ICCJ. Decizia nr. 6095/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6095/2012
Dosar nr. 5213/300/2007
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 07 mai 2007 sub nr. 5213/300/2007, reclamanţii D.M. şi D.D., au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, municipiul Bucureşti prin Primarul General şi primarul General al Municipiului Bucureşti solicitând obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 237 mp situat în Bucureşti, str. M., sector 2 având în vedere nesoluţionarea notificării nr. 3518/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 4620 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 675 din data de 17 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 5213/300/2007, s-a admis cererea formulată de reclamanţii D.M., D.M.A., D.T. şi D.E., dispunându-se obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M., sectorul 3, compus din teren în suprafaţă de 237 mp şi pentru construcţia demolată care s-a aflat pe teren, din valoarea acestora urmând a se scădea valoarea despăgubirilor de 59858,50 lei (ROL) încasate la 18 octombrie 1990, actualizată cu coeficientul prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii D.M., D.M.A., D.T. şi D.E. cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia nr. 120 din 2 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 675 din 17 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost schimbată sentinţa atacată în sensul că s-a admis cererea şi s-a dispus obligarea pârâtului să propună acordarea de despăgubiri (în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor) pentru terenul în suprafaţă de 237 mp, situat în Bucureşti, str. M., sector 3, au fost înlăturate celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.
S-a respins apelul formulat de reclamanţii D.M., D.M.A., D.T. şi D.E. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe cu privire la primul motiv de apel invocat de reclamanţi potrivit căruia în mod greşit prima instanţă a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. M., sectorul 3.
S-a arătat că, aşa cum reiese din actele de la dosar şi cum s-a stabilit prin raportul de expertiză topo, terenul în litigiu este afectat de detalii de sistematizare de interes public. Astfel, este vorba despre o porţiune de 71 mp spaţiu verde (cu rol de parc) şi de o suprafaţă de 153 mp, care este betonată şi utilizată ca parcare pentru autoturisme. Aceste lucrări au fost edificate de Primăria Sectorului 3 în cursul anului 2006. În plus, în partea de sud terenul este traversat de o reţea de termoficare circuit secundar (2DN2009 care ocupă o suprafaţă de 11 mp.)
Instanţa de apel a reţinut, date fiind prevederile imperative şi de ordine publică ale art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, că astfel de imobile nu pot fi restituite în natură, în cazul lor fiind incidente doar prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, referitoare la stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a arătat totodată, că prin concluziile scrise depuse în apel, reclamanţii nu au mai insistat în a se dispune restituirea în natură a imobilului, ţinând seama de mai multe aspecte ce se desprind din probele administrate: terenul nu are ieşire la stradă şi este impropriu construirii (fiind respinsă cererea de emitere a certificatului de urbanism în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie); porţiunea de spaţiu verde nu îşi poate schimba destinaţia, fiind incidente din acest punct de vedere dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005.
Instanţa de apel a reţinut că nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv de apel al reclamanţilor, întrucât în speţă nu sunt întrunite cerinţele pentru a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu terenul în suprafaţă de aproximativ 404 mp situat în Aleea B., sector 3, Bucureşti.
Instanţa, redând conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) prima teză din Legea nr. 10/2001, ale art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, prin coroborare şi cu celelalte prevederi relevante, în special cele ale art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, a arătat că se pot stabili măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un imobil (în speţă terenul din Aleea B.), doar dacă respectivul bun se află în domeniul privat al deţinătorului ori al entităţii învestită cu soluţionarea notificării şi dacă este liber, adică nu este afectat de servituţi legale, lucrări de investiţii de interes public sau alte amenajări de utilitate publică ale localităţilor în care se află.
Deşi instanţa de apel a dat posibilitatea apelanţilor-reclamanţi, potrivit prevederilor art. 1169 C. civ. şi cele ale art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a administra dovezi pertinente şi relevante privind chestiunea existenţei în domeniul privat al Municipiului Bucureşti sau Sectorului 3 a dreptului de proprietate asupra terenului vizat pentru compensare, aceştia nu s-au conformat. Astfel, s-a reţinut că nu există niciun înscris sau document la dosar care să ateste în mod cert situaţia juridică actuală a terenului din Aleea B. ori faptul că acesta s-ar afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti ori al Sectorului 3 al Capitalei.
S-a constatat că prin raportul de expertiză topografică s-a relevat faptul că terenul în discuţie este traversat de mai multe reţele edilitare, şi anume reţea de termoficare (circuit secundar) 2Dn 200, reţea de gaze naturale de presiune redusă, reţea de apă Dn 150 mm, reţea de canalizare Dn 0, 50 m; or, toate acestea constituie amenajări de utilitate publică ale Municipiului Bucureşti şi fac parte din domeniul public local în conformitate cu prevederile art. III pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.
În aceste condiţii, instanţa de apel a statuat că nu se poate pune problema ca terenul din Aleea B. să fie acordat în compensare reclamanţilor - persoane fizice pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M., Sectorul 3.
Cu privire la criticile din apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a constatat că acestea sunt întemeiate.
S-a arătat că prin notificarea nr. 3518/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin intermediul BEJ Asociaţi B., R. şi B. (depusă în copie la dosar fond) şi care este actul prin care s-a declanşat întregul demers procesual din pricina de faţă, s-a solicitat doar acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 237 mp din str. M.
Acţiunea introductivă de instanţă, adresată iniţial Judecătoriei Sector 2, a vizat obligarea la restituirea în natură tot a imobilului teren de la adresa de mai sus; în acelaşi sens sunt şi cele menţionate în cererea completatoare de la dosar Tribunal, dar şi concluziile scrise din acelaşi dosar.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a fost legal sesizată spre a dispune şi cu privire la construcţia ce a existat pe teren, construcţie ce a fost demolată şi pentru care s-au plătit despăgubiri în valoare de 59858, 50 RON la data de 18 octombrie 1990.
Ţinând seama de prevederile art. 129 alineat ultim. C. proc. civ. şi de faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, s-a constatat că instanţa de fond nu era îndreptăţită să dispună acordarea de măsuri reparatorii şi pentru construcţia respectivă.
În acelaşi timp, instanţa de apel a statuat că, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) şi 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat să emită dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, ci cel mult el are posibilitatea şi obligaţia "să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.M., D.E., D.T. şi D.M.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamanţii arată următoarele:
Conform art. 261 C. proc. civ. instanţa are obligaţia de a motiva în fapt şi în drept soluţia adoptată. În speţă, cu privire la motivul al doilea de apel, instanţa a motivat în drept soluţia prin indicarea dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Instanţa de apel a apreciat că nu ar exista la dosar niciun înscris sau document care să ateste în mod cert situaţia juridică actuală a terenului din Aleea B. ori faptul că acesta s-ar afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti ori al Sectorului 3 al Capitalei, invocând în acest sens şi dispoziţiile art. 1169 C. civ., abrogate la data soluţionării cauzei.
Recurenţii-reclamanţi susţin că la dosarul cauzei există suficiente înscrisuri, date şi informaţii care să arate regimul juridic al terenului respectiv, sens în care fac o enumerare a acestor documente.
De asemenea, recurenţii-reclamanţi susţin că, din coroborarea acestor documente împreună cu datele şi informaţiile oferite de expertiza dispusă în cauză, rezultă următoarele:
1. Terenul situat în Bucureşti, Aleea B. nu este revendicat de nicio persoană în baza Legii nr. 10/2001 sau a legilor fondului funciar.
2. Acest teren este edificabil, liber de construcţii, nefiind afectat de instalaţii sau sarcini de asemenea natura încât să afecteze folosinţa sa conform destinaţiei: teren de construcţii.
3. Terenul a intrat în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului de expropriere nr. 631 din 23 octombrie 1963, devenind proprietate de stat.
4. Terenul are regim juridic de proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale, fiind administrat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti acesta fiind doar subtraversat de anumite reţele de utilităţi care au regim de proprietate publică conform Legii nr. 213/1998. O astfel de situaţie arată că suprafaţa terenului nu este afectata de apartenenţa la domeniul public.
Se mai susţine de către recurenţii reclamanţi şi faptul că, potrivit Legii nr. 213/1998 doar reţelele de apă, canalizare şi termoficare sunt de utilitate publică, nu şi terenul subtraversat de acestea. Legea nr. 213/1998 arată că numai în cazul staţiilor de tratare şi epurare a apelor uzate se include în domeniul public terenul aferent instalaţiilor şi construcţiilor respective (art. III, pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998).
Arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale cuprinse în anexa III, pct. 4 din Legea nr. 213/1998, neobservând că legiuitorul nu are în vedere terenuri aferente unor instalaţii publice decât cu privire la ultima categorie de bunuri - staţiile de tratare a apei uzate.
Recurenţii-reclamanţi susţin că suprafaţa de teren a avut regim de proprietate de stat, iar în prezent are regim de proprietate privată a Municipiului Bucureşti, fiind subtraversat de reţele ce aparţin domeniului public. Apartenenţa la domeniul public a reţelelor nu este de natură a afecta acest teren, mutarea reţelelor antrenând şi translaţia domeniului public pe amplasamentul noului traseu. O atare situaţie nu impune o hotărâre de scoatere din domeniul public a unui anumit bun (teren) ci doar o lucrare tehnică de specialitate, nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/1998 în această situaţie. Simpla modificare a traseului face ca domeniul public, constituit din reţeaua de conducte (nu din terenurile subtraversate), să se manifeste pe alte amplasamente.
Ca urmare, recurenţii arată că regimul juridic al terenului este foarte clar, fiind proprietate privată a Municipiului Bucureşti, în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, iar dovezile sunt anexate la dosar.
De asemenea, susţin că reţelele de utilităţi nu reprezintă un impediment la restituire, acestea neafectând terenul de asemenea natură încât să fie nerestituibil în compensare, sau neconstruibil, însăşi autoritatea locală pe a cărei rază teritorială se afla terenul propunând acordarea sa în compensare şi emiţând la cererea reclamanţilor un certificat de urbanism favorabil construirii.
De asemenea, arată că s-a dovedit în speţă faptul că reţeaua de termoficare (lucrarea tehnică cel mai dificil de mutat) poate fi translatată la limita terenului, lucrarea putând fi proiectată şi executată pe cheltuiala reclamanţilor. Aceeaşi este situaţia şi pentru reţelele minore de apă şi canal. Ca urmare, niciuna dintre reţele nu este dificil de mutat, acestea neavând caracterul unor construcţii definitive imposibil de dezafectat sau translatat, ci a unor construcţii uşoare ce pot fi modificate.
Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a interpretat greşit situaţia juridică a terenului propus la schimb, neobservând ca acesta este în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale.
De asemenea, apreciază recurenţii că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. III pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998, neobservând că nu terenul este domeniu public ci reţelele de utilităţi din subteran. Aceste reţele nu fac obiectul compensării propuse şi acceptate, ele urmând a rămâne de utilitate publică; nu s-a reţinut un aspect deosebit de important şi anume existenţa unei oferte acceptate privind compensarea, ceea ce presupune existenţa unui consimţământ reciproc asupra formei de măsuri reparatorii oferite. Asupra acestui consimţământ instanţa nu putea interveni, întrucât reprezintă o ingerinţă în voinţa părţilor. Chiar municipiul Bucureşti, prin comisia de analiză a fost de acord cu oferirea de măsuri reparatorii, direcţiile de specialitate au confirmat că nu există impedimente la oferta de compensare, terenul oferit nefiind notificat de alte persoane, fiind edificabil şi liber de construcţii.
Arată că Municipiul Bucureşti nu a susţinut că terenul nu i-ar aparţine, astfel încât, neexistând nicio contestare sub acest aspect, nu era nevoie de nicio altă probă suplimentară celor deja depuse la dosar.
În consecinţă, recurenţii susţin că, atât situaţia de fapt cât şi cea de drept reţinută de instanţa de apel sunt greşite, sens în care solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate cu consecinţa admiterii apelului declarat de reclamanţi şi a acordării în compensare a terenului situat în Aleea B., sector 3.
În privinţa admiterii apelului pârâtului Municipiului Bucureşti, recurenţii susţin că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii speciale.
În opinia acestora, este necesar ca atât interpretarea cât şi soluţionarea notificării să se facă în conformitate cu principiul voinţei reale a părţii, astfel încât se impune identificarea acestei voinţe reale, astfel cum rezultă aceasta atât din notificare cât şi din actele şi susţinerile părţii din documentaţia anexă la notificare şi cererile ulterioare.
Recurenţii fac trimitere la dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 6 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, arătând că, în mod evident, legiuitorul nu a condiţionat dreptul notificatorului la restituire de formularea unei cereri de despăgubire formulată expres în cuprinsul notificării în cazul în care construcţia iniţială existentă pe teren a fost demolată de stat, neexistând nicio dispoziţie expresă în acest sens; au făcut referire şi la dispoziţiile art. 22 alin. (4) din legea specială, susţinând că o astfel de opţiune legislativă dovedeşte lipsa intenţiei legiuitorului de sancţionare a notificatorului pentru o pretinsă descriere incompletă a obiectului pretenţiilor.
Susţin că singura condiţie cu referire la termenul de imobile se referă la obligaţia de formula cereri diferite dacă imobilele au adrese diferite, deci ceea ce contează în identificarea pretenţiilor notificatorului este faptul indicării adresei/situării imobilului, o astfel de acţiune semnificând îndeplinirea condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca imobilul, în sensul legii, adică terenul şi cu accesoriile sale, să facă obiectul pretenţiilor de despăgubire ale notificatorului.
Astfel, recurenţii-reclamanţi arată că notificarea formulată cuprinde elementele strict obligatorii prevăzute de lege, formalismul excesiv al instanţei neavând o bază legală suficientă în legislaţia naţională pentru a conduce la anihilarea unui drept fundamental cum este dreptul de proprietate, sens în care invocă şi hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii c. României.
Se mai susţine de către recurenţi şi faptul că, verificând notificarea, se poate constata că aceasta este adresată prin executor judecătoresc, conform art. 22 alin. (3) din lege, solicitându-se restituirea prin despăgubiri a imobilului în sensul Legii nr. 10/2001, adică a terenului, care a aparţinut autoarei reclamanţilor, conform actului de proprietate, expropriat prin Decretul nr. 217/1989 şi arătându-se expres că terenul şi construcţia au fost dobândite prin vânzare-cumpărare şi prin Sentinţa civilă nr. 6920/1981 imobilul a fost atribuit autoarei acestora. În dovedirea drepturilor lor, reclamanţii arată că au depus ca anexe ale notificării documente care privesc şi construcţia demolată, intenţia reală fiind aceea de a obţine restituirea proprietăţii care a aparţinut autorului lor.
Prin raportarea normei generale la caracterul special al acceptării succesiunii ca urmare a aplicabilităţii legii speciale, în opinia recurenţilor se poate concluziona că nici în cadrul legii speciale, odată acceptată moştenirea, nu este posibil ca aceasta să acţioneze pro parte, acceptarea prin notificare consolidând calitatea de moştenitor pentru întreg bunul, nu numai pentru o parte a acestuia, aşa încât notificarea priveşte întregul bun.
Se mai susţine că măsura eliminării dreptului la restituirea contravalorii de piaţă a construcţiei este una disproporţionată prin raportare la scopul urmărit şi care în mod vădit contravine obligaţiei statului român şi autorităţilor sale administrative şi judiciare de a asigura previzibilitatea (predictibilitatea) legii în sensul autonom al Convenţiei şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului; orice limitare a dreptului notificatorului pentru culpa în redactarea/omisiunea de explicitare a actului normativ de către stat, prin intermediul puterii legiuitoare, reprezintă o vădită încălcare a dreptului la accesibilitatea legii şi o măsura disproporţionata în raport de scopul urmărit prin reglementarea supusă interpretării instanţei de judecată.
Arata că o astfel de situaţie reprezintă o încălcare a principiilor Convenţiei, de natură a afecta drepturi fundamentale, situaţie inacceptabilă într-un stat de drept, precum şi o încălcare a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii europene (art. 17 şi art. 47 din Carta).
Conform art. 11 din Constituţie, statul român trebuie să execute cu bună-credinţă obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte semnatară, iar prin raportare la art. 20 alin. (2) şi 148 alin. (2) din Constituţie, obligaţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale prevalează asupra oricărei norme sau interpretări interne de natură a limita drepturile fundamentale.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în special cele ale art. 22 alin. (2) şi (5), considerând în mod nejustificat că reclamanţii nu au formulat notificare în condiţiile legii speciale şi pentru construcţie.
Recurenţii-reclamanţi arată că prin cererea precizatoare au completat cadrul procesual cu un capăt subsidiar, care arată ce înţelegeau să solicite, dacă restituirea în natură nu este posibilă, fără a înlătura primul petit al acţiunii, care nu se referea strict la teren.
Recurenţii solicită instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 17 şi 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii europene, asigurând îndeplinirea obligaţiilor de restituire a bunurilor preluate abuziv de către statul român.
Susţin totodată, că legea specială trebuie să reprezinte o cale efectivă de realizare a scopului propus şi anume restituirea imobilelor preluate abuziv, însă în prezent, acordarea de despăgubiri băneşti nu este posibilă, întrucât această procedură a fost suspendată până în luna iulie 2012 şi nu se poate şti dacă şi când vor putea beneficia de aceasta despăgubire. De asemenea, în prezent Fondul Proprietatea este epuizat, statul nemaiavând participaţie disponibilă în vederea convertirii în acţiuni pentru persoanele îndreptăţite, astfel încât nici sub acest aspect nu pot beneficia de restituire.
Arată că singura formă rămasă efectivă este aceea a acordării unor bunuri în compensare, sens în care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului Municipiului Bucureşti, a admiterii apelului reclamanţilor cu consecinţa modificării sentinţei pronunţate de tribunal în sensul acordării ca măsură reparatorie prin compensare a terenului în suprafaţa de 403,91 mp, situat în Bucureşti, Aleea B., sector 3, identificat în raportul de expertiză întocmit în cauza pentru terenul situat în Bucureşti, str. M., sector 3 şi acordării de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a arătat motivele pentru care s-au înlăturat detaliat criticile formulate în apel, instanţa pronunţând o hotărâre legală asupra căreia se poate realiza controlul judiciar. Motivarea hotărârii instanţei de apel este clară, precisă, cuprinde argumente referitoare la aplicarea dispoziţiilor legale în materie, răspunzând în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate.
În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot fi cere măsuri.
Aşa cum s-a reţinut în etapa devolutivă a procesului, instanţa nu poate dispune obligarea unităţii administrativ-teritoriale să atribuie un bun în compensare a cărui situaţie juridică nu este lămurită.
Prin urmare, în absenţa terenului disponibil, în mod corect s-a statuat că nu se poate pune problema, în speţă, a prevalenţei compensării, singura modalitate de reparaţie fiind, în această situaţie, acordarea de despăgubiri în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafaţă de 237 mp, situat în Bucureşti, str. M., sector 3, imposibil de restituit în natură, despăgubirile limitându-se doar la imobilul teren întrucât pentru construcţia demolată, s-au plătit despăgubiri în valoare de 59858,50 RON la data de 18 octombrie 1990.
Este neîntemeiată susţinerea recurenţilor potrivit căreia solicitarea de restituire cuprinsă în notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001, ar fi fost greşit interpretată.
Încercând să demonstreze o nesocotire a limitelor învestirii de către entitatea căreia i-a fost trimisă notificarea, reclamanţii pretind că au cerut ca măsurile reparatorii să fie acordate nu numai pentru teren, ci şi pentru construcţia demolată.
Potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea va cuprinde "denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia".
Raportându-se la aceste dispoziţii legale şi la conţinutul notificării, la acţiunea introductivă şi la cererea completatoare a acţiunii, instanţa de apel a stabilit în mod corect, faţă de menţiunea expresă a notificatorului, că acesta a solicitat doar acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 237 mp din str. M., sector 3, Bucureşti.
Împrejurarea că în conţinutul notificării se face referire la faptul că terenul şi construcţia au fost dobândite prin vânzare-cumpărare, că prin Sentinţa civilă nr. 6920/1981 imobilul a fost atribuit autoarei acestora, precum şi faptul că au depus ca anexe ale notificării documente care privesc şi construcţia demolată şi pentru care s-a primit o despăgubire bănească, nu poate avea semnificaţia pretinsă de recurenţi decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 menţionate anterior.
Este vorba de asemenea, de eludarea prevederilor art. 22 alin. (1) din legea menţionată, în condiţiile în care imobilul-construcţie nefiind solicitat prin notificare, s-ar admite discutarea pretenţiilor asupra acestuia direct în instanţă, cu nesocotirea astfel, a procedurii prealabile.
Rezultă că, în determinarea limitelor învestirii sub aspectul fondului măsurilor reparatorii şi ulterior, în procedura judiciară, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente, acest motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.
Urmare a hotărârii Curţii europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu impun un drept de restituire în natură, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în condiţiile legii speciale. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului "Proprietatea".
Prin cauza pilot s-a instituit în sarcina Statului român obligaţia de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că dispoziţiile legii au fost aplicate corespunzător situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.M., D.E., D.T. şi D.M.A. împotriva Deciziei nr. 120 din data de 2 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6094/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6097/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
