ICCJ. Decizia nr. 5842/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5842/2012
Dosar nr. 9231/1/2011*
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 5178 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei Timişoara s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii I.P. şi C.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timişoara, I.A., I.E., F.C., B.M., V.D., V.L.A., G.I., G.Ş. şi Z.E., astfel cum a fost completată, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului pentru imobilul înscris în CF col. nr. 13083 Timişoara, nr. top. 11705 şi 11706, situat în Timişoara, str. C.P. nr. X şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite apartamente din imobil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, care a fost respins prin Decizia nr. 2138 din 5 octombrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, motivat de prescripţia dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 3903 din 30 noiembrie 2005 a aceleiaşi instanţe, s-a admis recursul declarat de reclamanţi, s-a casat decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului, la Tribunalul Timiş, determinat de greşita reţinere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de faptul că reprezentantul reclamanţilor a expediat cererea de chemare în judecată prin poştă la data de 14 august 2002.
Prin Decizia civilă nr. 430A din 18 mai 2007 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanţi, a fost desfiinţată sentinţa atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Judecătoria Timişoara.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii F.C. şi Consiliul local al municipiului Timişoara, care a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza, spre soluţionare în primă instanţă, la Tribunalul Timiş, conform Deciziei nr. 1140 din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara.
Potrivit Deciziei nr. 2271/PI din 27 mai 2008 a Tribunalului Timiş, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi, astfel cum a fost precizată, reţinându-se prescripţia dreptului la acţiune.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, care a fost admis, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal, potrivit Deciziei nr. 255 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, constatându-se încălcarea art. 315 C. proc. civ., în raport de împrejurarea că problema prescripţiei dreptului la acţiune a fost dezlegată în mod irevocabil prin Decizia nr. 1140 din 31 octombrie 2007.
Hotărârea instanţei de apel a fost menţinută prin Decizia nr. 8893 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii I.A., I.E., V.D., V.L.A., G.Ş., G.R., F.C. şi Consiliul local al municipiului Timişoara.
Prin Sentinţa civilă nr. 3521/PI din 15 decembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanţi, a constatat că imobilul situat în Timişoara, str. C.P. nr. X a trecut, fără titlu, în proprietatea Statului Român, a respins, în rest, acţiunea, obligând pe reclamanţi la câte 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâţii F.C., V.L., I.A., B.M. şi G.R.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 ale acestui act normativ, care exceptau de la naţionalizare, printre alţii, şi pe proprietarii având profesii intelectuale, cum era antecesorul reclamanţilor, care a fost avocat şi judecător.
În consecinţă, imobilul a trecut în mod greşit în proprietatea statului. Acest fapt, însă, nu acordă automat reclamanţilor dreptul la restituirea în natură a bunului ce a aparţinut antecesorului lor, întrucât el a fost înstrăinat pârâţilor chemaţi în judecată, actele lor de dobândire fiind valabil încheiate.
Prin Decizia civilă nr. 1133/A din 6 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţii Primarul şi Consiliul local Timişoara împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţii Primarul şi Consiliul local Timişoara, acesta este neîntemeiat, în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor s-a derulat sub auspiciile generate de adoptarea Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ prevede explicit, în art. 2 lit. a), că, în sensul prezentei legi, „prin imobile preluate în mod abuziv” se înţelege „imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare”, iar imobilul din litigiu se încadrează exact în această categorie, aşa cum o atestă şi extrasul de CF.
În acelaşi context, nu prezintă nicio relevanţă indicarea, de către pârâţii apelanţi, a art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a art. 1 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, câtă vreme legea aplicabilă acestui litigiu este Legea nr. 10/2001, din perspectiva foştilor proprietari, respectiv a moştenitorilor acestora, în calitate de persoane îndreptăţite fie la restituirea în natură (doar acolo un locuinţele nu s-au vândut), fie prin echivalent.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timişoara, criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală sub aspectul constatării nevalabilităţii titlului statului.
Trecerea imobilului în proprietatea Statului Român s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la momentul preluării lui, nulitatea titlului trebuind apreciată în raport cu acest moment.
Titlul în temeiul căruia s-a efectuat intabularea dreptului de proprietate al Statului Român în CF nu a fost declarat neconstituţional, raportat la prevederile Constituţiei României Socialiste de la acea vreme şi nici nu a fost declarat contrar vreunor angajamente internaţionale.
În consecinţă, Statul Român are un titlu valabil pentru imobil raportat la criteriile de examinare prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
De asemenea, în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, prin „titlu” se înţelege „trecerea acelor imobile cu destinaţie de locuinţă în proprietatea statului în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectivă”. Printre altele, este exemplificat şi Decretul nr. 92/1950, ca reprezentând un astfel de act normativ.
Prin urmare, în mod greşit instanţa a admis capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului situat în Timişoara, str. C.P. nr. X.
Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii primei instanţe şi respingerii, în totalitate, a acţiunii promovate de reclamanţi.
Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente, care vor înlocui argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei.
Astfel, Curtea de Apel a respins apelul declarat de pârâţi, considerând în mod corect că titlul statului, de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950, este nevalabil, dar nu determinat de faptul că, în speţă, este incident art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care caracterizează preluarea unui imobil în baza actului normativ menţionat ca fiind abuzivă şi, în aceste condiţii, n-ar mai prezenta relevanţă criteriile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 pentru examinarea titlului statului.
Este real că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la data înregistrării acesteia pe rolul primei instanţe, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, dar faptul că art. 2 lit. a) din Lege prevede natura abuzivă a preluării în cazul Decretului nr. 92/1950 este neconcludent pentru problema în discuţie, deoarece această lege menţionează caracterul abuziv în cazul tuturor preluărilor care au avut loc în perioada de referinţă, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deci, atât în cazul celor cu titlu valabil (art. 2 lit. h)), cât şi al celor cu titlu nevalabil.
Relevante pentru verificarea titlului statului sunt dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărora: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.
Din această perspectivă, titlul statului nu poate fi considerat ca fiind unul valabil raportat la criteriile sus-menţionate.
Având în vedere că autorul reclamanţilor îndeplinea, la data naţionalizării, o funcţie juridică (avocat şi judecător, cum a stabilit prima instanţă în fapt), preluarea imobilului său nu putea avea loc în raport de art. II din Decretul nr. 92/1950, care excepta de la naţionalizare, printre altele, imobilele intelectualilor profesionişti.
De asemenea, preluarea în baza acestui decret încălca şi Constituţia României din 1948, în vigoare la data trecerii bunului în proprietatea statului.
Astfel, art. 8 din legea fundamentală recunoştea şi garanta dreptul de proprietate particulară, iar art. 10 prevedea doar exproprierea, ca măsură prin intermediul căreia bunurile puteau trece în proprietatea statului, şi aceasta cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În ceea ce priveşte naţionalizarea, operaţiune care a avut loc în cauză, aceasta putea viza doar „mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice …”, categorie din care nu făceau parte imobilele cu destinaţie de locuinţă.
În plus, trecerea imobilului în proprietatea statului contravenea şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevedea, în art. 17, că orice persoană are dreptul la proprietate şi nu poate fi lipsită în mod arbitrar de aceasta. Chiar dacă, din perspectiva dreptului internaţional public, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu poate fi considerată „un tratat”, normele sale având doar valoare de recomandare, ea trebuia respectată de Statul Român, urmare a aderării sale la Organizaţia Naţiunilor Unite, la 14 decembrie 1955, organism care a adoptat documentul în discuţie, la 10 decembrie 1948.
În consecinţă, măsura de preluare a bunului a încălcat atât actul normativ în baza căruia a avut loc, cât şi Constituţia României în vigoare la data preluării, dar şi documentele internaţionale la care Statul Român era parte, neputând, astfel, constitui „un titlu valabil” pentru stat, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, nu era necesară declararea neconstituţionalităţii Decretului nr. 92/1950, respectiv a neconformităţii preluării cu tratatele internaţionale, din moment ce art. 6 conferă instanţei atributul examinării titlului statului din perspectiva criteriilor de valabilitate stabilite în acest text de lege.
Recurenţii au invocat valabilitatea preluării şi raportat la art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, în sensul că „Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950 …”.
Textul de lege sus-menţionat a fost, însă, modificat prin art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 11/1997, în sensul că „Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950 …”.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Norme, modificat prin H.G. nr. 11/1997, „Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1 - 5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii între persoana menţionată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării”.
În consecinţă, nu este suficient ca preluarea să fi avut loc în baza unei legi, în speţă, a Decretului nr. 92/1950, trebuia ca aceasta să fi fost şi valabilă raportat la cerinţele actului normativ respectiv.
De altfel, potrivit art. 1 alin. (4) din Norme, introdus prin H.G. nr. 11/1997, „Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia …”.
Or, aşa cum s-a arătat, trecerea imobilului în litigiu a avut loc cu nerespectarea art. II din Decret, deci, nu poate constitui un titlu valabil pentru stat.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia Curţii de Apel este legală sub aspectul respingerii apelului declarat de pârâţi, pentru argumentele prezentate în decizia de faţă, care înlocuiesc motivele avute în vedere de instanţa anterioară.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 1133/A din 6 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5841/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5846/2012. Civil → |
|---|
