ICCJ. Decizia nr. 606/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 606/2012
Dosar nr. 5229/120/2008
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1429 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis acţiunea reclamantului P.C., în contradictoriu cu pârâta P.M. Târgovişte, prin P., şi a constatat existenţa dreptului de autor al acestuia asupra lucrărilor de sculptură reprezentând bustul lui „R.A.", dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor de 11.000 lei, despăgubiri materiale pentru această lucrare şi 10.000 lei, despăgubiri morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantului C.A., a constatat existenţa dreptului de autor al acestuia asupra lucrărilor de sculptură reprezentând bustul lui „M.B." şi „C.B." şi a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele de 12.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale pentru lucrarea „bustul lui M.B." şi de 33.048 lei, pentru lucrarea „bustul lui C.B.", cu 10.000 lei despăgubiri morale şi cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că pârâta a organizat un concurs naţional pentru obiectivul cultural, turistic şi patrimonial „A.V.T.", ce presupunea realizarea plastică a 33 de busturi din bronz ale voievozilor reprezentativi de la Curtea Domnească, cu data de finalizare 22 iunie 2007.
În acest sens, s-au elaborat de către pârâtă mai multe documente, necesare bunei desfăşurări a concursului privind achiziţii de operă de artă sculptură ale mai multor busturi de domnitori, potrivit OUG nr. 34/2006 cu modificările ulterioare: fişa de date a achiziţiei, caietul de sarcini, regulamentul de desfăşurare a concursului de creaţie, formulare, anexe, certificat de urbanism, planul de situaţie pentru zona în cauză, planul de încadrare în zonă.
La concurs au participat şi reclamanţii P.C. cu lucrarea de sculptură „bustul lui R.A." şi C.A. cu lucrarea de sculptură „bustul lui M.B." şi „bustul lui C.B.".
Lucrările de sculptură ale reclamanţilor au fost înregistrate, potrivit Regulamentului, sub nr. 13008 din 15 iunie 2007 şi sub nr. 13062 din 18 iunie 2007, la P.M. Târgovişte, după care s-a constituit juriul concursului printr-o dispoziţie a P.M. Târgovişte, participanţii primind un număr de concurs pentru respectarea confidenţialităţii lucrărilor şi autorilor.
În urma desfăşurării concursului, reclamanţii nu au obţinut punctajul maxim necesar câştigării concursului, lucrările lor de sculptură rămânând în custodia pârâtei, în regulament specificându-se un termen înlăuntrul cărora să se poată ridica aceste lucrări.
Martorii audiaţi în cauză: T.C., M.G. şi B.C. au arătat că după concurs, lucrările de sculptură au rămas la P.M. Târgovişte, care nu le-a păstrat în condiţii optime, opera lui C.B. fiind deteriorată, aşa cum arată ulterior şi expertul Ş.P. în lucrarea sa de expertiză artistică.
Potrivit notei explicative întocmită de A.Z.P., expert acreditat de Ministerul Culturii şi cultelor ca specialist în sculptură, portretul istoric al unui domnitor cuprinde mai multe etape: documentarea, schiţe preliminarii, machete de amplasare, modelaj în lut a portretului şi turnarea în ghips, modelul în lut fiind originalul lucrării de sculptură, având aceeaşi valoare artistică ca cel turnat în bronz ori cioplit în piatră.
Martorul M.G., preşedinte al F.S.B. al U.A.P.R., a apreciat valoarea lucrărilor reclamanţilor de 15 – 20.000 lei fiecare, în funcţie de cota pe care fiecare din cei doi artişti o au pe piaţă.
Acesta a mai arătat că a participat personal la acest concurs, care a fost organizat în mod defectuos, întrucât lucrările în ghips ale artiştilor nu au fost restituite autorilor săi, mai mult, unele s-au deteriorat, precum „bustul lui C.B." executat de reclamantul C.A.
Atât preşedintele F.S.B. a U.A.P.R., cât şi expertul în asemenea lucrări de artă Ş.P., au arătat că, în urma atitudinii neglijente a P.M. Târgovişte de a nu asigura păstrarea în condiţii bune a lucrărilor de artă primite, multe dintre acestea s-au degradat, ca de altfel şi lucrarea „bustul lui C.B." realizată de sculptorul C.A.
Chiar dacă în documentaţia standard pentru elaborarea şi prezentarea ofertei pentru achiziţia publică de servicii, realizarea celor 33 busturi de voievozi români ce au domnit la Târgovişte, nu s-a prevăzut un termen expres înlăuntrul căruia să se ridice lucrările înscrise la concurs, pârâta avea obligaţia păstrării acestor lucrări în bune condiţii, având în vedere că valoarea acestor busturi din ghips este aceeaşi cu valoarea lor turnată în bronz ori sculptată în piatră, ca o lucrare originală.
Fiind vorba despre lucrări artistice deosebite, lucrările reclamanţilor au fost evaluate de expert la sume între 8000 – 10.000 euro fiecare, în această valoare neintrând procedurile tehnice de certificare a lucrărilor, specifice sculpturii, adică materialul definitiv, turnare bronz, amplasare, etc., ci exclusiv natura lor de unicate, concepţia artistică, viziunea asupra materialului şi realizarea nemijlocită a operei artistice.
Apreciind că lucrările reclamanţilor constituie opere în sensul art. 7 lit. h) din Legea nr. 8/1996, tribunalul a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la daune morale pentru atingerea adusă onoarei şi reputaţiei autorilor, ca artişti plastici, în condiţiile în care, din actele depuse la dosar şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că unele lucrări au dispărut din gestiunea pârâtei, iar altele au fost distruse parţial ori în totalitate, din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a manifestat diligenţa necesară păstrării şi conservării unui bun artistic de valoare deosebită.
În consecinţă, alături de despăgubirile materiale cuvenite autorilor acestor bunuri de artă, P.M. Târgovişte datorează şi despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral adus autorilor acestor lucrări, onoarea şi demnitatea lor fiind atinsă prin distrugerea acestor opere în care au fost învestite sentimente deosebite şi dragostea de voievozii din istoria poporului român şi prezenţa lor în memoria contemporană.
Prin Decizia civilă nr. 38 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului C.A. împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul pârâtei P.M. Târgovişte, prin P., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul înlăturării obligării apelantei-pârâte la plata de daune morale către apelantul-reclamant C.A. şi intimatul-reclamant P.C.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul, în argumentarea soluţiei date cu privire la daunele morale, s-a referit numai la dispoziţiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, text de lege care vizează acea componentă a dreptului de autor care permite autorului unei opere de a se opune unei atingeri de ordin moral adusă acesteia.
Astfel, modificarea, înregistrarea sau atingerea adusă acesteia, la care se referă art. 10 lit. d) au ca rezultat denaturarea, alterarea sensului artistic al operei, al viziunii artistului, a concepţiei artistice a acestuia, şi nu deteriorări cauzate prin acţiune mecanică asupra operei, care nu au ca scop să altereze, să modifice concepţia, viziunea artistică a autorului cu intenţia de a-i oferi acestuia imaginea publică sau onoarea din punct de vedere artistic.
Pe de altă parte, instanţa de fond nu a coroborat toate probatoriile administrate (înscrisuri, depoziţii martori) astfel, nu s-a ţinut seamă de depoziţiile martorilor M.G. şi T.C., care erau sculptori ca şi reclamanţii, şi care au arătat că percepţia lor asupra operelor nu s-a schimbat ca urmare a deteriorării, dispariţiei lucrărilor, în realitate nu au fost lezate onoarea şi demnitatea, ca valori morale protejate.
Astfel, doctrina juridică a apreciat că prejudiciile nepatrimoniale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, aşa numita reparaţie are menirea doar de a uşura suferinţele persoanelor prejudiciate sau de a le crea anumite satisfacţii.
C.E.D.O. a statuat în unele cazuri că hotărârea de constatare judiciară a violării unui drept al omului constituie, în sine, o satisfacţie suficientă pentru prejudiciul moral încercat de cel vătămat.
În cauză, prin acordarea despăgubirilor materiale pentru operele deteriorate, a fost acoperit prejudiciul material provocat reclamanţilor, iar acordarea şi de daune morale nu se justifică.
Participarea reclamanţilor cu respectivele opere la licitaţia organizată presupune că şi aceştia şi-au sumat anumite riscuri, iar faptul că alte persoane au câştigat concursul nu este de natură de a le aduce atingere onoarei, demnităţii şi simţului artistic cu privire la lucrările lor, cu atât mai mult cu cât aceste lucrări erau nişte machete.
Tribunalul a apreciat, astfel, că sunt fondate criticile apelantei-pârâte în legătură cu acordarea daunelor morale şi sunt nefondate criticile reclamantului cu privire la faptul că nu i-au fost acordate daunele morale în cuantum de 20.000 lei, aşa cum au fost solicitate prin cererea introductivă.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, s-au apreciat ca nefondate criticile apelantei – pârâte.
Condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de dispoziţiile art. 998 C. civ., sunt întrunite în cauză, chiar dacă nu cumulativ, însă nu se poate infirma că există totuşi o neglijenţă şi imprudenţă a pârâtei în păstrarea machetelor depuse pentru participarea concurenţilor la licitaţie.
Astfel, în mod corect, au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea lucrărilor, în cuantumul calculat de către expertul de specialitate desemnat de instanţă şi prin coroborarea probatoriilor administrate. Stabilirea prejudiciului s-a făcut pentru lucrarea artistică propriu-zisă, şi nu prin raportare la valoarea de circulaţie (de piaţă) a bunului respectiv, lucrările în sine fiind opere unicat, astfel că sub aceste aspecte soluţia instanţei de fond este corectă.
S-a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte critici privind existenţa unor neconcordanţe, între considerentele sentinţei şi dispozitivul acesteia cu privire la daunele morale acordate apelantului – reclamant, dat fiind faptul că aceste daune au fost înlăturate în totalitate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.C. şi C.A., precum şi pârâta P.M. Târgovişte, prin P.
1. Deşi au formulat cereri de recurs distincte, reclamanţii P.C. şi C.A. au susţinut critici identice, arătând următoarele:
Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că interpretarea dispoziţiilor art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 este eronată, de altfel, din motivarea deciziei nu se înţelege care a fost raţionamentul aplicat de către instanţă.
Mai mult decât atât, instanţa şi-a format convingerea potrivit căreia daunele morale nu ar fi justificate în baza unei singure probe, şi anume proba testimonială, dând eficienţă declaraţiilor martorilor M.G. şi T.C., potrivit cărora „percepţia lor asupra operelor nu s-a schimbat ca urmare a deteriorării, dispariţiei lucrărilor". Or, dispoziţiile art. 10 lit. d) nu se interpretează prin raportare la „percepţia" operei, ci prin raportare la distrugerea operei, ca expresie a personalităţii autorului şi la lezarea demnităţii şi onoarei autorului, ca efect al distrugerii operei sale.
În mod greşit, nu s-a dat eficienţă adresei Preşedintelui U.A.P.R., înregistrată sub nr. 9022 din 01 iulie 2008, rezultă că „prin dispariţia lucrărilor, dl. C.A. şi dl. P.C. au suferit un prejudiciu moral şi patrimonial, fiind grav lezate drepturile asupra demnităţii si integrităţii artiştilor", precum şi răspunsului formulat de către O.R.D.A., potrivit căruia s-a confirmat ca „distrugerea respectivelor opere constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 8/1996, atât sub aspectul drepturilor morale, cat şi sub aspectul drepturilor patrimoniale".
Instanţa de apel nu a ţinut cont de calitatea reclamanţilor, respectiv aceea de sculptori profesionişti şi, totodată, membri ai U.A.P.R. şi nu a înţeles impactul suferit din cauza distrugerii şi dispariţiei lucrărilor, impact ce s-a proiectat asupra pierderilor privind satisfacţiile morale şi materiale de care se puteau bucura, având în vedere că elementul definitoriu al reputaţiei unui artist constă tocmai în aprecierile recunoscute creaţiilor artistice, fără de care artiştii nu ar putea exista.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că daunele morale sunt justificate şi întemeiate prin prisma faptului că onoarea şi demnitatea au fost atinse prin distrugerea operelor în care au fost investite sentimente de dragoste faţă de voievozii din istoria poporului român şi chiar dacă daunele morale nu au fost acordate în întregime, totuşi percepţia instanţei de fond cu privire la prejudiciul moral suferit a fost justificată.
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că onoarea, demnitatea şi simţul artistic au fost atinse de faptul că alte persoane au câştigat concursul, nefiind vorba despre acest lucru. Drepturile reclamanţilor de a se bucura de creaţiile sale artistice au fost private prin dispariţia, respectiv deteriorarea acestora, astfel încât se află în imposibilitate de a beneficia de valorificarea şi exploatarea lor.
Conţinutul drepturilor morale reglementate de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 vizează acea componentă a dreptului de autor care permite autorului unei opere de a se opune oricărei atingeri de ordin moral aduse acesteia, respectiv oricărei modificări, denaturări sau altei atingeri de acest fel aduse operei, care afectează concepţia artistică a autorului, forma şi modul de expunere a viziunii artistice a acestuia asupra operei sale, de natura a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului.
Potrivit doctrinei, dar şi practicii judiciare, dreptul la respectarea integrităţii operei este mult mai complex, acţionând atât în cazul în care integritatea operei este afectată în mod vizibil, brutal, cât şi în cazul în care lipsa de respect se manifestă mai subtil, nesocotindu-se mai mult „spiritul" operei, au conchis reclamanţii.
2. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta P.M. Târgovişte, prin P., a arătat următoarele:
Menţinerea dispoziţiilor privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale către reclamanţi, în cuantum total de 56.048 lei, reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
În acest sens, instanţa de apel, deşi a reţinut corect condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a apreciat că, în cauză, chiar dacă nu sunt îndeplinite cumulativ aceste condiţii, există o neglijenţă şi imprudenţă a pârâtei în păstrarea machetelor depuse pentru participarea concurenţilor la licitaţie.
Întrucât neglijenţa şi imprudenţa sunt doar forme pe care le poate îmbrăca vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale, rezultă că instanţa de apel a considerat în cauză a fost probată vinovăţia autorităţii publice în producerea prejudiciului, ceea ce, pe lângă faptul că se reţinuse neîntrunirea condiţiilor prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ., s-a făcut o greşită interpretare a acestor dispoziţii legale.
Deşi instanţa de apel se refera doar la vinovăţie, în forma neglijenţei sau imprudenţei, rezultă că s-a reţinut şi săvârşirea unei fapte ilicite, respectiv cea de nerespectare a unei obligaţii de păstrare a machetelor, pentru că nu poate exista vinovăţie, ca element al răspunderii civile delictuale, fără existenţa unei fapte ilicite săvârşite din neglijenţă sau imprudenţă.
În acest context, concluzia instanţei cu privire la îndeplinirea acestor două condiţii din art. 998 şi 999 C. civ., este contrazisă de situaţia de fapt, probată cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, care arată că lucrările autorilor participanţi la concurs nu au rămas în păstrarea P.M. Târgovişte după data finalizării concursului; între autoritatea publica şi participanţii la concurs nu a intervenit vreo înţelegere în sensul asumării unei obligaţii de păstrare a lucrărilor după acest moment, astfel ca acesteia să i se poată imputa o eventuala culpă în păstrarea pachetelor şi care să fi cauzat producerea prejudiciului în patrimoniul reclamanţilor.
Din toate aceste probe rezultă că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că autoritatea publică a săvârşit o fapta ilicită constând în încălcarea acelei obligaţii de „păstrare" sau că această faptă ar fi fost săvârşită cu vinovăţie, în condiţiile în care nu a fost probat faptul că autoritatea publică ar fi fost înştiinţată în prealabil cu privire la intenţia reclamanţilor-intimaţi de a lăsa lucrările în păstrarea acesteia o perioadă mai îndelungată de timp, după data finalizării concursului, cunoscută de aceştia, astfel încât autoritatea să fi putut lua masurile necesare pentru asigurarea securităţii machetelor şi prevenirea dispariţiei/deteriorării acestora.
În aceste condiţii, nici legătura de cauzalitate între pretinsa fapta ilicită şi prejudiciu nu există, căci, deşi în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi s-a produs un prejudiciu, acesta nu este rezultatul unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie de autoritatea publică, prejudiciul constând în dispariţia/deteriorarea lucrărilor fiind rezultatul faptei unor terţe persoane, a căror acţiune nu putea fi împiedicată sau prevenită de P.M. Târgovişte, atât timp cât aceasta nu a avut cunoştinţa despre „abandonarea" lucrărilor în incinta în care acestea se aflaseră la data desfăşurării concursului.
Faptul, reţinut în considerentele deciziei recurate, că lucrările au rămas sediul primăriei o perioadă mai îndelungată de timp îmbracă în fapt caracterul existenţei unei fapte a „victimei" înseşi a prejudiciului, în sensul că, neridicând lucrările la data finalizării concursului şi neînştiinţând autoritatea despre această împrejurare, intimaţii-reclamanţi au avut o participare cauzală la producerea prejudiciului, situaţie care, dacă nu ar fi dus la înlăturarea totală a vinovăţiei reţinute în sarcina pârâtei, cel puţin ar fi putut conduce la stabilirea unei vinovăţii comune a autorului şi a victimei prejudiciului, cu dozarea despăgubirilor civile, proporţional cu participarea cauzală şi cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia dintre aceştia.
În ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor materiale acordate intimatului-reclamant C.A. pentru lucrarea „C.B.", a fost stabilită cu încălcarea principiilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Astfel, un prim aspect vizează încălcarea principiului consacrat în materia reparării prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de degradare a unui bun mobil sau imobil, potrivit căruia valoarea despăgubirilor acordate trebuie să fie echivalente degradărilor.
În acest sens, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în mod greşit, au stabilit valoarea despăgubirii la valoarea totală a bunului degradat, cât timp, potrivit expertizei întocmite în cauză, restaurarea lucrării „C.B." este posibilă, situaţie în care despăgubirile nu pot consta decât în contravaloarea cheltuielilor necesare pentru aducerea bunului deteriorat la o stare care să-l facă apt să servească scopului pentru care a fost creat.
S-a ignorat faptul că raportul de expertiză arată că lucrarea respectivă poate fi transpusă în bronz, scop în care a şi fost creată, costurile acestei operaţiuni fiind de 1000 euro, criteriu care trebuie luat în considerare, şi nu valoarea integrala a lucrării.
În condiţiile în care degradarea bunului nu atrage totala neutilizare a acestuia, conform destinaţiei pentru care a fost creat, valoarea despăgubirilor nu poate fi echivalentă cu valoarea totală a bunului, cu atât mai mult cu cât bunul a fost restituit autorului, putând fi valorificat de acesta.
Încălcându-se acest principiu al reparării prejudiciilor constând în deteriorarea unui bun, s-a ajuns la situaţia injustă ca, pentru lucrarea „M.B." a aceluiaşi autor, C.A., lucrare care nu mai există în materialitatea ei, întinderea despăgubirii materiale cuvenite acestuia să fie de 12.000 lei (echivalentul drepturilor de autor solicitate cu ocazia participării la concurs), iar pentru lucrarea care este doar deteriorată şi care există în materialitatea sa, putând fi restaurată şi valorificată de autorul sau, întinderea despăgubirii să fie mult mai mare (33.048 lei).
Un alt aspect care vizează modul în care a fost stabilită întinderea despăgubirilor materiale pentru lucrarea „C.B." priveşte faptul că ambele instanţe au încălcat principiul consacrat în doctrina şi practica judecătorească, potrivit căruia, în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor, stabilirea despăgubirilor trebuie să se facă prin raportare la valoarea de circulaţie (de piaţă) a bunurilor respective.
Astfel, criteriul care a fost utilizat de expert la evaluarea prejudiciului cauzat prin deteriorarea lucrării „C.B." nu a fost criteriul valorii de piaţă a unor astfel de bunuri, evaluarea realizându-se exclusiv prin raportare la valoarea artistică a lucrării, aceasta valoare nefiind concludentă, putând da naştere unei îmbogăţiri fără justă cauză.
Distincţia între aceste două moduri de evaluare este reliefată prin chiar probatoriul administrat în cauză, reieşind din chiar declaraţia unuia din martorii audiaţi (preşedinte al F.S.B. a U.A.P.R.) că valoarea unei lucrări de genul celei cu care reclamantul a participat la concurs este de 15/20.000 lei, în funcţie de cota de piaţă a artistului.
Or, raportul de expertiză stabileşte valoarea despăgubirilor fără a se raporta şi la valoarea de piaţă a unei astfel de lucrări sau la cota artistului pe piaţa specifică, motiv pentru care în mod eronat s-a dat eficienta acestui raport şi s-a respins solicitarea pârâtei privind refacerea probei cu expertiza de specialitate, în scopul evaluării prejudiciului conform criteriului valorii de piaţă a lucrării.
Mai mult, această distincţie este reliefată şi de împrejurarea că însuşi intimatul-reclamant şi-a preţuit macheta la o valoare de 12.000 lei (conform ofertei financiare cu care a participat la concurs), urmând ca valoarea totală a lucrării, după transpunerea în bronz a machetei şi pe care ar fi încasat-o dacă ar fi fost desemnat câştigător, să fie de 20.500 lei (inclusiv costul materialelor necesare transpunerii în bronz), rezultând astfel că valoarea de piaţă a lucrării, preţuită de însuşi autorul, este diferită de valoarea artistică a lucrării, aceasta din urmă nereflectând preţul la care autorul şi-ar putea valorifica opera pe piaţa artistică.
Recurenta a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a despăgubirilor materiale către ambii intimaţi-reclamanţi, iar în subsidiar, stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale cuvenite intimatului-reclamant C.A. fie la suma de 1000 Euro (echivalent în lei), fie la suma de 12.000 lei, reprezentând valoarea drepturilor de autor.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, se constată că acesta nu este fondat.
Prin motivele de recurs formulate, reclamanţii au formulat critici identice, relative la greşita respingere a cererii de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul pretins cauzat prin fapta pârâtei.
Această solicitare a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, invocându-se prejudiciul moral cauzat reclamanţilor prin nerespectarea, de către pârâtă, a integrităţii operelor lor.
Reclamanţii au imputat pârâtei faptul că, în perioada în care operele de sculptură create de aceştia, 3 machete din ghips cu busturi de voievozi, au rămas în detenţia P.M. Târgovişte, ulterior desfăşurării concursului organizat de către P. (ce nu a fost câştigat de către reclamanţii din cauză), lucrările au fost deteriorate, în cazul lucrării „C.B.", aparţinând reclamantului C.A., sau nu mai există în materialitatea lor, în cazul lucrărilor „R.A.", creată de reclamantul C.P. şi „M.B.", aparţinând reclamantului C.A.
Instanţa de apel a apreciat, pe baza probatoriilor administrate, pe de o parte, că protecţia recunoscută prin art. 10 lit. d) din aceeaşi lege, are ca obiect doar denaturarea sensului artistic al operei, nu şi eventuale deteriorări cauzate operei prin acţiuni mecanice, pe de altă parte, că, prin consecinţele păgubitoare produse, nu au fost lezate onoarea şi demnitatea autorilor, ca valori morale protejate, aşadar, a constatat nedovedirea producerii unui prejudiciu moral.
În conformitate cu art. 10 lit. d) din aceeaşi lege, autorul unei opere are „dreptul la respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa".
În ceea ce priveşte limitele protecţiei conferite unei opere prin legea specială, se constată că nu este viabilă distincţia realizată de către instanţa de apel între alterarea viziunii creatoare a autorului şi acţiunea mecanică ce a condus la afectarea integrităţii operei, întrucât cel de-al doilea element menţionat reprezintă mijlocul prin care se obţine un rezultat păgubitor, în timp ce primul element este chiar acest rezultat, la care se poate ajunge inclusiv printr-o acţiune mecanică de distrugere fizică, totală sau parţială, a operei.
Reclamanţii din cauză au invocat atingerea adusă suportului material, care ar putea conduce la denaturarea concepţiei artistice creatoare a autorului, nefiind exclus, aşadar, ca fapta imputată pârâtei să producă un prejudiciu moral susceptibil de a fi reparat în temeiul art. 10 lit. d) din aceeaşi lege.
Pentru a fi, însă, în prezenţa unei încălcări a dreptului moral la respectarea operei, în sens larg, în conformitate cu art. 10 lit. d), prejudiciul moral, indiferent de modalitatea în care este produs, trebuie să constea în afectarea a înseşi onoarei sau a reputaţiei autorului, valori expres prevăzute de legiuitor.
Aşadar, nu este suficientă simpla atingere fizică, fiind necesar ca aceasta să fie de o anumită consistenţă şi gravitate, astfel încât să afecteze onoarea şi reputaţia autorului, consecinţă ce echivalează cu denaturarea viziunii artistice a autorului asupra operei sale, după cum, în mod corect, a considerat instanţa de apel.
Evaluarea potenţialului prejudiciabil al atingerii, în raport de valorile morale pretins lezate, este la latitudinea instanţei de judecată, pe baza probatoriului administrat, ţinându-se cont de faptul că, deşi autoaprecierea autorului este importantă, impactul faptei prejudiciabile asupra concepţiei artistice este, în egală măsură, un element obiectiv, în aprecierea căruia se poate recurge la proba testimonială, ce a fost efectiv administrată în cauză.
În acest context, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă declaraţiilor martorilor audiaţi, iar constatările astfel formulate nu pot fi reapreciate în această fază procesuală, finalitate urmărită de către recurenţi prin referirile la alte probe administrate, deoarece nu reprezintă o chestiune de legalitate a deciziei, ci de temeinicie, ce excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pe de altă parte, conţinutul concret al prejudiciului moral pretins suferit de către reclamanţi a fost indicat abia prin motivele de recurs, ca fiind reflectat de lezarea demnităţii şi reputaţiei acestora de sculptori profesionişti.
Or, potrivit art. 316 cu referire la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se pot formula motive noi, ceea ce determină a nu fi luate în considerare susţinerile recurenţilor privind valorile morale pretins lezate prin fapta pârâtei.
Trebuie precizat, de asemenea, că, în contextul art. 10 lit. d) din aceeaşi lege, este necesar ca atingerea obiectivă adusă dreptului să se producă în legătură cu utilizarea operei, în vreuna dintre formele prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996.
Or, în cauză, acţiunea de distrugere, parţială, în cazul unei opere, respectiv totală (în cazul altor două, care nu se mai regăsesc în materialitatea lor), a avut loc în răstimpul în care lucrările s-au aflat în detenţia pârâtei, fără vreo legătură cu utilizarea lor.
Această condiţie nu este necesară în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiate pe dreptul comun, însă, chiar dacă s-ar evalua pretenţiile reclamanţilor prin prisma dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., subzistă celelalte considerente anterior expuse cu referire la nedovedirea prejudiciului moral, chiar pornindu-se de la premisa existenţei unei fapte ilicite pretinse în sarcina pârâtei (aspect ce formează obiectul recursului pârâtei).
Or, pentru ca răspunderea unui terţ să fie atrasă, este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor deduse din art. 998 şi 999 C. civ., astfel încât neîndeplinirea uneia, în speţă, a prejudiciului moral, împiedică reţinerea uneia asemenea consecinţe.
Nu în ultimul rând, se observă că susţinerile reclamanţilor referitoare la prejudiciul moral coincid cu cele formulate în sprijinul pretenţiei de reparare a prejudiciului material suferit prin distrugerea, respectiv dispariţia fizică a operelor, aşadar, tot pentru alterarea integrităţii lucrărilor.
Ambele instanţe de fond au constatat existenţa unui prejudiciu material produs reclamanţilor, fie prin deteriorarea operei, ca urmare a unor acţiuni mecanice, fie prin dispariţia fizică a lucrărilor.
Existenţa prejudiciului material nu a fost contestată în cauză, pârâta formulând critici, atât în apel, cât şi în recurs, în ceea ce priveşte întrunirea în persoana sa a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale deduse din art. 998 şi 999 C. civ., respectiv fapta ilicită, vinovăţia şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (aceste aspecte urmează a fi analizate în cadrul recursului declarat de către pârâtă împotriva aceleiaşi decizii).
Or, este inadmisibilă o dublă reparare a aceleiaşi consecinţe păgubitoare, astfel încât, în mod corect, a constatat instanţa de apel.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge, ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta P.M. Târgovişte, se constată că este fondat.
Criticile pârâtei vizează, pe de o parte, condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, iar, pe de altă parte, modul de evaluare a prejudiciului material reţinut ca fiind suferit de către reclamanţii din cauză.
Aceste critici se încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece tind la nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătoreşti.
Se observă, în privinţa primului aspect, că instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998 şi 999 C. civ., cu toate acestea, a acordat despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamanţilor.
Or, raţionamentul juridic pe care se întemeiază o astfel de soluţie este eronat, deoarece simpla neîntrunire a unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale este suficientă pentru respingerea cererii în pretenţii cu o asemenea cauză juridică.
Această greşeală de judecată ar fi putut fi înlăturată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă numai dacă Decizia recurată cuprindea argumentele relevante în legătură cu fiecare element al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice, pentru a face posibilă cercetarea legalităţii deciziei sub aspectul întrunirii sau a neîntrunirii condiţiilor unei asemenea răspunderi.
Din cuprinsul deciziei recurate, lipsesc, însă, considerentele care au condus instanţa la soluţia de acordare de despăgubiri, după ce s-a conchis, în prealabil, tot nemotivat, în sensul că deşi nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii, ar exista, totuşi, vinovăţie în forma culpei.
Se constată, în acelaşi timp, că, în realitate, însăşi situaţia de fapt nu a fost cert şi neechivoc stabilită, astfel încât nu ar fi, oricum, posibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.
Astfel, s-a arătat doar că, urmare a desfăşurării concursului organizat de către P.M. Târgovişte, ce nu a fost câştigat de către reclamanţii din cauză, lucrările acestora, 3 machete din ghips cu busturi de voievozi, au rămas la sediul primăriei, pentru o perioadă de timp mai îndelungată, astfel încât ele au fost deteriorate. Pentru prejudiciul astfel cauzat, instanţa a considerat că există o neglijenţă şi o imprudenţă a pârâtei.
Instanţa nu a arătat, însă, în ce constă fapta ilicită a pârâtei, dacă lucrările ar fi trebuit să se afle în detenţia acesteia şi pentru cât timp, dacă pârâta avea vreo obligaţie legată de detenţia lucrărilor şi în ce mod şi-a îndeplinit-o, aspecte la care se referă, în mod corect, P.M. Târgovişte în motivarea recursului.
Faptul că lucrările s-au deteriorat ori chiar nu mai există în materialitatea lor are o valoare diferită în cazul în care pârâta ar fi avut o anumită obligaţie rezultată din regulamentul de concurs de cel în care o asemenea îndatorire nu ar putea fi identificată, putând conduce la rezultate diferite, respectiv la constatarea ori înlăturarea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul creat prin degradarea operelor.
În acest context, ar fi trebuit să se analizeze prevederile regulamentului de concurs, stabilindu-se dacă acestea menţionează un anumit termen pentru ridicarea lucrărilor de la P. de către competitorii necâştigători, precum şi eventuale obligaţii ale autorităţii administrative în legătură cu deţinerea lucrărilor.
Nu se poate ignora faptul că lucrările de sculptură au ajuns în deţinerea pârâtei prin actul de voinţă al autorilor lor, care le-au încredinţat P. în vederea participării la concursul organizat de autoritatea administrativă.
Instanţele de fond ar fi trebuit să determine natura raportului juridic astfel creat, dacă acesta este de natură contractuală, corespunde unui contract reglementat de Codul civil, de pildă, depozitul, sau unei convenţii nenumite, care este conţinutul raportului juridic, respectiv drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, precum şi regulile ce-i sunt aplicabile, inclusiv sub aspectul duratei.
Deşi a stabilit că, în ceea ce priveşte deteriorarea, respectiv dispariţia fizică a lucrărilor, operează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie a pârâtei, instanţa de apel nu a argumentat această apreciere, în raport de împrejurarea că operele în discuţie au fost remise pârâtei chiar de către autorii lor, cu atât mai puţin nu a demonstrat că ar fi întrunite elementele acestei răspunderi, deduse din prevederile art. 998 şi 999 C. civ.
Aspectele relevate interesează, în egală măsură, condiţia vinovăţiei (reţinută, de asemenea nemotivat, de către instanţa de apel a fi fost întrunită în cauză, sub forma culpei).
În acest context, ar fi trebuit să se stabilească dacă nu cumva reclamanţii înşişi sunt în culpă pentru lăsarea bunurilor în detenţia pârâtei, ceea ce presupune, în prealabil, analizarea regulamentului de concurs şi, în egală măsură, derularea efectivă a evenimentelor, în primul rând, momentul la care reclamanţii au solicitat restituirea bunurilor.
O eventuală culpă a reclamanţilor ar determina, după caz, fie înlăturarea totală a vinovăţiei pârâtei, fie reducerea acesteia, cu dozarea proporţională a despăgubirilor, astfel cum, în mod corect, se afirmă prin motivele de recurs.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect invocat prin motivele de recurs, se observă că recursul vizează modul de calcul al despăgubirilor materiale exclusiv pentru lucrarea „C.B.", creată de către reclamantul C.A., pentru care instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe de acordare de despăgubiri în cuantum de 33.048 lei.
Pe acest aspect, pârâta critică obligarea sa la plata valorii totale a lucrării, în loc de plata cheltuielilor necesare aducerii bunului deteriorat la starea iniţială, precum şi criteriul de evaluare a lucrării, indicat de către expertul la care a apelat prima instanţă în cauză, respectiv „valoarea artistică".
Pârâta a formulat susţineri similare prin motivele de apel, însă instanţa de apel s-a limitat la constatarea că stabilirea prejudiciului pentru respectiva sculptură s-a realizat pentru „lucrarea artistică propriu – zisă, şi nu prin raportare la valoarea de circulaţie (de piaţă) a bunului respectiv", constatare ce nu echivalează cu argumentarea soluţiei adoptate.
Astfel, instanţa nu a analizat în concret susţinerile apelantei, nu a arătat dacă există vreo distincţie între valoarea artistică a unei opere de sculptură şi valoarea de circulaţie a acesteia şi, în caz afirmativ, în ce constau aceste diferenţe şi argumentele pentru care este aplicabil criteriul reţinut de către prima instanţă, şi nu cel pretins de către pârâtă.
Totodată, nu s-a arătat nici motivul pentru care au fost înlăturate susţinerile apelantei relative la raportarea, în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul material, la contravaloarea dreptului de autor cuprinsă în oferta financiară depusă de către reclamantul C.A. la dosarul de participare la concurs.
Cu privire la conţinutul obligaţiei stabilite în sarcina pârâtei, în sensul acordării contravalorii lucrării, şi nu doar a cheltuielilor necesare restaurării acesteia, astfel cum s-a susţinut prin motivele de apel, se constată absenţa oricăror considerente în cuprinsul deciziei recurate.
În acest context, Înalta Curte constată că Decizia este, practic, nemotivată pe aspectul întinderii prejudiciului material stabilit a fi fost produs pentru lucrarea „C.B.", lipsind argumentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe pe acest aspect, nefiind întrunite exigenţele motivării oricărei hotărâri judecătoreşti, prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În condiţiile în care, pe de o parte, nu rezultă, din considerentele deciziei recurate, situaţia de fapt pe baza căreia instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe pe aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, după cum nici existenţa şi conţinutul unei asemenea răspunderi, iar, pe de altă parte, Decizia este nemotivată în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor materiale acordate în cauză, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul pârâtei şi, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va casa în parte Decizia şi va trimite cauza, aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului declarat de aceeaşi pârâtă, respectiv a celorlalte motive de apel decât cele vizând daunele morale, ocazie cu care se vor clarifica aspectele menţionate în prezenta decizie.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, respectiv respingerea apelului declarat de către reclamantul C.A. şi înlăturarea dispoziţiei primei instanţe de obligare a pârâtei la plata daunelor morale către reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta P.M. Târgovişte prin P. împotriva deciziei civile nr. 38 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează în parte Decizia, în sensul că:
Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de aceeaşi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1429 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, la aceeaşi curte de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.C. şi C.A. împotriva deciziei civile nr. 38 din 17 februarie 2011a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 645/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 603/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
