ICCJ. Decizia nr. 5805/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5805/2012
Dosar nr. 6732/118/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa, înregistrată sub nr. 6732/118/2010, reclamanţii N.I. şi B.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului prin care pârâtul a naţionalizat două imobile şi suprafaţa de 42 ha, situate în comuna Lumina (fostă Valea Neagră, fostă Cocealia), proprietatea defunctului I.B., ascendentul reclamanţilor şi totodată obligarea pârâtul la plata sumelor de 200.000.000 ROL reprezentând preţul de circulaţie a bunurilor şi 200.000.000 ROL cu titlul de daune morale.
În motivarea acţiunii s-a arătat că defunctul I.B., neavând urmaşi, a testat întreaga sa avere bunicului reclamanţilor, B.N., cu precizarea că terenurile în suprafaţă de 42 ha i-au fost date în proprietate de către stat anterior datei de 18 septembrie 1936 dată la care a fost întocmit testamentul la Spitalul Diaconeselor.
Testamentul s-a aflat în posesia bunicului reclamanţilor, iar ulterior al reclamanţilor care, însă nu i-au dat importanţa cuvenită şi s-au adresat comisiei de fond funciar după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 1/2009, fostul edil al localităţii pe raza căruia se află imobilele confirmând că testatorul avea suprafaţa de teren şi casele dar comuna nu deţine nici o suprafaţă de teren şi că cererea este tardivă.
Susţin reclamanţii că deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv „speranţa legitimă” care decurge, în speţă, din interesul patrimonial născut din prevederea expresă şi neechivocă a legii în sensul că proprietarul nu şi-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat.
De altfel, arată aceştia, statul nu a demonstrat că sistemul de indemnitate creat în luna iunie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite persoanelor nedreptăţite să-şi primească conform unei proceduri şi a unui calendar previzibil, o indemnizaţie cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi dar acelaşi legiuitor recunoaşte prin Legea nr. 1/2009 că despăgubirea la valoarea de piaţă a bunului din prezent sau care este instituţia abilitată să despăgubească este de fapt, la nivel teoretic un argument plauzibil, în sensul că, statul înţelege că este vinovat şi implicit obligat să despăgubească, în schimb, practic, aceste dispoziţii reţin, prin prisma legii speciale, ca statul să decidă în privinţa valorii şi timpului.
În prezenta cauză este evident că imobilul a fost naţionalizat fără titlu valabil de la ascendentul reclamanţilor, care era proprietar a nemişcătorului şi care nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea statului.
Concursul între legea specială şi cea europeană este net în favoarea celei din urmă, chiar în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de instanţa supremă se recunoaşte admisibilitatea unei asemenea acţiuni.
Comparând titlurile, preferinţă se poate da celui mai vechi pentru că, pentru revendicarea şi evaluarea imobilului calea justiţiei este singura posibilitate de verificare a modului de preluare şi de evaluare a nemişcătorului şi nici o persoană nu este ţinută în timp, de aplicabilitatea unei legi speciale pentru că scopul unei legi de asemenea natură este să se creeze o confuzie de prioritate a unor norme cu caracter imperativ, respectiv art. 480 C. civ. şi textele din legea menţionată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 242, 274 C. proc. civ., art. 1 din Protocol.
La termenul de judecată din 10 februarie 2011, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie care a fost admisă, conform Sentinţei civile nr. 1392 din 10 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, deşi reclamanţii se legitimează ca descendenţi ai numitului B.N., în favoarea căruia a testat I.B., aceştia nu au făcut dovada calităţii de proprietari cu privire la imobilele în litigiu.
Apelul declarat de reclamanţii N.I. şi B.M., împotriva hotărârii instanţei de fond, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 404/C din 17 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii au învestit instanţa de judecată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, cu o acţiune civilă întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Reclamanţii s-au legitimat ca succesori legali, care vin prin reprezentare la succesiunea defunctului B.N. care a primit în timpul vieţii, prin moştenire testamentară, întreaga avere (mobilă şi imobilă) de pe urma defunctului I.B.
În testamentul existent la fila 24, din dosarul de fond sunt indicate şi bunurile imobile pentru care reclamanţii solicită despăgubiri, conform art. 480 C. civ.
Una din condiţiile necesare pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală ce presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).
Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii, a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
În cauza dedusă judecăţii, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanţii s-au legitimat ca descendenţi ai autorului lor B.N., la a cărui moştenire vin prin reprezentare. Defunctul B.N., la rândul său, este beneficiarul unui testament în baza căruia I.B. în timpul vieţii a testat întreaga avere mobilă şi imobilă celui dintâi.
Este real că în testament sunt enumerate imobilele din prezentul litigiu, însă simpla inserare în cuprinsul testamentului nu face dovada dreptului de proprietate, câtă vreme reclamanţii nu au dovedit că se aflau în patrimoniul defunctului la data testării.
Or, testamentul depus la dosar nu conferă decât vocaţie asupra averii succesorale transmise prin moştenire, nu şi dovada proprietăţii.
Cu alte cuvinte, nu s-a făcut dovada proprietăţii pentru imobilele în litigiu, fapt ce atrage lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, aşa cum a fost reţinut de către instanţa de fond.
Celelalte motive de apel invocate de către apelanţi, referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - dispoziţiile art. 480 C. civ. - şi constatarea nulităţii actului de naţionalizare ţin de fondul litigiului, motiv pentru care instanţa nu le va analiza, având în vedere că instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect pe excepţie şi nu a intrat în fondul litigiului.
Referitor la motivul de apel ce vizează nulitatea hotărârii ca urmare a nemotivării, s-a reţinut că dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate, hotărârea apelată fiind motivată clar şi convingător.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanţi au declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, au susţinut că instanţa a greşit când a consacrat excepţia lipsei calităţii procesuale active, în raport de faptul că din actele de stare civilă anexate s-a confirmat preluarea calităţii.
Au considerat că au calitate procesuală activă pentru că bunicul lor a dobândit calitatea prin reprezentare, iar în urma decesului său şi a copiilor acestuia, apelanţilor în calitate de nepoţi i-a fost transmisă această calitate, situaţie întărită de testament, neatacat de intimată.
Cum instanţa nu a ţinut cont de acest act valabil, le-a produs un prejudiciu care urma să fie confirmat prin expertize.
Naţionalizarea între anii 1944 - 1989 a fost abuzivă, neconstituţională, astfel că, dreptul lor nu a încetat, motiv pentru care în urma revalorificării probatoriului se impune anularea hotărârii şi trimiterea cauzei la fond pentru efectuarea unor expertize de construcţii şi topografice.
În raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că susţinerea legală a acţiunii civile este art. 480 C. proc. civ., iar prin legile speciale, intimata a urmărit îndreptarea unor lacune juridice, necorespunzătoare timpului dar care au fost în defavoarea persoanelor vătămate sau al descendenţilor lor prin întârzierea plăţii pretenţiilor.
În virtutea rolului activ şi al aflării adevărului se impunea efectuarea unor adrese, iar răspunsul lor de confirmare sau infirmare trebuia sancţionat.
Primul capăt de cerere - nevalabilitatea titlului, trebuia admis dacă se efectuau nişte adrese către instituţia în raza căreia sunt situate bunurile.
În cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. pentru că motivarea hotărârii se face prin referire la nişte ipoteze cu privire la nedovedirea proprietăţii, finalizând cu excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul reclamanţilor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Se constată că acest motiv a fost invocat pur formal, în realitate recurenţii neformulând critici care să se circumscrie acestor dispoziţii legale.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurenţii susţin, în raport de aceste dispoziţii legale, încălcarea rolului activ al instanţei şi al principiului aflării adevărului, prin neefectuarea unor adrese către instituţia în raza căreia sunt situate bunurile ce ar fi condus la admiterea primului capăt de cerere cu privire la nevalabilitatea titlului.
Această critică nu este fondată.
Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate însemna substituirea instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
În cauză, reclamanţii aveau posibilitatea de a propune probatorii, pentru a dovedi dreptul lor de proprietate asupra bunurilor revendicate, în raport de care instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la lipsa calităţii procesual active a reclamanţilor, excepţie invocată din oficiu la 10 februarie 2011.
Pentru a-şi exprima punctul de vedere, reclamanţilor le-a fost acordat un termen de judecată, la 10 martie 2011, fiind citaţi cu menţiunea de a formula un răspuns la această excepţie.
Or, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, reclamanţii au lipsit la apelul părţilor şi deşi unul dintre aceştia, N.I. a semnat personal pentru primirea citaţiei, niciunul dintre ei nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei.
Aplicarea principiului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate duce la încălcarea principiului disponibilităţii care trebuie, deopotrivă, respectat în desfăşurarea procesului civil, şi nici la lipsa oricăror consecinţe procedurale în cazul nerespectării de către părţi a dispoziţiilor referitoare la propunerea probelor.
Acţiunea reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este o acţiune prin care se solicită instanţei de judecată să li se recunoască dreptul de proprietate asupra bunurilor determinate în testament.
Titularul unei astfel de acţiuni îşi întemeiază pretenţiile direct pe dreptul de proprietate, astfel că această acţiune nu poate fi intentată decât de proprietarul exclusiv al bunului.
Ori, reclamanţii recurenţi deşi au dovedit că le-a fost transmisă vocaţia succesorală prin testamentul depus la dosar nu au dovedit şi proprietatea pentru imobilele în litigiu, fapt ce atrage lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, aşa cum a fost reţinut de către instanţa de fond şi menţinut de instanţa de apel.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.I. şi B.M. împotriva Deciziei nr. 404/C din 17 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5799/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5809/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
