ICCJ. Decizia nr. 5888/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5888/2012
Dosar nr. 46765/3/2009
Şedinţa publică din 2 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 noiembrie 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul D.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea, în principal, a Statului Român şi, în subsidiar, a Primăriei Municipiului Bucureşti la plata contravalorii de piaţă a apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, compusă din preţul actualizat şi sporul de valoare la data de 02 martie 2007, valoare estimată provizoriu la 571.900 RON, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 1337 şi urm. şi 1344 C. civ. şi ale Legii nr. 112/1995, reclamantul a arătat că a achiziţionat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, iar prin decizia nr. 817 A din 13 mai 2005 s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract şi a fost obligat să lase în deplina proprietate şi posesie imobilul reclamanţilor şi intervenienţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 604 din 07 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, cu motivarea că acesta nu are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lui.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul D.S., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru indicarea unui temei de drept inadecvat şi nepronunţarea asupra cererii subsidiare, în raport cu care Ministerul de Finanţe are calitate procesuală pasivă ca gestionar al fondului extrabugetar din care se plătesc despăgubirile.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 728A din 20 septembrie 2011, a admis apelul reclamantului şi a schimbat sentinţa apelată în sensul admiterii capătului de cerere subsidiar şi obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata către reclamant a preţului, actualizat la data plăţii efective pentru apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, ce a reprezentat obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că actele de înstrăinare a imobilului au fost încheiate cu rea-credinţă, iar conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, Ministerul Finanţelor nu poate fi obligat decât la restituirea preţului actualizat, şi nu la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
S-a considerat că situaţia de fapt reţinută de instanţele care au anulat contractul de vânzare-cumpărare nu mai poate fi reevaluată în prezentul proces, deoarece se impune cu putere de lucru judecat conform art. 1200 alin. (4) C. civ.
Ca atare, s-a considerat că, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea pentru plata preţului de piaţă al apartamentului, însă, având în vedere voinţa reală a reclamantului, acesta are dreptul la restituirea preţului actualizat achitat la vânzarea imobilului, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, urmând a fi obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 8.452.128 ROL, actualizată la data plăţii efective şi executabilă potrivit art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul D.S.
Dezvoltând motivele sale de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive, în condiţiile în care, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti, parte în contract.
Recurentul-pârât a susţinut că dispoziţiile de drept comun ale art. 1337, 1341 şi urm. C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară.
În subsidiar, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a invocat nelegala sa obligare de către instanţa de apel la achitarea către reclamant a întregului preţ, inclusiv a comisionului de 1% încasat de SC H.N. SA, cu trimitere la dispoziţiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin motivele sale de recurs, reclamantul D.S. a criticat decizia atacată invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut, cu titlu prealabil, că instanţa i-a admis integral capătul de cerere subsidiar, respectiv a obligat intimatul la preţul de piaţă reactualizat la data plăţii efective, dar în considerente a reţinut că trebuie să i se achite preţul de achiziţie reactualizat, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter special ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Recurentul-reclamant a învederat că textul de lege invocat, ca şi textul adiacent, art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 se referă doar la obligaţia plăţii timbrajului, singurul text ce reglementează expres substanţa dreptului constituindu-l art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.
Recurentul a susţinut că art. 501 din Legea nr. 10/2001 este inaplicabil, prevederile C. civ. (art. 1337 şi urm.) stabilind restituirea atât a preţului actualizat, care a fost acordat de instanţă, cât şi a sporului de valoare dintre data achiziţiei şi data evicţiunii.
S-a precizat că, în speţă, prin expertiză, s-a determinat acest spor de valoare, valoarea de piaţă stabilită însumând cele două valori, preţul actualizat şi sporul de valoare.
Examinând criticile invocate de recurenţi, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate, având în vedere considerentele ce succed:
Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Curtea va reţine că, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul nu face distincţie, în stabilirea legitimării procesuale pasive în litigiile având ca obiect restituirea preţului plătit de chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 117/1995 au fost desfiinţate, sau cele având ca obiect restituirea preţului de piaţă, privind contractele încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile.
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 117/1995.
Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată a fost indicat ca temei de drept şi art. 1337 C. civ., nu conduce automat la consecinţa inaplicabilităţii art. 50 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme s-au invocat şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă s-ar considera că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile răspunderii pentru evicţiune, urmează a se avea în vedere că preţul plătit de reclamanţi a fost încasat şi folosit în mod efectiv de Ministerul Finanţelor Publice, astfel că cererea de restituire a preţului poate fi soluţionată doar în contradictoriu cu acesta. Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia vânzării cumpărării, obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speţă este Primarul Municipiului Bucureşti. Însă contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, conform art. 9 alin. (1).
Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Critica subsidiară a pârâtului recurent referitoare la obligarea sa la achitarea către reclamant a întregului preţ, inclusiv a comisionului de 1% încasat de SC H.N. SA este, de asemenea, nefondată.
Procentul de 1% reţinut din preţul de cumpărare, conform art. 41 din H.G. nr. 10/1996, reprezintă remuneraţia cuvenită societăţii pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv preţul mandatului cu titlu oneros, acordat societăţii în temeiul legii.
Acest mandat nu a fost revocat iar obligaţiile asumate de SC H.N. SA în temeiul mandatului au fost îndeplinite prin chiar încheierea contractului.
În acelaşi timp, se va reţine că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că restituirea preţului se face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu fac nicio distincţie cu privire la comisionul de 1%.
Referitor la recursul reclamantului, Curtea constată că niciuna dintre critici nu este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte susţinerea formulată cu titlu prealabil de către reclamantul-recurent, Curtea va constata că menţionarea în dispozitivul deciziei recurate a obligaţiei Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă, reactualizat la data plăţii efective, reprezintă o simplă eroare materială, ce putea fi rectificată la cererea părţilor pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ., în condiţiile în care atât minuta întocmită cu ocazia deliberării, cât şi considerentele deciziei instanţei de apel se referă explicit la preţul de achiziţie din contractul de vânzare-cumpărare, de 8.445,2128 RON, actualizat la data plăţii efective.
Criticile aduse deciziei recurate de reclamant nu pot fi primite.
Contractul de vânzare-cumpărare prin care recurentul-reclamant a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului a fost constatat nul prin decizia nr. 817 din 13 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, irevocabilă prin decizia nr. 153 din 02 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, în ale cărei considerente s-a reţinut eludarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Dispoziţiile art. 501 din legea specială prevăd că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Premisele aplicării dispoziţiilor legale menţionate presupun deci, atât încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, cât şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că atâta vreme cât contractul reclamantului a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pretenţiile acestuia nu mai pot fi soluţionate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale, derogatorii.
Aceasta întrucât, prin dispoziţiile legii speciale s-au avut în vedere ambele ipoteze, respectiv atât aceea a eludării Legii nr. 112/1995, cât şi cea a respectării dispoziţiilor actului normativ menţionat, astfel încât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate să poată beneficia de o reparaţie echitabilă, prin despăgubirea lor.
Dacă s-ar avea în vedere dispoziţiile art. 1340 şi urm. C. civ., astfel cum solicită recurentul-reclamant, ar însemna ca foştii proprietari care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care nu au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, să treacă peste aplicarea acestor dispoziţii imperative şi să-şi valorifice pretenţiile pe calea dreptului comun pentru a obţine daunele interese reprezentate de valoarea de circulaţie a imobilului.
În plus, se va constata că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă decât o aplicaţie particulară a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune pe care legea specială o supune unor cerinţe suplimentare, decurgând din încheierea contractului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Deşi normele legale menţionate, art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (21) (introdus prin Legea nr. 1/2009) se referă la regimul fiscal al acţiunilor în justiţie, prevăzând facilitarea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, nu se poate susţine că acestea ar fi inaplicabile, în raport cu prevederile de drept substanţial ale C. civ., art. 1337 şi urm.
În consecinţă, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul D.S. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 728/A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5885/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5889/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
