ICCJ. Decizia nr. 652/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 652/2012
Dosar nr. 10150/118/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1187 din 01 iulie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanţa, fiind respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., care a fost obligat să restituie în natură reclamantei imobilul-teren în suprafaţă de 619,25 m.p. situat în Constanţa, reprezentând lotul 42, careul 40 din Planul de parcelare al plajei din S.M., identificat în limitele notaţiilor date de punctele A-B-C-D-E-A în schiţa de plan - Anexa nr. 4 la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de ing. B.E.
A fost admisă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., care a fost obligat să restituie în natură reclamantei imobilul-teren în suprafaţă de 619,25 m.p. situat în Constanţa, reprezentând lotul 42, careul 40 din Planul de parcelare al plajei din S.M., identificat în limitele notaţiilor date de punctele A-B-C-D-E-A în schiţa de plan - Anexa nr. 4 la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de ing. B.E.
Tribunalul a stabilit, cu ocazia judecăţii în fond, că reclamanta are calitatea de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării înregistrate la B.E.J. S.C.A. şi S.C.G.S. sub nr. 609 din 14 februarie 2002, că autorul reclamantei figura în dosarul nr. 61/1935 din fondul „P.C." cu suprafaţa de 619,25 m.p., lot. 42, careul 40, în Mamaia, jud. Constanţa, cu suma plătită de 37.155 lei (recipisa nr. 641 din 14 noiembrie 1925), ca titular al dreptului de proprietate potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4463 din 12 noiembrie 1925 (depus în extras de la A.S.), prin care P. Constanţa a vândut lui A.C. un teren comunal, lotul 42, careul 40, în suprafaţă de 619,25 m.p.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 99/5456 din 31 ianuarie 1953 a Tribunalului Popular al Oraşului Constanta a fost admisă cererea înaintată de Circa II Financiară Constanţa cu adresa nr. 11021/1952, imobilul fiind trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951, astfel încât nu a operat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare prin intervenţia pactului comisoriu şi manifestarea în acest sens a autorităţii vânzătoare, din 1958, ci trecerea imobilului în mod abuziv în patrimoniul statului, ca bun fără stăpân.
Conform expertizei efectuate în cauză, amplasamentul fostului lot 42, careul 40, din Planul de parcelare al plajei din S.M., se află în prezent, în curtea imobilului aparţinând M.I.; gardul acestui imobil intersectează parţial delimitarea lotului spre Aleea Veneţia, iar subteranul acestuia este traversat de două reţele de canalizare ce provin de la terasa Restaurantului A., cât şi de la construcţia tip Vila ce aparţine M.A.I.
Instanţa de fond a conchis în sensul că nu există impedimente pentru restituirea în natură a imobilului – teren de 619, 25 m.p., pentru că aceste construcţii nu sunt necesare în vederea continuării unor activităţi de interes public, iar reclamanta nu poate fi sancţionată prin respingerea acţiunii ca prematură faţă de pârâtul M.A.N., pe motiv că unitatea notificată nu a trimis cererea de restituire deţinătorului real al bunului.
Pe acelaşi considerent, legat de calitatea de persoană deţinătoare şi de atributele conferite prin legea specială autorităţilor locale, tribunalul a ridicat din oficiu şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanţa.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel pârâtul M.A.N., care nu a contestat calitatea de persoană îndreptăţită pentru imobilul identificat conform raportului de expertiză, dar a apreciat că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 există doar două situaţii în care persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată: când este nemulţumită de răspunsul dat notificării şi când unitatea deţinătoare nu se pronunţă asupra acesteia. Or, în speţă, reclamanta se putea adresa secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, dată fiind prevederea cuprinsă în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme M.A.N. are sediul în Bucureşti, iar nu Tribunalului Constanţa. Tribunalul Constanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normei menţionate, de competenţă teritorială.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 118/ C din 14 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul M.A.N. Bucureşti.
Analizând criticile de nelegalitate, Curtea a respins toate argumentele legate de inexistenţa condiţiilor legale pentru soluţionarea, în sensul arătat de judecătorul fondului, a acestei cereri în contradictoriu cu adevăratul deţinător al imobilului, M.A.N., nefiind culpa notificatorului pentru lipsa unei soluţionări date în răstimpul celor 60 de zile prevăzute de lege, norma cuprinsă în art. 109 alin. (2) C. proc. civ., nu are în speţă nici o relevanţă, întrucât legea specială de retrocedare a imobilelor preluate abuziv nu se referă la impunerea unei proceduri prealabile sesizării instanţei (ca o cerinţă incipientă de promovare a unui demers în justiţie, cum este cazul actelor administrative), ci la depunerea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii la entitatea deţinătoare, care nu echivalează cu o etapă administrativă obligatorie ce condiţionează sesizarea instanţei pentru recunoaşterea dreptului.
M.A.N. nu poate pretinde intimatei reclamante să suporte inacţiunea primăriei şi să adreseze din nou documentaţia acestei unităţi, câtă vreme nu s-a contestat nici un moment calitatea de persoană deţinătoare ori regimul juridic reţinut de judecătorul fondului cu privire la bun şi care a permis restituirea lui în natură.
Faptul că apelantul pârât a fost introdus în cauză după ce din probele administrate a reieşit clar calitatea sa de persoană deţinătoare nu a vătămat vreun drept al acestei părţi, ci a permis tranşarea în deplină legalitate a raportului litigios, părţile având posibilitatea formulării acelor apărări şi excepţii care să susţină poziţia lor procesuală.
Nefondate sunt şi criticile legate de soluţionarea cauzei cu încălcarea normelor de competenţă teritorială, pentru că pe de o parte prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică situaţiei în care se atacă dispoziţia/Decizia persoanei deţinătoare (or, în cauză, nu a existat un asemenea act al autorităţii notificate sau al M.A.N.), iar pe de altă parte, acestea au fost corect aplicate cu ocazia judecăţii în fond în condiţiile în care acţiunea a fost promovată iniţial în raport cu autoritatea locală căreia i-a fost adresată notificarea. Introducerea în cauză, ulterior, a M.A.N. ca persoană deţinătoare, alături de pârâţii iniţiali, nu impunea soluţia de desesizare a Tribunalului Constanţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, după cum susţine apelantul.
La data de 06 aprilie 2011, pârâţii P.M. Constanţa, M. Constanţa şi C.L. Constanţa au formulat cerere de completare a hotărârii, în sensul pronunţării asupra cheltuielilor de judecată depuse şi solicitate în şedinţa publică din 14 februarie 2011, solicitând admiterea lor.
Prin Decizia civilă nr. 292/ C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea formulată de intimaţii-pârâţi M. Constanţa, P.M. Constanţa şi C.L. Constanţa, şi pe cale de consecinţă; a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa în sensul că, pârâtul M.A.N. a fost obligat la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată, faţă de P.M. Constanţa şi C.L. Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
A cădea în pretenţii înseamnă a pierde procesul, astfel că partea căreia îi incumbă culpa procesuală, poate fi obligată, la cererea părţii care a obţinut câştig de cauză, la plata cheltuielilor de judecată pe care aceasta din urmă le-a efectuat şi pentru care face dovada în acest sens.
În cauza de faţă devin incidente prevederile legale expuse, apelantul pârât, care a declanşat procedura judiciară, fiind cel care a căzut în pretenţii, prin respingerea apelului său.
Împotriva deciziei civile nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, precum şi a deciziei civile nr. 292 din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, a declarat recurs pârâtul M.A.N.
I. În dezvoltarea motivelor de recurs declarat împotriva deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, pârâtul a formulat următoarele critici:
Hotărârea a fost dată de o instanţă necompetentă, faţă de reglementările legale şi de temeiul cererii, aşa cum acesta a fost precizat şi susţinut de către reclamantă, invocând în acest sens dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Legat de acest aspect se susţine că, deşi reclamata a precizat că temeiul cererii sale îl reprezintă prevederile Legii nr. 10/2001, instanţa de fond nu a soluţionat cererea dedusă judecăţii conform procedurii acestei legi de reparaţie, ci potrivit procedurii de revendicare pe dreptul comun, stabilind o competenţă derogatorie de la prevederile legii speciale.
În cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 presupune, în esenţă, două etape succesive: prima obligatorie care se referă la procedura administrativă; a doua, eventuală şi facultativă, reprezentând controlul judecătoresc al actelor emise în cadrul primei etape.
II. În dezvoltarea motivelor de recurs declarate împotriva deciziei nr. 292 din 16 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011, s-a arătat că pârâtul M.A.N. a fost obligat greşit la plata cheltuielilor de judecată faţă de P.M. Constanţa şi C.L. Constanţa, deoarece nici una dintre aceste părţi nu a câştigat procesul în contradictoriu cu M.A.N.
I. Analizând recursul declarat împotriva deciziei nr. 118 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, se reţin următoarele:
În urma efectuări expertizei din prezenta în cauză, s-a constatat că imobilul (teren – 619 m.p.) în litigiu se află exclusiv în patrimoniul M.A.N.
Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cum în cauză s-a dovedit că unitatea deţinătoare este M.A.N., iar sediul acestuia se află pe raza municipiului Bucureşti, competenţa revine Tribunalului Bucureşti şi nu Tribunalului Constanţa.
În atare situaţie, competenţa de soluţionare a cauzei, aparţine tribunalului în a cărei rază se află sediul unităţii deţinătoare, astfel încât este corectă critica recurentului potrivit cu care hotărârea a fost dată de o instanţă necompetentă, astfel încât devine incident în cauză motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 3 C. proc. civ., ceea ce face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs.
II. Analizând motivele de recurs privind modul de soluţionare a cererii de completare care a făcut obiectul deciziei nr. 292/ C din 16 mai 2011, se reţin următoarele:
Conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în prezenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
În speţă, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, terenul se află exclusiv în patrimoniul M.A.N., persoana care se consideră îndreptăţită la restituire este numai reclamanta U.C., iar între M.A.N. şi P.M. Constanţa şi C.L. Constanţa nu există raporturi juridice şi astfel încât nu există nici o raţiune pentru care s-ar fi impus acordarea de cheltuieli de judecată faţă de aceste persoane juridice.
Faţă de soluţia de respingere a apelului, partea care cade în pretenţii este apelantul, M.A.N., în calitate de unitate deţinătoare, însă acesta nu poate fi obligat să plătească cheltuieli de judecată către părţi care nu justifică în cauză calitate procesuală din moment ce raportul de expertiză dovedeşte că nu deţin imobilul în litigiu în calitate de unităţi deţinătoare şi nici nu pretind vreun drept asupra acestuia.
Astfel fiind, se constată că recursurile sunt fondate şi urmează să fie admise.
În condiţiile art. 312 pct. 6 C. proc. civ., se vor casa deciziile recurate şi se va admite apelul declarat de pârâtul M.A.N., se va anula sentinţa civilă nr. 1187 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă şi se va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente, respectiv Municipiul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul M.A.N. împotriva deciziei nr. 118/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale şi deciziei nr. 292/ C din 16 mai 2011 a aceleiaşi instanţe.
Casează deciziile recurate, admite apelul declarat de pârâtul M.A.N., anulează sentinţa nr. 1187 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă şi trimite cauza spre judecare instanţei competente, respectiv Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 657/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 656/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
