ICCJ. Decizia nr. 6056/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6056/2012
Dosar nr. 10359/2/2010
Şedinţa publică din 5 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2006 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, contestatorul M.D., ulterior prin moştenitor I.E.M., a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 7056 din 28 noiembrie 2006 şi a solicitat instanţei să anuleze în parte dispoziţia contestată în sensul anulări art. 1 din cuprinsul acesteia, să dispună obligarea intimatei Primăria municipiului Bucureşti la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 6.508 mp situat în Bucureşti, sector 6, iar, în subsidiar, în situaţia în care nu se va putea restitui în natură, obligarea acesteia la măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 685 din 16 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost admisă contestaţia, a fost anulat art. 1 din dispoziţia nr. 7056/2006 emisă de intimată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 886 mp şi a suprafeţei de 2013 mp, individualizată prin acelaşi raport. S-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafeţele individualizate în acelaşi raport, ce nu pot fi restituite în natură şi anume suprafaţa de 553 mp (zonă parcare) suprafaţa de 814 mp (zonă construcţii biserică) şi suprafaţa de 1126 mp (spaţiu verde şi trotuar).
Prin sentinţa civilă nr. 1518 din 22 octombrie 2008 a aceluiaşi tribunal a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului cu suprafaţa de 998 mp teren, reţinându-se că nu există probe şi nu au fost puse concluzii, fiind irelevantă identificarea acestui teren în suplimentul de expertiză.
Prin Decizia civilă nr. 554 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti şi a schimbat, în tot, sentinţa în sensul că a respins cererea dedusă judecăţii.
Prin aceeaşi decizie instanţa a respins apelurile declarate de contestatoare împotriva sentinţelor nr. 685 din 16 aprilie 2008 şi nr. 1518 din 22 octombrie 2008 pronunţate de tribunal.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că nu se poate verifica pretenţia de retrocedare şi de despăgubire dedusă judecăţii de contestatoare în procedura Legii nr. 10/2001, cu menţiunea că în cadrul prezentei proceduri instanţa nu este abilitată să verifice dacă titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991 se referă la întreaga suprafaţă de teren preluată din patrimoniul autorilor contestatoarei.
Totodată, pentru aceleaşi motive, instanţa a apreciat ca fiind legală şi soluţia dată de prima instanţă cu privire la cererea de completare a sentinţei formulată de contestatoare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea.
Prin Decizia civilă nr. 3088 din 19 mai 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 554 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
S-a reţinut în esenţă că, atât timp cât instanţele de fond au statut că terenurile în litigiu nu mai au destinaţia de teren agricol şi nu se mai aflau la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul unei cooperative agricole de producţie ci, dimpotrivă, că au destinaţia de teren curţi - grădini şi sunt situate în intravilanul municipiului Bucureşti, într-o zonă sistematizată, şi cât timp nu s-a dovedit că pentru aceste terenuri contestatoarea sau autorii săi au obţinut o reparaţie în cadrul procedurilor prevăzute de legile funciare, în mod greşit s-a apreciat că ar fi incidenţă situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 807/ A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-contestatoare I.E.M. şi apelantul-pârât municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond, în mod corect a dispus restituirea în natură a suprafeţelor de 886 mp - zonă liberă şi a suprafeţei de 2013 mp - zonă benzinărie A.G.I.P întrucât, din adresa din 22 septembrie 2011 emisă chiar de către apelanta pârâtă, Curtea nu a reţinut că ar fi afectate de elemente de sistematizare şi utilităţi publice, aşa încât nu se justifică susţinerile apelantei cu privire la incidenţa în raport de aceste suprafeţe de teren a dispoziţiilor Titlului VII cap. 5 art. 16.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 2013 mp, pe care în prezent este construită o staţie benzinărie A.G.I.P., aceasta este construită în regim provizoriu, astfel că nu există impedimente legale pentru restituirea acestei suprafeţe de teren, fiind incident art. 10 alin (3) din Legea 10/2001.
În ceea ce priveşte criticile formulate de către contestatoare atât în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 685 din 16 aprilie 2008, cât şi în ceea ce priveşte sentinţa dată în urma cererii de completare din 22 octombrie 2008, Curtea a reţinut că terenul în suprafaţă de 869 mp şi nu de 814 mp, cum susţine apelanta-reclamantă, este afectat de construcţii cu destinaţia de biserică aspect confirmat de expertul D.D. şi recunoscut de către apelantă, astfel încât în mod legal, instanţa de fond a concluzionat că nu poate restituit în natură.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte suprafeţele de teren de 440 m.p.-zonă verde, 686 m.p.-zonă trotuar, 497 mp.-zonă parcare, soluţia instanţei de fond este legală, aceste terenuri fiind afectate de detalii de sistematizare care nu permit restituirea în natură conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată.
În cauză, terenurile de care face vorbire apelanta-reclamantă sunt afectate unor amenajări de utilitate public, astfel încât nu pot fi restituite în natură.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 998 mp identificat în completarea la raportul de expertiză ca fiind zonă verde şi care a constituit obiectul cererii de completare formulată de contestatoare, Curtea a reţinut că această suprafaţă de teren nu a făcut obiectul cererii introductive de instanţă şi nici judecăţii primei instanţe. Conform dispoziţiilor art. 129 alin (6) C. proc. civ. instanţa de fond s-a pronunţat în limitele investirii sale. Aşadar, faţă de aceste aspecte, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 2812 alin (1) C. proc. civ.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă I.E.M. şi apelantul-pârât municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantul-pârât municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a arătat că prin Dispoziţia contestată, nr. 7056/2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, au fost acordate măsuri reparatorii.
Cu toate acestea, contestatorul nu a făcut dovada vreunei preluări abuzive, condiţie instituită de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri.
Chiar astfel fiind, în ceea ce priveşte suprafaţa de 692 mp şi construcţia demolată, în mod corect au fost acordate despăgubiri, iar în ceea ce priveşte suprafaţa de 2013 mp, pe care în prezent este construită o staţie de benzinărie A., nu poate fi restituită în natură dat fiind faptul că există o autorizaţie de construire.
Nu s-au făcut dovezi în sensul că contestatoarea nu a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanta-contestatoare I.E.M. a arătat că la dosarul cauzei se afla nota de reconstituire întocmită de municipiul Bucureşti, în Dosarul administrativ nr. 24039/2005, din care rezultă că nu există niciun impediment legal ca suprafaţa de 5.438 mp să fie restituită în natură.
În suprafaţa totală de 5.438 mp intră atât terenurile restituite în natură de către instanţa fondului (2.013 mp + 886 mp), precum şi terenurile în suprafaţă de 553 mp si 1.126 mp, pe care instanţa le-a considerat că nu pot fi restituite în natură întrucât aceste terenuri sunt afectate de detalii de sistematizare.
Or, intimata nu a făcut dovada faptului că terenurile respective fac parte din domeniul public şi nici că aceste terenuri sunt afectate de elemente de sistematizare care să fi fost realizate în perioada cuprinsă între 2005 (data întocmirii notei de constatare de către municipiul Bucureşti) şi până în prezent, astfel că instanţa şi-a fundamentat hotărârea pe afirmaţii care nu pot constitui probe în dosar, încălcându-se prevederile art. 7 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 998 mp, identificat în completarea la raportul de expertiză ca fiind zonă verde şi care a constituit obiectul cererii de completare formulată de contestatoare, instanţele au fost într-o vădită eroare, considerând întemeiat, pe de o parte, că contestatoarea a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 6.508 mp iar, pe de altă parte, că această suprafaţă de teren nu a făcut obiectul cererii introductive de instanţă şi nici judecaţii primei instanţe.
Suprafaţa de 998 mp. a fost cuprinsă în suprafaţa totală de 6.508 mp., menţionată în mod expres în dispoziţia primarului şi în cererea introductivă.
De altfel, printr-o operaţiune simplă de aritmetică, se poate lesne observa că instanţa fondului a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 2899 mp (2013+886) şi despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 2.493 mp (553 + 814 + 1126). Deci, instanţa fondului s-a pronunţat numai asupra suprafeţei de teren de 5.392 mp, în loc să se pronunţe asupra suprafeţei de 6.508 mp, aşa cum a fost învestită.
Constatând că din adiţionarea suprafeţelor de teren cu care a fost învestită instanţa - 6.508 mp - şi suprafaţa asupra căreia s-a pronunţat - 5.392 mp., a rezultat o diferenţă de teren, s-a solicitat completarea hotărârii cu suprafaţa de 998 mp, teren liber de orice sarcini şi care se găseşte, aşa cum precizează şi instanţa, în raportul de expertiză omologat.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursul formulat de apelantul-pârât C, reprezentat prin Primarul General, acesta este nefondat, întrucât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că nu s-a făcut dovada vreunei preluări abuzive, condiţie instituită de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, Înalta Curte observă că această critică este invocată omisso medio. Astfel, în sentinţa civilă nr. 685/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost analizat acest aspect, reţinându-se că preluarea imobilului de către stat s-a realizat în mod abuziv şi fără titlu valabil, în temeiul Decretului de expropriere nr. 378/1973, ceea ce face aplicabil art. 2 lit. h) al Legii nr. 10/2001.
Criticile apelatului municipiul Bucureşti au vizat numai împrejurarea că imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 8 al acestei legi, deoarece terenul era, atât la momentul dobândirii, cât şi la momentul preluării de către stat, un teren agricol, fiind apreciate ca nefondate de către instanţa de recurs, motiv pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului.
Ca atare, recurentul nu poate invoca direct în recurs aspecte pe care le putea invoca pe calea apelului.
Referitor la critica privind greşita aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 prin restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2013 mp, Înalta Curte constată că, deşi recurentul invocă existenţa unei autorizaţii de construire pe terenul în suprafaţă de 2013 mp, nu precizează că această autorizaţie are caracter provizoriu, astfel cum rezultă din cuprinsul autorizaţiei din 29 martie 1999 (fila 15 a dosarului de apel din al doilea ciclu procesual) şi cum a constatat expertul în expertiza completatoare (fila 53 a volumului III), ceea ce înseamnă că respectiva construcţie este demontabilă. Astfel fiind, în mod corect s-a dispus restituirea în natură a terenului, în temeiul art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile.
În ceea ce priveşte critica privind nedovedirea de către contestatoare a încasării despăgubirilor reglementate în art. 5 al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte observă că nu s-a invocat de către contestatoare primirea acestei sume, ceea ce prezumă că nu avut loc o astfel de reparaţie. De altfel, nici partea adversă nu susţine că s-ar fi primit o astfel de despăgubire, ci că ar fi trebuit verificat acest aspect.
Înalta Curte consideră nefondat acest argument adus în susţinerea motivului de recurs, deoarece rolul activ al instanţei trebuie exercitat în limitele obiectului acţiunii şi, cât timp nu s-a pus în discuţie exceptarea contestatoarei de la acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001, partea care invoca o astfel de exceptare trebuia să dovedească primirea despăgubirii, conform art. 1169 C. civ., potrivit cu care, „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. Nu se poate cere contestatoarei să facă dovada unui fapt negativ, însă partea care susţine că s-ar fi încasat o astfel de despăgubire trebuie să probeze acest fapt, prin dovada faptului pozitiv contrar.
Analizând recursul declarat de apelanta-contestatoare, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat numai parţial, pentru argumentele ce succed:
Instanţa de apel, prin raportare la situaţia juridică a fiecărei parcele de teren, a motivat soluţia pronunţată asupra măsurilor reparatorii pe care le-a acordat.
Existenţa unei note de reconstituire din Dosarul administrativ nr. 24039/2005, prin care s-ar aprecia că nu există impediment pentru restituirea în natură a întregii suprafeţe de 5.438 mp, nu poate schimba situaţia juridică a imobilului şi deci soluţia pronunţată pe baza probelor administrate în cauză şi ulterioare anului 2005, de când datează nota de reconstituire, întrucât dovada contrară a ceea ce este menţionat în acest înscris a fost făcută prin expertiza judiciară efectuată în cauză (fila 4 a volumului II al primei instanţe) care constată destinaţia de utilitate publică a parcelelor care nu au fost restituite în natură.
Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 7 al Legii nr. 10/2001 care prevede că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Sunt însă fondate criticile recurentei asupra greşitei aprecieri a instanţei de apel privind respingerea cererii de completare a dispozitivului cu suprafaţa de 998 mp teren.
Înalta Curte observă că, prin dispoziţia nr. 7056/2006, a fost declinată competenţa la Consiliul Local Sector 6 Bucureşti pentru suprafaţa de 6.508 mp teren, considerându-se că aceasta formează obiectul Legii nr. 18/1991. Sub acest aspect, în primul ciclu procesual al acestei cauze s-a stabilit că terenul în litigiu este supus dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cauza fiind trimisă spre rejudecare, ocazie cu care instanţa a analizat şi s-a pronunţat numai asupra unei suprafeţe de 5.392 mp teren (rezultând din însumarea suprafeţelor de 1.126 mp, 2.013 mp, 814 mp, 886 mp şi 553 mp).
Prin urmare, nu s-a pronunţat asupra diferenţei de 1.116 mp (6.508-5.392 mp), din care contestatoarea, în temeiul principiului disponibilităţii, a înţeles să solicite numai 998 mp.
Cu privire la această suprafaţă de teren de 998 mp, expertul atrage atenţia instanţei (în răspunsul la obiecţiuni de la fila 49 a vol. III al dosarului de primă instanţă) că mai există o porţiune de teren din vechiul amplasament, în suprafaţă de 998 mp, identificată în raportul de expertiză extrajudiciar, ca fiind amplasată între blocuri şi având destinaţia de spaţiu verde, însă nu se pronunţă şi cu privire la această parcelă deoarece ar fi situată la altă adresă decât cea asupra căreia s-a dispus efectuarea expertizei.
Luând în considerare aceste constatări, Înalta Curte apreciază că este greşită opinia instanţei de apel care a respins criticile privind modul de soluţionare a sentinţei civile nr. 1518/2008 a Tribunalului Bucureşti, referitoare la cererea de completare a dispozitivului, cu motivarea că această suprafaţă de teren nu poate fi analizată întrucât nu a format obiectul cauzei.
Constatând că trebuia să fie analizată şi situaţia juridică a acestei parcele de teren care face parte din obiectul cu care instanţa a fost sesizată şi asupra căruia trebuia să se pronunţe, Înalta Curte va admite recursul contestatoarei.
Pentru argumentele expuse şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de apelanta-contestatoare I.E.M. Se va casa, în parte, decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de contestatoare împotriva sentinţei civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 şi sentinţei civile nr. 1518 din 22 octombrie 2008, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, la aceeaşi instanţă de apel, urmând a se avea în vedere că efectele casării privesc exclusiv suprafaţa de 998 mp teren care a format obiectul contestaţiei şi a fost solicitată prin cererea de completare a dispozitivului.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, privind respingerea apelurilor cu privire la celelalte parcele de teren, astfel încât criticile cuprinse în cererile de apel cu privire la aceste aspecte nu vor mai putea fi analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGH
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 807/ A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Admite recursul declarat de contestatoarea I.E.M. împotriva Deciziei nr. 807/ A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de contestatoare împotriva sentinţei civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 şi sentinţei civile nr. 1518 din 22 octombrie 2008 ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, la aceeaşi instanţă de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6057/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6054/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
