ICCJ. Decizia nr. 6135/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6135/2012
Dosar nr. 6856/118/2009
Şedinţa din 10 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 13 iulie 2009, reclamanţii E.T. şi E.E. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi C.N., anularea dispoziţiilor din 11 iulie 2005 şi din 19 iunie 2007, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, str. D.C., nr. 2A.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanţii locuiesc în apartamentul din imobilul menţionat, în baza contractului de închiriere din 25 februarie 1967, reînnoit până în anul 2009.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 au solicitat cumpărarea apartamentului ocupat şi au formulat numeroase cereri în acest sens către R.A.E.D.P.P. Constanţa şi Primăria municipiului Constanţa, fără să le fie adus la cunoştinţă lor sau celorlalte 14 familii care ocupă imobilul din Constanţa, str. D.C., nr. 2A, faptul că acesta face obiectul vreunei solicitări de restituire.
O astfel de informare au primit abia la 05 septembrie 2005, când R.A.E.D.P.P. Constanţa le-a comunicat că întreg condominiul a fost restituit moştenitorilor numitei M.M.L.
Au susţinut reclamanţii, că restituirea a fost dispusă în temeiul unor declaraţii de cesiune a drepturilor litigioase, în absenţa vreunui titlu de proprietate şi fără verificarea situaţiei juridice a bunului, cu atât mai mult cu cât pretinsa proprietară a decedat în Olanda, în anul 1991, sub numele de M.A.; de asemenea, s-a invocat şi lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziţiile atacate şi cel care a făcut obiectul partajului realizat prin sentinţa civilă nr. 132/1938, susţinându-se că bunul partajat avea 9 camere şi era compus din subsol, parter, mansardă şi etaj, în timp ce clădirea în care locuiesc reclamanţii este compusă din subsol, parter şi 3 etaje; s-a pretins, totodată, că există neconcordanţe şi cu privire la terenul aferent.
În cauză, a formulat cerere de intervenţie în interes alăturat pârâtului C.N. numita F.D. care a arătat că, potrivit sentinţei civile nr. 132/1938, este descendentă în linie dreaptă a numiţilor A. şi R.M.A., unica titulară a imobilului situat în str. N.T., fost lot II din imobilul amplasat în str. L.C. şi că susţinerea potrivit căreia acest imobil s-ar afla astăzi pe str. N.T. nu este reală întrucât str. N.T., la care fac trimitere reclamanţii, s-a numit anterior schimbării denumirii şi renumerotării ei, str. L.C.
Cererea de intervenţie în interes alăturat a fost admisă în principiu de Tribunalul Constanţa prin încheierea pronunţată la termenul din 10 decembrie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 2089 din 16 decembrie 2010, aceeaşi instanţă a respins ca nefondate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Primarul municipiului Constanţa, şi acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că identitatea imobilului restituit prin dispoziţiile contestate cu cel individualizat ca fiind lotul I în sentinţa civilă nr. 132/1938 rezultă din expertiza efectuată în anul 1938, care descrie imobilul partajat prin hotărârea judecătorească anterior menţionată, coroborată cu documentele referitoare la istoricul schimbării denumirii străzilor şi a numerelor imobilelor care încadrau bunul în litigiu. În anul 1938, lotul I, atribuit autoarei pârâtului, era poziţionat la intersecţia str. R. (astăzi str. D.C.) şi L.C. (astăzi str. N.T.), lotul II, atribuit minorilor C., se afla pe str. L.C., devenită ulterior str. N.T., iar lotul III, V., se afla la intersecţia str. R., astăzi str. D.C., cu Bd. C., astăzi str. O.
De asemenea, s-a reţinut că prin adresele din 19 noiembrie 2009, din 16 decembrie 2009 Primăria Constanţa, Direcţia Patrimoniu, a confirmat faptul că actuala str. D.C. s-a numit, conform planului general al oraşului Constanţa, str. R., iar actuala str. N.T. s-a numit str. L.C.
Calitatea de persoană îndreptăţită a pârâtului C.N. a rezultat din calitatea sa de descendent al numitei M.N., căsătorită C., care, la rândul său, era fiica proprietarei M.M.L.
În aceste condiţii, până la definitivarea procedurii de soluţionare a notificării formulată de pârât în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se putea da curs niciunei cereri de înstrăinare a imobilului notificat, inclusiv celei formulată de reclamanţi, pentru că vânzarea ar fi fost lovită de nulitate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii E.T. şi E.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând greşita apreciere a calităţii pârâtului de moştenitor al proprietarului imobilului în litigiu şi a identităţii dintre imobilul a cărui restituire a fost solicitată de pârât şi cel în care apelanţii locuiesc în calitate de chiriaşi.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 417/C din 26 octombrie 2011, prin care a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că aprecierile Tribunalului asupra calităţii intimatului, de moştenitor al proprietarului imobilului restituit şi asupra identităţii dintre acest imobil şi cel care a fost atribuit autoarei pârâtului prin sentinţa de partaj din 1938 sunt corecte.
Astfel, calitatea de moştenitor a intimatului-pârât a fost dovedită cu declaraţia cu privire la dreptul de moştenire din mai 1991, prin care M.R.V. şi M.N. au acceptat succesiunea mamei lor, M.M.L.M.A., cu declaraţia de moştenire din 02 martie 2004 şi declaraţia de accept ca atare, din aceeaşi dată, prin care succesiunea defunctei M.N. a fost acceptată de fiul acesteia, C.N., dar şi cu declaraţia de cesiune a drepturilor litigioase din 10 mai 2004 prin care M.R.V. a cedat cu titlu gratuit şi necondiţionat nepotului său de soră, C.N., drepturile care privesc imobilul din Constanţa, care a aparţinut mamei sale.
S-a constatat că toate aceste înscrisuri fac dovada calităţii intimatului-pârât de unic moştenitor, respectiv cesionar al proprietarilor anteriori ai imobilului aflat în litigiu şi, pe cale de consecinţă, a caracterului nefondat al susţinerii referitoare la lipsa calităţii acestuia, de persoană îndreptăţită la restituire.
De asemenea, au fost înlăturate susţinerile referitoare la nelegalitatea declaraţiei prin care M.R.V. a cesionat cu titlu gratuit şi necondiţionat toate drepturile sale litigioase asupra imobilului către sora sa, M.N. (cesiune autentificată în 10 ianuarie 2001 de Consulul General al Ambasadei României în Olanda) sau a procurilor date numitului F.V. de M.N., în vederea retrocedării imobilului anterior menţionat, întrucât valabilitatea acestor acte nu a fost infirmată pe cale judiciară şi, mai mult, a fost verificată şi confirmată în Dosarul nr. 1749/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de fals şi uz de fals, la plângerea apelanţilor-reclamanţi.
Nici împrejurarea că numita M.M.L. era decedată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu a fost considerată relevantă în aprecierea legalităţii dispoziţiilor contestate, deoarece titular al demersului întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001 a fost mama intimatului-pârât, numita M.N., iar nu bunica acestuia (respectiv, persoana la care au făcut referire apelanţii).
În ce priveşte caracterul preluării bunului în proprietatea statului, s-a reţinut că, potrivit adresei din 31 mai 2002 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanţa, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966, care, într-un articol unic, prevedea că bunurile ce se încadrau în art. 3 din Decretul nr. 218/1960 erau considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste.
Ca atare, asemenea bunuri au intrat în posesia de fapt a statului, fără niciun titlu, fiind vorba despre o preluare abuzivă.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al defunctei M.M.L. asupra bunului litigios s-a constatat că existenţa acestuia rezultă din sentinţa civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 a Tribunalului Judeţului Constanţa, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului, atribuindu-se autoarei intimatului lotul I, care, potrivit raportului de expertiză întocmit şi schiţei de plan anexată, era compus din teren în suprafaţă de 175 m.p. şi construcţie, şi forma colţul str. L.C. la Est cu str. R. la Nord şi se învecina la Sud cu lotul II, iar la Vest cu lotul III.
Dreptul de proprietate a fost confirmat şi de menţiunile matricolei privind impozitul pe clădiri în care autoarea, M.M.L., este menţionată cu imobilul situat în Constanţa, str. D.C., nr. 4.
Totodată, s-a reţinut că pretinsa identificare a imobilului în litigiu cu cel înstrăinat Băncii S. Bucureşti de A.M.A. - invocată de către apelanţi - reprezintă o apărare neconfirmată probator, care nu poate fi dedusă din menţiunea făcută în cuprinsul aceleiaşi notificări - potrivit căreia bunul ce s-a solicitat a fi restituit a fost edificat de bunicul autoarei intimatului - cu atât mai mult cu cât distincţia dintre cele două imobile rezultă din actul de expertiză care a stat la baza partajului efectuat în 1938, potrivit căruia lotul II, atribuit prin sentinţa din 1938 minorilor rămaşi de pe urma defunctei C.M.E., se învecina la sud cu proprietatea Băncii S.
S-a apreciat că lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziţia atacată şi cel atribuit autoarei intimatului N.C. în 1938 nu poate fi întemeiată nici pe diferenţele între componenţa clădirii ce a intrat în alcătuirea lotului I la data partajului şi cea existentă în prezent la adresa din str. D.C. nr. 2A sau pe întinderea diferită a terenului aferent acestui imobil.
Intimatul-pârât a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinţei de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii lui către M.M.L. rezultă chiar din matricola unde se menţionează că imobilul din str. D.C., nr. 4, având ca proprietar pe bunica intimatului-pârât, este „o construcţie nouă fără uşi, fără ferestre, fără duşumele, deci neterminată”.
În ceea ce priveşte întinderea suprafeţei construite şi a terenului ce intră în componenţa imobilului s-a constatat că acestea au avut aceleaşi întinderi de-a lungul timpului sau apropiate de suprafeţele înscrise în actul de expertiză din 1938. S-a făcut trimitere în acest sens, la declaraţia şi procesul-verbal din 25 februarie 1967 (potrivit cărora imobilul din Constanţa, str. D.C., nr. 2A, este compus din clădire în suprafaţă de 826 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 180 m.p.), la fişa clădirii imobilului întocmită în 1976, (conform căreia aceasta a fost construită în 1936, preluată în 1953, în temeiul Decretului nr. 712/1966 şi cu o suprafaţă construită desfăşurată de 826 m.p.). De asemenea, terenul ce intră în componenţa imobilului restituit are o întindere de 172,72 m.p., deci foarte apropiată celei înscrisă în actul de expertiză din 1938, de 175 m.p., dar şi celei menţionată în actele întocmite de diferite instituţii ulterior preluării bunului în proprietatea statului.
Faţă de toate aceste considerente, s-a apreciat asupra legalităţii dispoziţiei de restituire şi a faptului că nu există motive pentru reformarea hotărârii atacate, astfel încât apelul a fost respins ca nefondat.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care au susţinut că soluţia este nelegală, având în vedere următoarele aspecte:
- Deşi intimaţii-pârâţi nu au fost în măsură să-şi susţină cererea printr-un titlu de proprietate sau prin înscrisuri care să demonstreze modificarea structurală a imobilului, instanţa de apel a respins în mod nejustificat cererea reclamanţilor în legătură cu depunerea acestor acte la dosar.
- Reclamanţii au arătat că soluţionarea cauzei este legată de existenţa titlului de proprietate al imobilului, referindu-se în acest sens şi la înscrisul identificat sub denumirea „Matricola/impozitul pe clădiri”, care atestă că autoarea reclamantului nu a deţinut niciodată un imobil compus din parter şi trei etaje.
- Decizia atacată, la fel ca sentinţa, au ignorat înscrisurile depuse de reclamanţi, aşa cum s-au ignorat şi susţinerile acestora privind cererile adresate Primăriei Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, în care nu se făcea nicio menţiune asupra faptului că imobilul în litigiu ar face obiectul unor revendicări în baza Legii nr. 10/2001.
De asemenea, au fost depuse în apărare şi deciziile Comitetului executiv al Sfatului popular Constanţa emise în anul 1953 şi 1960, din care rezulta că imobilul ce face obiectul prezentei cauze era, la nivelul acelor ani, compus din nouă camere, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză din 1938.
Or, nici aceste înscrisuri n-au fost considerate probe edificatoare pentru instanţa de apel, care le-a interpretat tot în favoarea pârâţilor.
- Nu este real ceea ce se afirmă în decizia criticată, în sensul că imobilul atribuit în anul 1938 autoarei intimaţilor ar fi fost modificat în anul 1939 într-un imobil compus din parter şi trei etaje, având în vedere că acesta era alcătuit din nouă camere în anii 1953 şi 1960, când a fost trecut în administraţia Primăriei Constanţa.
- Au fost depuse şi înscrisuri din care rezultă că autoarea dobânditorului (M.N.) cu ultim domiciliu în Olanda, a decedat în anul 2004, „necăsătorită şi fără partener înregistrat, fără avere”. În aceste condiţii, notificarea transmisă, la fel ca toate celelalte acte, ridică semne de îndoială în legătură cu autenticitatea lor.
- În privinţa locului de situaţie a imobilului, reclamanţii-recurenţi au făcut referire şi la „confuziile din referatul Comisiei judeţene, prin care s-a motivat retrocedarea acestui imobil”.
- În legătură cu structura imobilului, intimaţii-pârâţi s-au referit, în apărare, la raportul de expertiză care menţionează că „imobilul a fost demolat şi reconstruit pe perimetrul fostului imobil”, fără ca această afirmaţie să conţină probe edificatoare.
Deşi este adevărat că în fişa matricolă este descrisă situaţia însuşită de expert, în realitate nu există că imobilul avea trei etaje, ci că era o construcţie neterminată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Deşi reclamanţii îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., indicarea acestor cazuri de modificare a deciziei din apel s-a făcut în mod formal, în condiţiile în care nu sunt dezvoltate argumente care să poată fi subsumate acestor dispoziţii legale.
Astfel, recurenţii nu indică un act juridic în sensul acestuia de negotium iuris, ale cărui clauze neîndoielnice, clare să fi fost denaturate prin interpretarea instanţei, pentru a fi verificată ipoteza avută în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi incidenţa acestui motiv de recurs.
În privinţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că, de asemenea, recurenţii nu dezvoltă aspecte de nelegalitate a deciziei, ci dimpotrivă, deduc judecăţii împrejurări de fapt ale pricinii sau de evaluare a probatoriului, tinzând - în mod inadmisibil - în faza extraordinară de atac la o devoluare a fondului.
În acest sens, recurenţii fac trimitere la mijloace de probă care, în opinia lor, ar fi demonstrat o altă structură a imobilului şi ar fi pus astfel, în discuţie, identitatea bunului restituit. Se pretinde, totodată, că nu ar fi reale aprecierile instanţei în legătură cu modificările structurale în componenţa imobilului, cu renovările efectuate şi cu întinderea suprafeţei construite sunt elemente de fapt stabilite de instanţa devolutivă, ca şi din prima instanţă a fondului, care nu sunt supuse controlului de legalitate.
Tot astfel, instanţele de fond au statuat asupra identităţii imobilului restituit intimaţilor-pârâţi cu cel care a aparţinut autoarei acestora coroborând, sub acest aspect, sentinţa de partaj din 1938 cu menţiunile din registrul referitor la plata impozitului pe clădiri şi cu concluziile raportului de expertiză efectuat.
Nemulţumiţi de aceste statuări ale instanţei, fără să demonstreze nelegalitatea soluţiei, recurenţii pretind că „probele ar fi fost interpretate în favoarea pârâţilor”, ignorând, pe de o parte, că este vorba de elemente obiective relevate de respectivele mijloace de probă – în legătură cu intervenirea unui partaj, plata impozitelor pe clădiri, actul de expertiză care a stat la baza partajului din 1938 – care nu sunt supuse, aşadar, unor aprecieri subiective, iar pe de altă parte, se ignoră faptul că evaluarea mijloacelor de probă se realizează de către instanţele de fond, cele care au atribuit exclusiv în acest sens.
- Sunt, de asemenea, simple afirmaţii cele referitoare la „nevalabilitatea” notificării transmise de M.N. şi la actele (procurile) care au stat la baza solicitării de retrocedare a imobilului.
Aceasta, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că M.N. a fost beneficiara unei cesiuni cu titlu gratuit şi necondiţionat de la sora sa M.R.V., asupra tuturor drepturilor litigioase privind imobilul, iar valabilitatea procurilor date de aceasta în vederea recuperării imobilului a fost confirmată în dosarul penal (dispunându-se neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de fals şi uz de fals la solicitarea reclamanţilor).
Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că, pe de o parte, reclamanţii au supus judecăţii în recurs elemente de fapt ale pricinii - vizând compunerea imobilului, locul de situaţie a acestuia, modificările structurale ce i-au fost aduse - şi de evaluare a probatoriului, pretinzând stabilirea unei alte situaţii de fapt.
Formulând criticile în această modalitate, reclamanţii-recurenţi nesocotesc caracterul non-devolutiv al recursului, ceea ce înseamnă că în această cale extraordinară de atac nu este permisă reaprecierea probatoriului (în condiţiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 nu se mai poate analiza în recurs „greşeala gravă de fapt decurgând din aprecierea eronată a mijloacelor de probă”).
Or, toate aceste aspecte, aflate în căderea instanţelor fondului, au constituit obiect de probaţiune şi de dezbatere în etapele procesuale anterioare.
Pe de altă parte, se constată că recurenţii fac simple afirmaţii în legătură cu nedovedirea dreptului de proprietate al autoarei intimaţilor-pârâţi asupra imobilului retrocedat „fără să combată şi să demonstreze nelegalitatea soluţiei care sub acest aspecte s-a fundamentat pe verificări privind transmisiunea dreptului de proprietate - pe cale succesorală şi prin acte între vii -, începând din anul 1938”.
Faţă de toate aceste considerente, se va constata că, promovând calea de atac, recurenţii au nesocotit exigenţele art. 304 C. proc. civ., indicând în mod formal dispoziţiile prevăzute la pct. 8 şi 9 din textul menţionat şi, de asemenea, dezvoltând aspecte nesusceptibile de încadrare [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] în alte motive de recurs.
De aceea, se va constata incidenţa art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea cererea de recurs ce nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul (în limitele şi termenii art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.), şi dezvoltarea lor.
În consecinţă, făcându-se aplicarea textelor procedurale menţionate, recursul exercitat de către reclamanţi cu nerespectarea exigenţelor legale, va fi constatat nul.
În temeiul art 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât Primarul municipiului Constanța [reduse conform alin. (3) din același art., raportat la complexitatea cauzei, astfel cum a rezultat ea din aspectele juridice ridicate în faza recursului].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii E.T. şi E.E. împotriva deciziei nr. 417/C din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul-pârât Primarul municipiului Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 610/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 6138/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
