ICCJ. Decizia nr. 6187/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6187/2012
Dosar nr. 30890/3/2009
Şedinţa publică din 11 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1449 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, contestaţia reclamantei V.P., împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin care s-a solicitat să fie obligat pârâtul să acorde, reclamantei, teren în echivalent sau despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 345 m.p., situat în Bucureşti, iar pentru construcţia demolată să fie obligată la diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi despăgubirile primite.
Prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatoarea şi autorul său, V.C., au solicitat restituirea terenului în litigiu, teren expropriat în baza Decretului nr. 55/1987.
Potrivit certificatului de legatar universal din 2001, de pe urma defunctului V.C. a rămas ca unică moştenitoare reclamanta.
Imobilul în discuţie a fost proprietatea contestatoarei V.P. şi a autorului acesteia, V.C., potrivit actului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1983, prin care aceştia au cumpărat de la D.M. un apartament compus din trei camere din Bucureşti, iar terenul aferent în suprafaţă de 100 m.p. a urmat regimul juridic prevăzut de art. 47 din Legea nr. 4/1973. La rândul său, vânzătoarea dobândise imobilul prin contractul de donaţie din 1982 de la soţii S.S. şi S.S.I., care la rândul lor l-au dobândit de la S.M., conform contractului de vânzare-cumpărare din 1981.
Anterior vânzării prin care contestatoarea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, au fost emise deciziile nr. 380 din 24 martie 1982 şi nr. 373/1982, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului la data de 03 decembrie 1981 a terenului în suprafaţă de 2/3 din 342 m.p. aferent construcţiei, de la S.V. şi S.S.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, prin Decretul nr. 55/1987 a fost expropriată de la V.C. şi V.P., construcţia situată la adresa menţionată, de 132,48 m.p. şi fără teren.
Prin dispoziţia din 16 iunie 2009, emisă de intimata Primăria Municipiului Bucureşti, s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu în suprafaţă de 133 m.p., reţinându-se că terenul a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, odată cu cumpărarea construcţiei, iar contestatorii au dobândit doar un drept de folosinţă care a încetat la data demolării construcţiei.
Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1982, terenul în suprafaţă de 1/3 din 342 m.p. a intrat în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, de la autorul contestatoarei, S.S., contestatoarea justificând la data preluării bunului în vederea demolării şi sistematizării zonei doar un drept de proprietate asupra construcţiei.
În ceea ce priveşte calificarea de către contestatori a preluării terenului ca fiind abuzivă, tribunalul a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât bunul în discuţie este exclus din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ. Textul citat prevede că nu intră sub incidenţa legii terenul al cărui regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, republicată, iar art. 36 alin. (3) din acest act normativ prevede că”Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor”.
Chiar reţinând aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat că nu poate face obiectul despăgubirii în condiţiile în care contestatorii nu au avut niciodată în patrimoniu bunul în cauză, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare vânzătoarea având doar un drept de folosinţa asupra terenului, acesta trecând din patrimoniul autorilor vânzătoarei în patrimoniul statului, astfel că o reparaţie nu poate privi un bun care nu a fost preluat de la titularii notificării.
Cum contestatoarea nu a indicat în notificare şi construcţia expropriată, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este decăzuta din dreptul de a mai solicita în temeiul actului normativ special măsurile reparatorii prevăzute de acesta, având însă la dispoziţie calea dreptului comun, în condiţiile prevăzute de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 687 A din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul contestatoarei.
S-a reţinut că apelanta-contestatoare şi soţul acesteia au formulat notificarea înregistrată în 09 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat „a li se restitui terenul de la adresa din Bucureşti (teren în compensare sau despăgubiri materiale)”.
În cuprinsul notificării nu se face nicio referire la construcţia care ar fi existat pe acest teren şi pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.
Având în vedere că prin notificare nu s-au solicitat despăgubiri pentru construcţie, în mod legal instanţa de fond nu a acordat aceste despăgubiri.
Prin contestaţia formulată pe Legea nr. 10/2001 nu se pot solicita despăgubiri pentru imobilele necuprinse în notificare, imobile pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a pierdut dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Aşa cum şi apelanta recunoaşte în motivele de apel, terenul în litigiu nu a intrat niciodată în proprietatea ei, astfel încât nu poate solicita acordarea de măsuri reparatorii pentru un bun pe care nu l-a pierdut niciodată din patrimoniu - terenul aferent apartamentului cumpărat de soţii V., a trecut în proprietatea statului, ca efect a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât pentru acest gen de terenuri legiuitorul român după 1989 a adoptat dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, dând posibilitatea proprietarilor locuinţelor cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974 şi Legii nr. 4/1973 să dobândească în proprietate terenurile aferente locuinţelor la cerere.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 20 ianuarie 2012, reclamanta V.P., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se referă doar la trimiterea notificării, către unitatea deţinătoare a imobilului, în termenul de 6 luni, care dacă este depăşit, se pierde dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent, nicidecum la faptul că pentru imobilele necuprinse în notificare, s-ar pierde acest drept.
Fiind o lege reparatorie, Legea nr. 10/2001 trebuie interpretată în beneficiul persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, practica judecătorească şi jurisprudenţa pronunţându-se în mod constant în sprijinul acestui principiu.
Textul de lege nu condiţionează acordarea de măsuri reparatorii de cuprinsul notificării, ci doar de trimiterea notificării în termenul prevăzut de lege, indiferent de conţinutul său.
Instanţele anterioare, au încălcat astfel dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Art. 1 alin. (1) şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 folosesc termenul de imobile care, preluate în mod abuziv, se restituie în natură sau echivalent, lăsând să se înţeleagă,că dacă s-a folosit sintagma de „imobilele preluate în mod abuziv”, înseamnă că, indiferent de modul de exprimare al notificării, trebuie să se restituie persoanei îndreptăţite, ceea ce statul a preluat abuziv, fără a face distincţie între terenuri şi construcţii.
Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, explică înţelesul termenului de imobile utilizat de lege, cu trimitere directă la terenuri, precizând că terenurile ce se restituie, pot fi atât cele libere, cât şi cele cu construcţii. Obligaţia persoanelor interesate era numai aceea de a face referire în notificare la teren, drepturile asupra construcţiei fiind subînţelese.
Faptul că prin cerere nu s-a menţionat expres că se solicită a se aplica pentru construcţie prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 nu poate duce la concluzia că nu s-a formulat notificare pentru această parte din imobil, neputându-se pretinde de la o persoană fără studii juridice să cunoască toate detaliile legii.
Instanţele anterioare au aplicat greşit dispoziţiile legale refuzând acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia preluată în mod abuziv şi interpretând restrictiv conţinutul notificării, întrucât autorul reclamantei a avut o anumită reprezentare a exprimării legii, datorată lipsei de claritate a acesteia.
Este incorect a se sancţiona partea care şi-a îndeplinit obligaţia legală de a depune în termen notificarea, refuzându-i-se dreptul de a obţine beneficiile legii pentru bunuri care au fost preluate abuziv, pentru o greşeală de exprimare.
În sprijinul soluţionării favorabile a notificării, reclamanta a administrat probe, atât în etapa administrativă, cât şi în cea judiciară, referitoare la construcţie - a depus acte din care rezultă situaţia despăgubirilor încasate asupra construcţiei, fişa tehnică a imobilului, adresa de istoric de rol fiscal, actul de vânzare-cumpărare, expertiza privind identificarea şi evaluarea ipotetică a construcţiei, ce sunt apte de a exterioriza manifestarea de voinţă privind cererea de restituire a construcţiei, astfel încât, actul juridic al notificării nu putea fi interpretat decât după manifestarea de voinţă a reclamantei de a solicita măsuri reparatorii şi pentru construcţia preluată abuziv.
Unitatea deţinătoare a imobilului, avea obligaţia să o invite în scris, în timp util, să ia parte la lucrările organelor sale de conducere solicitându-i lămuriri cu privire la imobilul solicitat a fi restituit prin notificare, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Neprocedând astfel şi dispunând administrarea unor probe costisitoare, rezultă că au apreciat de la început că notificarea sa se referă atât la teren, cât şi construcţie, imobil ce i-a fost preluat abuziv în perioada de referinţă a legii.
Recursul este nefondat.
Instanţele anterioare au reţinut că, în fapt, reclamanta şi soţul acesteia au formulat notificarea înregistrată din 09 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat în mod explicit „a li se restitui terenul de la adresa din Bucureşti (teren în compensare sau despăgubiri materiale)”.
Dispoziţiile art. 21 din lege, în forma în vigoare de la acel moment, prescriau următoarele condiţii exprese:
(1) Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.
(2) Notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia.
(5) Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În raport de aceste dispoziţii legale explicite nu poate fi primită susţinerea reclamantei că importantă ar fi doar trimiterea notificării către unitatea deţinătoare a imobilului, în termenul prevăzut de lege, fără nicio specificaţie suplimentară - nu şi identificarea fiecărui imobil solicitat - întrucât nesocotirea art. 21 alin. (2) din lege ar fi evidentă.
Textul de lege condiţionează acordarea măsurilor reparatorii de cuprinsul notificării, şi nu de trimiterea notificării în termenul prevăzut de lege, indiferent de conţinutul acesteia.
Împrejurarea că art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 folosesc termenul de imobile preluate în mod abuziv, înseamnă într-adevăr că persoanei îndreptăţite trebuie să i restituie ceea ce statul a preluat abuziv, fără a se face distincţie între terenuri şi construcţii, însă acest raţionament nu este în sprijinul recurentei-reclamante, cât timp aceasta în conţinutul notificării nu a folosit termenul de imobil, ci pe acela de teren, o specificaţie foarte concretă în economia cauzei pendinte.
În condiţiile în care actul normativ este foarte clar în privinţa regulilor expedierii notificării şi a conţinutului acesteia nu se poate susţine ideea că ar fi suficientă referirea la teren, drepturile asupra construcţiei fiind subînţelese.
Nu poate fi primită critica conform căreia instanţele anterioare ar fi aplicat greşit dispoziţiile legale atunci când au refuzat acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţie, interpretând restrictiv conţinutul notificării, întrucât, sub aspectul chestiunii litigioase, atât autorul reclamantei, cât şi reglementarea legală sunt clare şi precise, interpretarea propusă de către reclamantă nefăcând altceva decât să adauge fie la pretenţia din notificare, fie la dispoziţia legii.
Susţinerea conform căreia, prin administrarea de probe referitoare la construcţie, actul juridic al notificării nu putea fi interpretat decât după manifestarea de voinţă a reclamantei de a solicita măsuri reparatorii şi pentru construcţia preluată abuziv, nu poate fi primită, întrucât ceea ce s-a întâmplat ulterior expedierii notificării este irelevant, sancţiunea prescrisă de lege fiind drastică - nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Nici invitaţia pe care unitatea deţinătoare a imobilului ar fi trebuit să o propună reclamantei, de a lua parte la lucrările organelor sale de conducere, nu este de natură să schimbe situaţia cauzei pendinte, în contextul în care pretenţia concretă formulată era deja publică şi pe deplin configurată.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.P. împotriva deciziei nr. 687A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6186/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6190/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
