ICCJ. Decizia nr. 5976/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5976/2012
Dosar nr. 6966/2/2011
Şedinţa publică din 4 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1449 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii precizate de reclamantul G.G., a fost admisă în parte acţiunea precizată şi s-a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri în ceea ce priveşte terenul din fosta str. S.D., corespunzător valorii de 333.518 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit certificatului de naştere din 1984 G.M., mama reclamantului, este moştenitoarea defunctei D.N., fostă proprietară asupra imobilului ce s-a aflat în str. S.D., Bucureşti, compus din teren şi construcţii, imobil expropriat.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a apreciat că existenţa Legii nr. 10/2001, nu determină inadmisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dreptul comun şi chiar prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii se prevede că se impune analiza acestor acţiuni pe fond.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, susţinând că imobilul ce face obiectul acestui litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege specială şi de imediată aplicare, care prevede un termen imperativ pentru formularea notificării, iar reclamantul nu a făcut dovada că s-ar fi aflat în imposibilitate de a formula notificarea în condiţiile art. 22 alin. (5) din lege.
A mai arătat că instanţa de fond a ignorat atât probele administrate în cauză, cât şi prevederile Legii nr. 10/2001, ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 dar şi prevederile obligatorii ale deciziei nr. 12/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La termenul de judecată din data de 18 mai 2010, Curtea a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică necompetenţa materială a tribunalului în soluţionarea cauzei, în raport cu dispoziţiile art. 2 C. proc. civ. şi de obiectul cauzei, care a fost precizat de reclamant ca fiind o acţiune în revendicare de drept comun, valoarea imobilului fiind sub 500.000 RON.
Prin decizia civilă nr. 344 A din 18 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, reţinând că acţiunea reclamantului este întemeiată pe dreptul comun, iar nu ca o cerere de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.G., ce a fost admis prin decizia civilă nr. 1069 din 08 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că după natura dreptului şi a scopului urmărit, cererea este o acţiune în expropriere aşa cum reclamantul a precizat la data de 15 decembrie 2008, ceea ce atrage competenţa în primă instanţă a tribunalului conform art. 2 pct. 1 lit. i) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 799 A din 18 octombrie 2011, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1449 din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea ce neîntemeiată.
Pentru a decide astfel Curtea, examinând pricina prin prisma dezlegărilor date de instanţa supremă a reţinut că în speţa supusă analizei, imobilul în litigiu, construcţii şi teren, a fost expropriat din patrimoniul autoarei intimatului-reclamant prin Decretul nr. 45/1986, adică în perioada de referinţă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Pentru a obţine restituirea în natură a imobilului expropriat, reclamantul ar fi trebuit să recurgă la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001.
Or, în speţă, intimatul-reclamant nu a formulat notificare în termenul legal şi în procedura prevăzută prin legea specială de reparaţii.
Sancţiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea unei persoane, ceea ce nu este permis.
Principiul preeminenţei dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se analizează în opoziţie cu procedurile judiciare, ci implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului pretins, nefiind permisă o opţiune a persoanei între norma de drept material şi cea procedurală, cum greşit susţine reclamantul.
Aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranţa socială şi nu pot constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nici un motiv de discriminare în sensul Protocolului nr. 12, cât timp aceeaşi normă de drept procedurală se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerinţă, cum ar fi în speţa de faţă.
În ceea ce priveşte calea acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar în baza dreptului comun, Curtea a reţinut că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a recunoscut posibilitatea formulării unei astfel de acţiuni, atunci când reclamantul invocă un bun în sensul convenţiei, însă este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi în ce măsură legea internă este în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Prin urmare, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei), să fie vorba de un bun actual al acesteia aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unei măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.
Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât bunurile actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
Însă, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată nu poate fi considerată ca „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
În speţă, reclamantul nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, şi în consecinţă, calitatea de „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul G.G. invocând nelegalitatea acesteia întrucât sensul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, este acela de a repune în drepturi art. 21 din Constituţia României, accesul liber la justiţie, interzis de circa 7 ani până atunci, prin termenul de acces la Legea nr. 10/2001.
A mai susţinut recurentul că a făcut dovada proprietăţii imobilului în litigiu, expropriat, cu actele ataşate notificării din 28 noiembrie 2005, trimisă Primăriei Municipiului Bucureşti prin Biroul Executorului Judecătoresc P.S., fiind persoană îndreptăţită, în sensul legii, la măsuri reparatorii.
Că instanţa de apel nu a examinat cauza în mod echitabil, nici imparţial, nu a ţinut cont de realitatea faptică de prevederile Constituţiei României, de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie şi nici de Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în recurs în interesul legii.
În consecinţă, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Fiind vorba de un imobil preluat abuziv de către Statul Român, prin decretul de expropriere din 1986, ce se înscrie în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480, art. 481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.
A aprecia că există posibilitatea pentru recurentul-reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în recurs în interesul legii, a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de apel.
Prin legea specială sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 06 martie 1948-22 decembrie 1989, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile, a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ.
Legea specială a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun şi a stabilit o procedură administrativă prealabilă, cât şi termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat.
Prin respingerea acţiunii în revendicare nu se aduce atingere nici art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât simpla solicitare a unui bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei civile nr. 799A din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5971/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 60/2012. Civil → |
|---|
