ICCJ. Decizia nr. 6275/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6275/2012
Dosar nr. 8542/2/2010
Şedinţa publică din 16 octombrie 2012
Asupra recursului civil de faţă;
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a revendicat imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 2, respectiv cele cinci apartamente înstrăinate de SC F. SA către pârâţi, prin contractele de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, din 21 iulie 1997, din 25 iulie 1997, din 10 decembrie 1998 şi din 28 iunie 2006, iar din raportul de expertiză tehnică imobiliară, întocmit de expertul I.M.A., instanţa a reţinut că valoare de circulaţie a imobilului revendicat de reclamant, situat în Bucureşti, str. B., sector 2, în oricare dintre variante, este mai mare de 450. 000 euro.
La data de 25 ianuarie 2008, reclamantul O.E., a formulat în temeiul art. 132 C. proc. civ. cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să lărgească cadrul procesual pasiv, prin introducerea în cauză a numitei D.G., indicând valoarea totală a imobilului ca fiind aceea de 454.561 euro, adică 1.425.557,6 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 1386 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare, ca neîntemeiată; s-a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamantul-pârât O.E., în contradictoriu cu pârâţii S.E., D.I., I.P., I.P. şi D.G., pârâta - reclamantă S.M.L., pârâtul chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti şi SC F. SA, s-a constatat că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 2, ca neîntemeiat, a fost obligat reclamantul la plata către pârâţii D. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, s-a luat act că pentru restul părţilor nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, s-au disjuns cererile de chemare în garanţie, astfel cum au fost completate, formulate de pârâţii S.L., D.I. Şi D.G., S.E., I.P. şi chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti Prin Primarul General şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, împotriva chemaţilor în garanţie, Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC F. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cererea reconvenţională formulată de pârâta S.L., în ceea ce priveşte capetele de cerere în care solicită acordarea contravalorii îmbunătăţirilor şi recunoaşterea unui drept de retenţie, cu formarea unui nou dosar, şi s-a acordat termen în vederea soluţionării cererilor de chemare în garanţie, astfel cum au fost completate, la data de 31 octombrie 2008, A.10, ora 8,30 pentru când se vor cita: reclamantul, pârâţii S.L. şi chemaţii în garanţie Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC F. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea sentinţei, cu privire la excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, s-a constatat că prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, se instituie o prezumţie legală de preluare abuzivă a imobilului, însă analiza prezintă interes, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 a păstrat distincţia între efectele juridice produse de preluarea cu titlu/fără titlu.
Astfel, dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 cu referire la persoana căreia îi se revine obligaţia de a despăgubi pe fostul chiriaş pentru îmbunătăţirile aduse imobilului fac distincţie între preluarea cu titlu/fără titlu.
Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că reclamanţii justifică un interes în analizarea calităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu şi, în consecinţă, a respins excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 396 din 12 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant O.E., de apelanta-pârâtă-reclamantă S.M.L., de apelanţii-pârâţi B.I., D.G. şi D.I., de apelanţii-chemaţi în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi de apelantul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 1386 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 2979 din 13 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, pe care a casat-o, a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, s-a respins recursul declarat de chemaţii în garanţie Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, prezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
În rejudecarea cauzei, în faţa instanţei de apel, părţile nu au solicitat administrarea nici unui mijloc de probă.
Prin Decizia nr. 339/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
În conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea constată că instanţa supremă a dispus rejudecarea cauzei în vederea analizării acţiunii în revendicare din prisma titlurilor exhibate de către părţi şi a apărărilor formulate atât de către apelantul O. (preferabilitatea titlului său, existenţa în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), cât şi din prisma apărărilor formulate de către apelanţii-pârâţi (calitatea de proprietar al imobilului a reclamantului, admisibilitatea acţiunii în revendicare, preferabilitatea titlului foştilor chiriaşi în condiţiile valabilităţii titlului lor şi identitatea dintre imobilul revendicat şi cel ocupat de către pârâţi).
Instanţa de apel constată că, prin decizia instanţei supreme, au fost respinse recursurile declarate de către chemaţii în garanţie Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, prezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi deciziei pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, astfel încât soluţia pronunţată cu privire la aceste părţi a rămas definitivă şi irevocabilă.
Ca urmare a admiterii recursului declarat de către O.E. şi a casării cu trimitere spre rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel constată că este învestită cu rejudecarea apelurilor declarate de către O.E. şi de către pârâţii, persoane fizice S.M., D.I., D.G. şi B.I.
Având în vedere că, în faza procesuală a apelului, nu a mai fost administrat niciun mijloc de probă, instanţa de apel a reiterat situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă.
Prin actul de vânzare-cumpărare din 1923 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător şi O.M. în calitate de cumpărător, O.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 255 mp situat în Bucureşti, Prelungirea B-dului F., zona Obor.
Pe teren a fost edificată o construcţie, astfel cum rezultă din autorizaţiunea de construire nr. 39F din 27 iunie 1927.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 din proprietatea lui O.M., poziţia 5515, fără a se achita despăgubiri, iar pentru recuperarea acestuia fostul proprietar a formulat numeroase cereri şi memorii.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 iulie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător şi D.I. şi D.G., în calitate de cumpărători, pârâţii D.I. şi D.G. au dobândit în proprietate apartamentul nr. 1 situat la parter.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător şi S.E., în calitate de cumpărător, pârâta S.E. a dobândit în proprietate apartamentul nr. 5, corp A, mansardă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1998 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător şi I.P., în calitate de cumpărător, pârâtul I.P. a dobândit în proprietate apartamentul nr. 1 situat la subsol.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător şi S.M. şi S.A.D., în calitate de cumpărători, pârâţii S.M. şi S.A.D. au dobândit în proprietate apartamentul situat la etajul 1, corp A.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iunie 2006 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător şi I.P., în calitate de cumpărător, pârâta I.P. a dobândit în proprietate apartamentul nr. 4 situat în corp A+B, etaj 1.
Reclamantul nu a făcut anterior încheierii, contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 vreun demers din care să rezulte intenţia acestuia de a reintra în proprietatea bunului, astfel încât la data încheierii acestor contracte titlul de proprietate al statului nu era pus la îndoială.
1. Cu privire la calitatea procesuală activă şi implicit calitatea de proprietar a apelantului O., calitate contestată de către apelanţii pârâţi, instanţa de apel constată că O. îşi justifică calitatea procesuală activă în prezenta cauză prin invocarea titlului de proprietate al autorilor lui, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 1923 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător şi O.M. în calitate de cumpărător, O.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 255 mp situat în Bucureşti, Prelungirea B-dului F., zona Obor.
Calitatea de proprietar a autorului reclamantului este confirmată şi prin actul de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950, poziţia 5515, unde figurează autorul său O.M.
Reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor a lui O.M., prin actele de stare civilă depuse la dosarul.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel va reitera consideraţiile primei instanţe cu privire la calitatea de succesor al lui O.E., având în vedere că actele de stare civilă constituie înscrisuri autentice.
Mai mult, instanţa de apel constată că apelanţi-pârâţi nu au contestat în faţa instanţelor de judecată calitatea de succesor al lui O.E.
Având în vedere aceste considerente, se constată că nu sunt justificate criticile formulate de către apelanţi-pârâţi cu privire la calitatea de succesor al lui O.E.
2. Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, instanţa de apel va aprecia că prezenta acţiune este admisibilă pentru următoarele considerente:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în Secţii Unite asupra acestei chestiuni, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din data de 9 iunie 2008, statuând, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu sunt inadmisibile, ci trebuie să se aibă în vedere împrejurarea că: a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Interpretarea deciziei menţionate duce la concluzia potrivit cu care acţiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulate împotriva terţelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credinţă, de la statul neproprietar nu sunt inadmisibile, ci trebuie să se analizeze temeinicia acestora.
În cadrul unei asemenea acţiunii, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, cu privire la preferabilitatea titlului fostului proprietar, însă acest aspect are relevanţă asupra temeiniciei acţiunii în revendicare şi nu asupra admisibilităţii acesteia.
De asemenea, atâta timp cât nu se interzice, în mod expres, posibilitatea formulării unei acţiunii în revendicare de drept comun, orice parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza instanţa de judecată cu privire la ocrotirea unui drept civil.
Având în vedere considerentele expuse, instanţa de apel constată că nu sunt întemeiate criticile privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
3. Cu privire la identitatea dintre imobilul revendicat şi imobilul ocupat de către apelanţii-pârâţi, Curtea constată că există identitate dintre cele două imobile, aşa cum rezultă din raportul de expertiză în construcţii efectuat de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, aflat la dosarul Judecătoriei.
Astfel, din cuprinsul raportului de expertiză menţionat rezultă identitatea dintre imobilul solicitat de către apelantul-reclamant şi imobilul ocupat de către pârâţii, persoane fizice.
4. Cu privire la fondul acţiunii în revendicare, instanţa de apel învederează următoarele:
Acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului). Scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.
Cel care declanşează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului.
În ipoteza în care părţile opun titluri de la autori diferiţi se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate şi se acordă eficacitate titlului dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferinţă titlului ei, faţă de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar.
Titlul preferabil se stabileşte nu în raport de cine posedă bunul sau plăteşte impozitele aferente acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, urmând a se da eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil; această soluţie este o aplicaţie a principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet, potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea titlului are importanţă în aprecierea preferabilităţii titlului numai atunci când părţile opun titluri care provin de la acelaşi autor.
În acelaşi timp, neexistând o reglementare expresă a modalităţii de comparare de titluri, de a lungul zecilor de ani, s-a statuat asupra unei practici şi a unei doctrine judiciare multiple: o primă soluţie propune să se dea preferinţă posesorului; o a doua soluţie propune să se dea preferinţă titlului cu data cea mai veche; cea de-a treia soluţie presupune a se compara titlurile şi să se dea câştig aceluia a cărui drept este preferabil.
Apelantul a solicitat să se constate că titlul lui este preferat dar a invocat în susţinerea sa numai vechime titlului, confundând practic ultimele două soluţii.
În acelaşi timp, chiar prin comparaţie de titluri urmează a se avea în vedere nu numai vechimea, ci şi dispoziţiile legale în materie în momentul judecării cauzei, deci dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 combinat cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel nu poate face abstracţia de dispoziţiile actelor normative invocate în condiţiile în care ambele părţi au invocat normele juridice stipulate de acestea pentru dovedirea temeiniciei susţinerilor lor.
Astfel, apelantul reclamant a invocat dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, apreciind că prin dispoziţia menţionată i se recunoaşte dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul său, iar apelanţii-pârâţi au invocat preferabilitatea titlului lor, în raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 şi principiul ocrotirii dobânditorului cu titlu oneros de bună-credinţă.
Cu privire la apărarea invocată de către O.E., Curtea învederează că textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vorbeşte de faptul că reclamanţii păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării şi nu de faptul că li se recunoaşte retroactiv dreptul de proprietate, constând în dreptul de a obţine restituirea în natură în mod efectiv.
De asemenea, nu trebuie să se facă abstracţie că această dispoziţie legală este reglementată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ prin care s-a urmărit restituirea imobilelor preluate abuziv, fie în natură, fie în echivalent, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură.
Astfel, scopul dispoziţiei legale menţionate nu a fost de a recunoaşte efectiv dreptul de proprietate al imobilului preluat abuziv în patrimoniul fostului proprietar, ci de a i se recunoaşte posibilitatea de a redobândi fie restituirea în natură, fie măsuri reparatorii prin echivalent.
În cauza de faţă, instanţa reţine că apelantul reclamant O.E. invocă existenţa unui vechi drept de proprietate (în sensul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.
Pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelantul-reclamant mai are în patrimoniul său un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Astfel, potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei articolului 1, îl formează aşadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi identificabil.
În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiţie (lit. b)), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004):
a) Art. 1 nu recunoaşte dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de "privare de drept". În consecinţă, privările de proprietate anterioare ratificării Convenţiei nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);
b) Reclamantul nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenţiei; noţiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art. 1; aceeaşi este situaţia creanţelor condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiei (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei" Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Drăculeţ c. României, 6 decembrie 2007).
c) Art. 1 nu impune statelor contractante nicio obligaţie privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenţiei; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislaţiei privind restituirea bunurilor, precum şi condiţiile restituirii (a se vedea şi Păduraru c. României);
d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenţiei şi a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie privind restituirea totală ori parţială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislaţie dă naştere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);
e) noţiunea de "speranţă legitimă": trebuie distins între o simplă speranţă oricât de legitimă moral - şi speranţa legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă şi să se întemeieze pe o dispoziţie legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existenţa unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanţe, nu există o speranţă legitimă (Jantner c. Slovaciei).
f) un interes patrimonial (creanţă) nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art. 1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti; o contestaţie reală, ori caracter serios al pretenţiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenţa unei speranţe legitime.
Aplicând principiile enunţate la cauza de faţă, Curtea constată că apelantul reclamant O.E. nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1951 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Din această perspectivă se pune în discuţie împrejurarea dacă O.E. ar mai putea avea în patrimoniul lui "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dacă existenţa acestui bun ar putea da naştere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condiţiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o terţă persoană.
În concordanţă cu soluţia pronunţată de către instanţa de apel, Curtea apreciază, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că O.E. nu mai are în patrimoniul lui niciun "bun" şi nicio "speranţă legitimă", în legătură cu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
În acest sens, se invocă şi jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. 37 din cauza Mătieş împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nicio creanţă condiţională. (parag. din cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, în parag. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Ceea ce este esenţial este că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari dreptul de a obţine restituirea efectivă a bunului şi se aduce în discuţie existenţa unui nou drept, care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
În cauză de faţă, se constată că apelantul reclamant O.E. nu mai are în patrimoniul lui un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestuia s-a născut, în temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, vocaţia de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi dacă îndeplinesc condiţiile legale.
Astfel, instanţa constată că, în cadrul acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situaţia intimaţilor-pârâţi, care au în patrimoniul lor un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios şi situaţia apelantului reclamant O.E., care nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios şi care ar putea pretinde numai un drept de indemnizare pentru imobilul preluat abuziv, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Inexistenţa dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul apelantului-reclamant atrage drept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare formulată, în condiţiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece O.E. nu mai poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obţine restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv şi irevocabil.
În patrimoniul acestuia, s-ar putea naşte numai un drept de indemnizare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Instanţa de apel constată că, raport de situaţia expusă, atâta timp cât nu există nicio hotărâre judecătorească sau o dispoziţie administrativă, care să recunoască acest drept de indemnizare, instanţa, în cauza de faţă, nu poate reţine decât că există posibilitatea de a intra în patrimoniul apelantului-reclamant a unui drept de indemnizare.
În prezent, în cadrul acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanţă numai împrejurarea că O.E. nu nu mai are în patrimoniul niciun "bun", în sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.
Această împrejurarea este relevantă pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care reclamantul O.E. nu poate invoca niciun drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb apelanţii-pârâţi invocă un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, acte juridice care sunt valabile şi care nu au fost anulate.
Comparând cele două situaţii juridice se constată că poziţia apelanţilor-pârâţi este preferabilă, deoarece aceştia au în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt şi invocă în favoarea lor un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.
În schimb, O.E. nu are în patrimoniul lui niciun drept de proprietate actual, respectiv dreptul de a dobândi restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci s-ar putea naşte în favoarea sa un drept de indemnizare, care nu poate fi invocat în contra pârâţilor, pentru a se dobândi în mod efectiv restituirea în natură a imobilului litigios.
Titlul invocat de către reclamantul nu mai poate da naştere la un drept la restituirea în natură a imobilului, având în vedere că imobilul a ieşit în mod definitiv din patrimoniul foştilor proprietari şi a intrat în mod legal în patrimoniul unor terţe persoane.
De asemenea, Curtea constată că preluarea abuzivă de către stat nu îi conferă apelantului-reclamant niciun drept de a solicita restituirea efectivă în natură a bunului litigios, având în vedere că prin această constatare nu s-a recunoscut că există în patrimoniul său un drept de proprietate actual.
Din această perspectivă, vor fi înlăturate considerentele din cuprinsul motivelor de apel cu privire la existenţa în patrimoniul lui O.E. a unui bun, care intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea reţine că, prin compararea titlurilor exhibate de către părţile litigante numai apelanţii-pârâţi au un drept de proprietate asupra bunurilor litigioase.
De asemenea, Curtea constată că reclamantul nu avea nicio speranţă legitimă la redobândirea efectivă a apartamentului litigios, în temeiul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul fusese vândut încă din anul 1996 şi, din acest motiv obiectiv, nu putea fi restituit în natură de către autorităţi în temeiul Legii nr. 10/2001.
Argumentele invocate sunt în concordanţă şi cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă, atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În subsidiar, un alt argument în sprijinul respingerii acţiunii în revendicare este preferabilitatea titlurilor exhibate de către apelanţii-pârâţi.
Cu privire la critica referitoare la preferabilitatea titlului, Curtea a reţinut că titlurile exhibate de către apelanţii-pârâţi sunt preferabile, pentru următoarele considerente:
1. încheierea valabilă a actelor de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995;
2. aprecierea că imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, aşa cum era stabilit prin Normele de aplicare adoptate prin H.G. nr. 20/1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare;
3. inexistenţa niciunei hotărâri definitive şi irevocabile prin care să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, exhibate de către apelanţii-pârâţi;
4. existenţa dispoziţiilor legale menţionate în cuprinsul prezentei hotărâri, care consacră preferabilitatea titlurilor apelanţilor-pârâţi, persoane fizice, respectiv art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială.
De asemenea, Curtea va avea în vedere că dreptul la un "bun", de care beneficiază pârâţii, persoane fizice, este mai protejat din punct de vedere juridic şi datorită efectelor principiul securităţii raporturilor juridice şi a siguranţei acestora.
Instanţa de apel constată că majoritatea condamnărilor dispuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, au fost determinate de împrejurarea că foşti proprietari au pierdut în faţa instanţelor naţionale şi nu au obţinut o despăgubire efectivă din partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalenţă titlului de proprietate al foştilor chiriaşi.
În cauza de faţă, apelantul reclamant O.E. are vocaţia de a dobândi despăgubiri în condiţiile legii speciale de reparaţii.
Împrejurarea că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, se realizează în mod greoi, datorită problemelor legislative, nu este culpa apelanţilor-pârâţi, care sunt particulari şi care nu trebuie să suporte consecinţele legislative.
Ceea ce este extrem de important de subliniat este că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a statuat în toată jurisprudenţa sa că instanţele naţionale au dat în mod greşit câştig de cauză fostului chiriaş, devenit proprietar, în cadrul acţiunilor în revendicare, ci au condamnat Statul Român pentru neluarea măsurilor legislative necesare pentru a acorda o dreaptă şi prealabilă despăgubire fostului proprietar.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr. 10/2001 este contrară Convenţiei, ci mai mult, în cauza Dumitraş împotriva României a afirmat că deşi "Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a fi privit ca şi cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri", totuşi "această concluzie nu înlătură dinainte orice evoluţie pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanţare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca şi reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea observă cu satisfacţie evoluţia recentă care pare să se evidenţieze în practică şi care se îndreaptă în direcţia bună în materie (parag. 15 de mai sus)".
În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr. 10/2001, ar crea în mod greşit o situaţie favorabilă foştilor chiriaşi, care au devenit proprietari şi care exercită prerogativele dreptului de proprietate.
De asemenea, în toate cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statutului Român de a restitui în natură imobilele naţionalizate, care au fost vândute şi a transformat obligaţia de restituire în natură în obligaţia patrimonială de a plăti valoarea de circulaţie a imobilului.
Prin obligarea Statului Român la plata valorii bunului, s-a evidenţiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către Statul Român.
În prezent, recenta jurisprudenţă a Curţii Europene recunoaşte posibilitatea statului de a limita cuantumul despăgubirilor, aşa cum s-a statuat în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
În acest sens, instanţa constată că, în raport de faptul că apelanţii-pârâţi deţin un "bun", pe care îl posedă şi cu privire la care exercită prerogativele de proprietari, nu se poate recunoaşte în favoarea lui O.E. efectul principal al acţiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.
Chiar dacă din analiza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-ar putea considera că poziţia fostului chiriaş, devenit proprietar, care a fost obligat să restituie în natură bunul fostului proprietar, este mai favorabilă, totuşi Curtea a constatat că şi situaţia foştilor chiriaşi este incertă, sub aspectul dobândirii preţului reactualizat sau a valorii de circulaţie a bunului, după caz, datorită unei reglementări contradictorii a dispoziţiilor art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi a practicii diferite a instanţelor de judecată pe acest aspect.
De asemenea, Curtea constată că foştii chiriaşi se bucură de incertitudine cu privire la cuantumul despăgubirii şi cu privire la data primirii efective a acestei, fiind din această perspectivă în aceeaşi situaţie ca şi foştii proprietari, care nu au dobândit bunurile în natură.
În această ipoteză, în care ambele părţi ar avea aceeaşi poziţie inferioară în cazul în care nu dobândesc bunul în natură, Curtea apreciază că trebuie să se acorde prevalenţă principiului securităţii raporturilor juridice şi principiului siguranţei raporturilor juridice, pentru a se evita accentuarea unei incertitudini juridice.
Prin urmare, în raport de toate considerentele expuse, Curtea a dat prioritate titlurilor de proprietate ale pârâţilor faţă de principiul securităţii raporturilor juridice.
Împotriva deciziei menţionate anterior a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanţa pleacă de la o premisă greşită şi anume aceea că "speranţa legitimă" trebuie să se întemeieze "pe o dispoziţie legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară" făcând abstracţie de faptul că în cauză primul capăt de cerere, acela de a se constata nevalabilitatea titlului statului a rămas în autoritate de lucru judecat ca urmare a respingerii recursurilor promovate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Mun. Bucureşti prin Primar General. În momentul pronunţării deciziei atacate prin prezenta cale de atac situaţia era următoarea: reclamantul era proprietarul unui "bun" legal dobândit iar nevalabilitatea preluării era constatată cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească. A reţine situaţia contrară celei din litigiu ar înseamnă a lipsi de efecte o hotărâre judecătorească. Decizia atacată a fost pronunţată în apel după casare. Faţă de caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi faţă de situaţia premisă prezentată anterior se poate reţine, contrar celor reţinute de instanţa de apel, ca dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor săi fiind transmis prin succesiune către reclamant întrucât abuzul nu generează drept.
În ceea ce priveşte respingerea de către instanţa de apel a apelului promovat de către reclamant ca nefondat întrucât la înstrăinarea imobilului au fost respectate dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 şi există prezumţia de bună-credinţă instituită de lege în favoarea dobânditorilor imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995, se arată că buna-credinţă a intimaţilor pârâţi în calitate de subdobânditori cu titlu oneros nu prezintă nicio relevanţă în materia acţiunii în revendicare, bună-credinţă fiind relevantă în ceea ce priveşte nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau cu privire la o cerere de dezdăunare a posesorului neproprietar. Instanţa în mod netemeinic şi nelegal a reţinut contrariul celor enunţate întrucât în speţa de faţă se pune problema recunoaşterii şi ocrotirii titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, reclamantul invocând titlul incontestabil (succesiune şi ieşire abuzivă din patrimoniu a posesiei bunului), iar pârâţii invocând, printre altele, principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă - în vederea asigurării principiul stabilităţii raporturilor civile.
Instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile legale pertinente şi anume art. 480 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantului i-a fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin rămânerea irevocabilă a primului capăt de cerere admis de instanţa de fond. Prin urmare, reclamantul este titularul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar prin compararea titlurilor, se poate cu uşurinţă observa că titlul reclamantului este preferabil celui al pârâţilor întrucât titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv în timp ce titlul pârâţilor de la un neproprietar, statul (în perioada 1997 - 2006 SC F. SA a vândut pârâţilor imobilul revendicat).
O astfel de vânzare chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, interpretare care a fost dată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc).
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru analizarea justificării ingerinţei, stabilite prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt următoarele: ingerinţa să fie prevăzută de lege; ingerinţa să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporţionalitatea ingerinţei.
În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, aceasta nu este îndeplinită.
În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa să vizeze un scop legitim, reţine că aceasta viza un scop legitim, respectiv protejarea drepturilor chiriaşilor cumpărători care au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în vederea asigurării principiului securităţii raporturilor juridice. Chiriaşii cumpărători nu pot invoca nici măcar buna-credinţă întrucât au cumpărat bunul în scopul de a-l vinde, eludând dispoziţiile Legii nr. 112/1995, legea având un profund caracter social având ca scop asigurarea unei case celor ce aveau calitatea chiriaşi. Or, aşa cum rezultă în cauza dedusă judecăţii unii dintre pârâţi sunt promitenţii cumpărători ai apartamentelor ce au încheiat antecontracte, cu plata integrală a preţului înainte de expirarea termenului de 10 ani.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, nici această condiţie poate considera îndeplinită.
În baza considerentelor mai sus expuse, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul desfiinţării în parte a sentinţei instanţei de fond şi admiterii acţiunii în revendicare astfel cum a fost formulată.
În drept, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ, art. 480 şi 481 C. civ., art. 948 C. civ., art. 2 din Legea nr. 10/2001, Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curtea a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă revendicarea unui imobil naţionalizat, acţiune formulată în anul 2007, reclamantul neafirmând că autorul său ar fi formulat vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenele prevăzute de aceste acte normative.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs prin care se susţine că în mod greşit instanţa de apel nu ar fi constatat că are un bun actual, fapt ce ar rezulta din aceea că în cadrul prezentului litigiu s-a constatat prin hotărârea pronunţată în primă instanţă că imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului fără titlu, dispoziţie rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii unor recursuri anterioare declarate de către pârâţi, Înalta Curte l-a constatat nefondat pentru următoarele argumente.
Aşa cum se reţine în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Secţia a treia, din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. 134 - 137, din jurisprudenţa Curţii decurg următoarele principii:
"134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794 din 98, & 69, CEDO 2002-VII).
135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912 din 98, & 35, CEDO 2004-IX)."
Mai este de precizat, raportat la autoritatea de lucru judecat a acestui capăt de cerere, că instanţele de fond au considerat că reclamantul are interesul să îl formuleze ţinând cont de anumite prevederi din Legea nr. 10/2001, aceste instanţe considerând că interesul reclamantului este dat de faptul că, deşi în art. 1 se instituie o prezumţie legală de preluare abuzivă a imobilului Legea nr. 10/2001 a păstrat distincţia între efectele juridice produse de preluarea cu titlu/fără titlu, şi anume dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată, cu referire la persoana căreia îi se revine obligaţia de a despăgubi pe fostul chiriaş pentru îmbunătăţirile aduse imobilului fac distincţie între preluarea cu titlu/fără titlu.
Ca atare, dispoziţia primei instanţe prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului nu are valoarea renaşterii în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, pentru a se considera că acesta are în prezent un bun actual.
Chiar dacă s-ar trece peste finalitatea avută în vedere de către instanţele de fond pentru a reţine interesul reclamantului în a cere constatarea nevalabilităţii titlului statului, în condiţiile în care au constatat neîntemeiată acţiunea în revendicare, al cărei scop era restituirea în natură a bunului, nici această dispoziţie nu este de natură să îi confere reclamantului un bun actual de care să se prevaleze în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, soluţie care rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, aşa cum s-a reţinut în aceeaşi hotărâre pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, menţionată anterior, parag. 142 - 144.
"142. (…) transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. În speţă, (…) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut (…) în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
În aceeaşi hotărâre Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în parag. 140 se reţine, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În acest context a reţinut instanţa de apel că reclamantul nu se află într-o astfel de situaţie atâta timp cât în prezenta cauză nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului, situaţie care concordă cu datele dosarului de faţă.
Ca atare, neavând un bun actual, nu este îndeplinită condiţia esenţială pentru a se trece la analiza încălcării dreptului la respectarea bunurilor, aşa cum este reglementată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de art. 480 C. civ.
Atâta timp cât reclamantul nu are un bun actual nu se regăseşte în situaţia premisă a acestor norme juridice astfel că nu are relevanţă analizarea dacă a existat o ingerinţă, dacă aceasta a fost prevăzută de lege, a avut un scop legitim şi a fost proporţională.
În consecinţă, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prin care se susţine că în mod greşit ar fi reţinut instanţa de apel aplicabilitatea dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 şi existenţa prezumţiei de buna-credinţă instituită de lege în favoarea dobânditorilor imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care obiectul prezentei acţiuni nu este constatarea nulităţii absolute a contractului ci revendicarea imobilului, caz în care temeiul de drept aplicabil ar fi constituit de prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reţinut că trimiterea la aceste dispoziţii s-a făcut de către instanţa de apel doar ca o motivare subsidiară în reţinerea preferabilităţii titlului de proprietate al pârâţilor, care au invocat în apărare aplicarea acestui text de lege.
Instanţa de apel a reţinut aceste dispoziţii legale ţinând cont că în ceea ce priveşte regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum este şi cel care face obiectul prezentului litigiu, a fost adoptată o legislaţie specială, Legea nr. 10/2001, aplicabilă în condiţiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, inclusiv în ceea ce priveşte acţiunile în revendicare, aşa cum de altfel s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aceste considerente, de altfel, nu mai era necesar a fi reţinute atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada că are un bun actual, astfel că nu se mai impunea trecerea la analizarea altor condiţii de preferabilitate a titlurilor de proprietate ale pârâţilor, fiind suficient că pârâţii se află în posesia unui titlu care nu a fost constatat nul.
Astfel nu se poate reţine că hotărârea instanţei de apel ar cuprinde motive contradictorii, nefiind îndeplinite condiţiile art. 304. alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 C. proc. civ. şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 339/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6274/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6279/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
