ICCJ. Decizia nr. 62/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 62/2012
Dosar nr. 3645/117/2009
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 154 din 23 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat că măsura condamnării reclamantului prin Sentinţa penală nr. 465 din 12 aprilie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj la pedeapsa de trei ani temniţă grea şi la trei ani de degradare civică constituie condamnare cu caracter politic.
A constatat că măsura deportării reclamantului prin Decizia M.A.I. nr. 15896/1960 pe o perioadă de 4 ani şi 2 luni constituie măsură administrativă cu caracter politic.
A obligat pârâtul să achite reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 65.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 465 din 12 aprilie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani temniţă grea şi la trei ani de degradare civică pentru infracţiunea de nedenunţare, prev. de art. 6 alin. (3) comb. cu art. 1 lit. d) şi c) din Decretul nr. 199/1950 comb. cu art. 107 C. pen., art. 25 pct. 1 şi art. 58 pct. 1 - 4 C. pen.
După ce a fost pus în libertate, reclamantul a fost deportat la data de 18 ianuarie 1960 din comuna Poşaga, judeţul Cluj în comuna Olaru, judeţul Ialomiţa, iar la data de 13 martie 1964 i-au fost ridicate restricţiile domiciliare.
Tribunalul a constatat că atât condamnarea cât şi măsura administrativă aplicată au avut caracter politic, motiv pentru care reclamantul are dreptul la acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru compensarea suferinţelor fizice şi psihice îndurate.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere şi faptul că reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie lunară stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia nr. 117 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
Instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Decizia pronunţată de Curtea Constituţională este definitivă şi obligatorie, iar termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale, compatibile cu Constituţia, este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.
Raportându-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că reclamantul nu are un ";bun";, în sensul Convenţiei europene, pentru a se putea prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009.
Prin urmare, reclamantul nu are dreptul la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea şi aplicarea măsurii administrative cu caracter politic.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece situaţia creată este generată de o eroare tehnică legislativă, Legea nr. 221/2009 făcând o trimitere greşită, imprecisă şi incoerentă la Decretul-lege nr. 118/1990 şi, implicit, la indemnizaţia prevăzută de art. 4 şi 5 din acest act normativ.
Dreptul la despăgubiri reglementat de cele două acte normative urmăreşte scopuri diferite şi are un regim juridic diferit.
Recurentul a mai susţinut că soluţia instanţei de apel este eronată şi din cauza faptului că nu a ţinut cont de actele internaţionale incidente, respectiv de Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale O.N.U. şi de art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cererea reclamantului pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Instanţa de apel a analizat legalitatea sentinţei pronunţate de Tribunalul Cluj prin raportare la deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, iar constatarea că ";existenţa celor două reglementări paralele încalcă şi principiul unicităţii reglementării în materie, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 şi cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din acelaşi act normativ"; nu aparţine instanţei de apel, ci Curţii Constituţionale.
Instanţa de apel nu a făcut analiza paralelismului legislativ, cum eronat susţine recurentul, ci s-a limitat să citeze paragrafele relevante din Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională şi să constate că decizia, obligatorie şi cu efecte erga omnes a lipsit de fundament juridic toate acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Singura analiză proprie a instanţei de apel a privit relaţia dintre decizia Curţii Constituţionale şi prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a avut ca obiect noţiunea de ";bun";, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, discriminarea şi dreptul la un proces echitabil.
Nefondate sunt şi susţinerile recurentului vizând faptul că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile actelor internaţionale invocate, deoarece, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a analizat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 inclusiv prin raportare la reglementările internaţionale în materie şi a constatat că rezoluţiile adoptate de diferitele foruri internaţionale au caracter de recomandare şi au fost avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării actelor normative cu caracter reparatoriu.
Or, inclusiv această analiză făcută de Curtea Constituţională este obligatorie şi are efecte erga omnes, în virtutea art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
Faţă de cele expuse, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva Deciziei nr. 117/A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6196/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 6260/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
