principiul securităţii raporturilor juridice întrucât acest principiu nu poate apăra nişte raporturi juridice ilegale bazate pe buna-credinţă fără niciun alt criteriu, în detrimentul unor raporturi juridice clare constând în dreptul proprietarului deposedat abuziv de a reintra în posesia imobilului.
- În ce priveşte modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, în realitate, tribunalul nu l-a reţinut drept criteriu de comparare a titlurilor de proprietate, ci doar a răspuns problemelor ridicate de către pârâţi prin întâmpinare, în sensul că reclamantul ar putea beneficia de reparaţii conform Legii nr. 10/2001.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a dat o corectă rezolvare acţiunii în revendicare, faţă de împrejurarea că titlurile pârâţilor, reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost confirmate în justiţie, fiind respinse toate cele trei acţiuni în nulitate promovate. În felul acesta, s-a dat eficienţă celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, precum şi principiului securităţii juridice.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii întrucât „nu ar fi aplicat reglementarea anterioară asupra acţiunii în revendicare", recurentul formulează o critică în termeni generali, care nu este aptă de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme acesta nu a indicat textul de lege a cărui nesocotire ar fi realizat-o instanţa.
Contrar poziţiei exprimate de către recurent, prin modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, instanţa nu a nesocotit „criterii legale" existente în reglementarea anterioară şi care ar fi trebuit să stea la baza comparării titlurilor exhibate de părţile din proces.
Promovând o asemenea critică, recurentul ignoră faptul că instituţia acţiunii în revendicare nu cunoştea o reglementare legală în sistemul Codului civil anterior incident în speţă, în cadrul căreia să se regăsească şi criterii de soluţionare a acesteia, ci este un concept conturat de doctrină şi jurisprudenţă.
De aceea, recurentul nu poate pretinde că instanţa ar fi abrogat reglementări legale, depăşind astfel limitele puterii judecătoreşti, de natură să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Totodată, instanţa de apel nu a legiferat aşa cum se susţine, ci, cu trimitere inclusiv la dezlegările date prin Decizia în interesul legii a aplicat, într-o materie în care există o reglementare specială, dată fiind natura juridică a imobilului, principiul potrivit căruia norma specială derogă întotdeauna de la norma generală (specialia generalibus derogant).
Astfel, fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată la 19 martie 2008 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 218/1960, instanţele au avut de analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, deşi recurentul pretinde că avea un bun susceptibil de protecţie conform art. 1 din Protocolul nr. 1, opinie împărtăşită şi de instanţa de apel (care îl lipseşte însă de eficienţă acordând prioritate principiului securităţii juridice considerat operabil în favoarea pârâţilor), în realitate titlul reclamantului nu a fost confirmat jurisdicţional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acţiunii în revendicare.
Statuarea în sens contrar, eronată, a instanţei de apel s-a bazat pe aprecierea asupra nevalabilităţii preluării bunului de către stat şi pe invocarea unei jurisprudenţe anterioare a instanţei europene (potrivit căreia, simpla constatare a caracterului nelegal al naţionalizării ar fi suficientă pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului), ignorând practica mult mai nuanţată a Curţii europene, evoluţia şi accepţiunea recentă dată de aceasta noţiunii de bun.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantului şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire", nici măcar unei „speranţe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
Contrar susţinerii recurentului şi celor reţinute de instanţa de apel, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza – P.A. şi alţii împotriva României, par. 140).
Aşadar, pentru deţinerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acţiunii în revendicare pentru a se considera, aşa cum a făcut instanţa de apel, că partea-reclamantă este beneficiara unui bun.
În plus, din aceeaşi hotărâre, (cauza P.A. c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).
În speţă, reclamantul nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 decât în sensul că a transmis notificare, fără să demonstreze respectarea celorlalte cerinţe vizând epuizarea procedurii, apte să-i confirme existenţa dreptului în patrimoniu.
Faţă de toate aceste argumente, aprecierea instanţei de apel în legătură cu existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este eronată.
Cum reclamantul nu justifică existenţa „bunului actual", soluţia din acţiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele menţionate anterior, care vin să suplinească, în parte, motivarea instanţei de apel.
Deşi este real că pârâţii au exhibat titluri de proprietate valabile, confirmate jurisdicţional (în condiţiile în care acţiunile în nulitate îndreptate împotriva acestora au fost respinse irevocabil), ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluţiei este împrejurarea că reclamantul, cel care a iniţiat demersul judiciar, nu a reuşit să demonstreze că este titularul actual al dreptului a cărui protecţie a pretins-o.
Ca atare, admiterii acţiunii promovate de acesta nu se opune în primul rând, principiul securităţii juridice, dedus de instanţa de apel din necesitatea respectării dreptului de proprietate dobândit de către pârâţi conform Legii nr. 112/1995, ci împrejurării că reclamantul nu a cerut protejarea unui drept actual.
În aceste condiţii, criticile recurentului care vizează aplicarea greşită de către instanţă a principiului securităţii juridice ca şi a criteriului referitor la modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, rămân lipsite de suport.
Pentru considerentele arătate, care suplinesc în parte, argumentele avute în vedere de instanţa de apel, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.A.R. împotriva deciziei nr. 37 A din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 613/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 594/2012. Civil → |
|---|
