ICCJ. Decizia nr. 60/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 60/2012
Dosar nr. 16653/3/2010
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 01 aprilie 2010, reclamanta S.V. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige la restituirea preţului de piaţă actualizat calculat conform standardelor internaţionale pentru apartamentul situat la parterul imobilului din str. P., sectorul 1 Bucureşti - Zona A, compus din două camere, wc serviciu şi părţi comune: baie, culoar, degajament, două debarale, spălătorie, pivniţă, apartament în suprafaţă utilă de 42,12 mp, suprafaţă construcţie desfăşurată 50,54 mp, cu o cotă indiviză de 10,32% din părţile de folosinţă comună ale imobilului plus 25,29 mp. teren aferent construcţiei, astfel cum va fi evaluat prin raportul de expertiză ce se va administra, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 C. proc. civ.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 1997 încheiat cu SC H.N. SA, a dobândit dreptul de proprietate prin efectul Legii nr. 112/1995 asupra apartamentului situat la parterul imobilului din str. P., sectorul 1, preţ achitat integral.
Mai arată că, prin Decizia civilă nr. 420R din 09 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 10269/299/2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis recursul formulat de foştii proprietari P.I. şi P.M., a modificat Decizia civilă nr. 903 A din 26 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi pe fond a dispus restituirea în natură a apartamentului revendicat.
Deşi s-a solicitat, contractul de vânzare-cumpărare din 27 iunie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, fiind constatată buna-credinţă la încheierea acestuia.
Foştii proprietari nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 1997 nu exista niciun litigiu pe rol, nu a fost notificată intenţia revendicării Primăriei Municipiului Bucureşti sau SC H.N. SA, nu au existat impedimente în aplicarea Legii nr. 112/1995, dovadă fiind Adresa nr. 2097/2004, referatele făcute pe versoul cererii formulată de reclamantă, înregistrată sub nr. 20267 din 11 ianuarie 1996.
Prin Sentinţa civilă nr. 366 din 8 martie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantă, a obligat pârâtul la plata sumei de 56.480 euro, în echivalent în RON la data plăţii, despăgubiri - preţul de piaţă al imobilului din Bucureşti, sectorul 1, str. P. şi la plata sumei de 1.000 RON, respectiv 1.000 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
De asemenea, conform prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.
A apreciat instanţa, faţă de prevederile legale menţionate, că pârâtului Ministerul Finanţelor Publice i s-a conferit, în virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desfiinţat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare şi care nu derivă din această convenţie, ci dintr-o prevedere expresă şi specială a unui act normativ reparator.
Pe fond, a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 iunie 1997 încheiat cu SC H.N. SA reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul Legii nr. 112/1995 asupra apartamentului situat la parterul imobilului din str. P., sectorul 1, preţ achitat integral, iar prin Decizia civilă nr. 420 R din 09 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în urma admiterii recursului formulat de foştii proprietari P.I. şi P.M., a fost modificată Decizia civilă nr. 903 A din 26 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul că a fost respins ca nefondat apelul împotriva Sentinţei civile nr. 12726 din 24 septembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, fiind obligată reclamanta S.V. să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus menţionat. Totodată, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al numitei S.V.
A reţinut astfel ca fiind incidente, în ceea ce priveşte obligaţia de reparaţie a prejudiciului cauzat reclamantului fost proprietar al imobilului în discuţie, aceleaşi dispoziţii mai sus expuse - art. 50 alin. (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel încât tribunalul a admis acţiunea, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a obligat acest pârât la plata către reclamant a sumei de 56.480 euro, în echivalent lei RON la data plăţii, conform raportului de expertiză de evaluare a proprietăţii imobiliare efectuat în cauză.
A mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile injustiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru, acelaşi termen de "; desfiinţare"; fiind folosit şi de art. 501.
Astfel, prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 vorbesc expres despre anularea contractelor, folosind noţiunea generică de ";desfiinţare";, care include orice situaţie de ineficacitate a contractului, creată ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 şi în contradictoriu cu fostul proprietar al imobilului preluat de stat, aşadar şi în situaţia admiterii irevocabile a unei acţiuni în revendicare. Termenul de ";desfiinţare"; are în vedere aspectul că nu se mai produc efectele contractului chiriaşului, fără a distinge în raport de cauza acestei situaţii.
În fine, a mai apreciat tribunalul că sintagma ";contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995";, pentru a nu conduce la îngrădirea dreptului la reparaţie al persoanei interesate, trebuie înţeleasă în sens restrâns, referindu-se nu la buna sau reaua-credinţă a contractanţilor, noţiuni care au primit definiţii diverse în jurisprudenţă şi au generat adesea o practică neunitară, ci la nerespectarea unor cerinţe obiective, stricte ale Legii nr. 112/1995 (de exemplu, dacă persoana cumpărătoare nu avea anterior calitatea de chiriaş al imobilului achiziţionat).
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul, care a căzut în pretenţii, la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, respectiv 1.000 euro în echivalent lei la data plăţii, cheltuieli de judecată - onorariu de expert şi onorariu de avocat, conform chitanţelor depuse la dosar.
Împotriva Sentinţei civile nr. 366 din 8 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în baza art. 282 şi urm. C. proc. civ.
În motivarea apelului, pârâtul a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere că nu Ministerul Finanţelor Publice a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă, iar pe fond s-a arătat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata preţului de piaţă al imobilului, întrucât în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi, totodată să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
S-au adus critici împotriva sentinţei şi pe aspectul greşitei obligări a Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, apelantul-pârât nefiind în culpă cu privire la declanşarea litigiului împotriva sa - potrivit art. 274 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea apelului Ministerului Finanţelor Publice, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 612/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat apelantul la plata sumei de 2.000 RON către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a decide astfel, privitor la prima critică vizând lipsa de calitate procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că este nefondată, întrucât legiuitorul a prevăzut în mod expres legitimarea procesuală pasivă a acestei părţi în litigiul pendinte, în calitatea sa de instituţie a statului implicată în restabilirea unor situaţii create în urma pierderii bunului de către cumpărătorii-chiriaşi în instanţă, în urma admiterii acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari, în compararea de titluri, potrivit art. 50 alin. (21) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reţinut legal şi temeinic instanţa de fond, prin derogare de la dreptul comun privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.).
În speţă, constatată instanţa de apel, prin Sentinţa civilă nr. 12726 din 24 septembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 10296/299/2007 - rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 420 R din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către reclamantă, constatându-se buna sa credinţă la momentul încheierii actului juridic, dar s-a admis capătul de cerere din acţiune privind revendicarea în baza art. 480 C. civ., în urma comparării celor două titluri de proprietate.
Noţiunea de ";desfiinţare"; a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâri judecătoreşti irevocabile utilizată de art. 50 alin. (21) şi a art. 501 din Legea nr. 10/2001 are un înţeles dat de legiuitor în sens larg, acoperitor şi pentru situaţiile de ineficacitate a contractului încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, prin pierderea bunului într-o acţiune în revendicare - fără a fi constatat nul contractul.
Altfel spus, noţiunea de ";desfiinţare"; nu se identifică în totalitate cu noţiunea de ";nulitate";, cuprinzând şi contractele rămase ineficiente din punct de vedere juridic în situaţia analizată mai sus, prin urmare nu poate fi reţinută nici critica pe fond formulată de către apelantă.
Privitor la critica vizând greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată la fond, Curtea a constatat că nici aceasta nu este fondată, în condiţiile în care, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este partea căzută în pretenţii potrivit art. 274 C. proc. civ., prin admiterea cererii de chemare în judecată, a reclamantei, la care pârâtul s-a opus în mod constant, prima instanţă făcând astfel, o corectă aplicare a textului legal sus-menţionat.
În apel, instanţa a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la munca depusă şi complexitatea cauzei în această etapă procesuală.
Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs, în termen, pârâtul apelant Ministerul Finanţelor Publice criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive menţionând că într-o astfel de acţiune, calitate procesual pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Primăria Municipiului Bucureşti), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice deoarece acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor.
Se invocă în acest sens dispoziţiile art. 1344 C. civ. şi principiul relativităţii efectelor contractului, şi se arată că Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
În subsidiar, pe fondul cauzei, se susţine că potrivit prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în speţa de faţă s-a statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel încât dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză, rezultând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie imperativă prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Or, de vreme ce reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în cauză.
Hotărârea din apel a fost criticată şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere faptul că acesta nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele:
Prima critică aduce în discuţie problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria Municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia supusă analizei este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că ";restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice";.
Este, prin urmare, temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Susţinerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 este de asemenea nefondată, pentru următoarele argumente:
Din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate iar această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: ";proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză";.
Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21), potrivit cărora ";în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.";
Prin urmare, acest text de lege este incident nu numai în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi a fost anulat, ci şi în situaţia în care, în urma comparării de titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reţinut corect de către instanţa de apel că norma juridică nu face referire la ";anularea"; acestor contracte, ci la ";desfiinţarea"; lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.
În speţă, reclamanta a pierdut bunul în temeiul Sentinţei civile nr. 12726 din 24 septembrie 2007, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 420 R din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis capătul de cerere din acţiune privind revendicarea în baza art. 480 C. civ., în urma comparării celor două titluri de proprietate.
Totodată, s-a respins capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către reclamantă, reţinându-se excepţia prescripţiei extinctive raportat la dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv faţă de data formulării (11 iunie 2007) de către foştii proprietari P.I. şi P.M. a cererii de constatare a nulităţii contractului, situaţie faţă de care nu s-a mai putut face analiza valabilităţii sau nevalabilităţii titlului.
Întrucât, prin sentinţa civilă sus-menţionată, rămasă irevocabilă s-a admis însă acţiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanta din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamantei nu a fost desfiinţat, însă aceasta a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligată a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului, Înalta Curte constată că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Nefondată este şi critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia culpa procesuală şi deci, obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată, aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 27 iunie 1997 întrucât, din moment ce tribunalul a admis acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe acesta să plătească acesteia valoarea de piaţă a apartamentului, acesta a căzut în pretenţii, devenind în caz aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Menţinând soluţia dată de tribunal în ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a valorii de circulaţie a apartamentului, în mod legal curtea de apel a menţinut şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, cu aplicarea corectă a art. 274 C. proc. civ.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a statuat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice datorează reclamantei, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
Dat fiind poziţia de parte căzută în pretenţii a recurentului, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată apreciate ca utile şi necesare faţă de complexitatea problemei de drept supusă dezbaterii şi volumul de muncă depus de avocat în această etapă procesuală.
Drept urmare, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 612 A din 20 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.V., cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5976/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6007/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
