ICCJ. Decizia nr. 6315/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6315/2012
Dosar nr. 1225/120/2011
Şedinţa publică din 17 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 24 februarie 2011, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 22.650 RON, reprezentând despăgubiri materiale cu titlu de cheltuieli de judecată rezultând din dosarul penal nr. 2131/283/2008; 100.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 504 C. proc. pen.
Tribunalul Dâmboviţa a pronunțat sentinţa civilă nr. 1609 din 06 iulie 2011, prin care a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 RON despăgubiri pentru daune morale, a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale cu titlu de cheltuieli de judecată, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Dâmboviţa a avut în vedere dispozițiile art. 52 alin. (2) din Constituţia României care stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, la care se referă în mod expres art. 2 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.
S-a constatat că răspunderea statului este o răspundere directă de apartenenţă la dreptul public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale și că prevederile legale, în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial, îl reprezintă art. 504 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, antrenarea răspunderii statului, potrivit art. 998-999 C. civ., nefiind justificată.
În speţă, Tribunalul a reţinut că prin rechizitoriul din data de 05 noiembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa, dat în dosarul de urmărire penală nr. 661/P/2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului reclamant S.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. (ucidere din culpă în formă agravată), acesta fiind ulterior achitat prin sentinţa penală nr. 12 din 19 ianuarie 2010 pronunţată de Judecătoria Pucioasa (rămasă irevocabilă prin decizia penală nr. 141 din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești).
S-a stabilit că, urmare a erorii judiciare săvârşite în faza urmăririi penale (punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată), precum şi a procedurilor judiciare desfăşurate în faţa instanţelor penale (prin persistenţa Parchetului în exercitarea căilor legale de atac) reclamantul a suferit prejudicii în plan moral, social şi profesional, cuantificate la suma de 50.000 RON.
Cu privire la prejudiciul material pretins, Tribunalul a reţinut că acesta se referă la cheltuielile de judecată survenite ca urmare a inculpării şi judecării sale în dosarul penal, dar că prin actele depuse reclamantul nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli proprii pe parcursul procesului penal care să-i fi cauzat un prejudiciu prin diminuarea patrimoniului şi nici nu a dovedit că ar fi plătit sindicatului sumele pe care acesta le-a avansat apărătorului în cadrul procesului penal.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa care au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinice.
Sindicatul Drumarilor E.R. a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantului reclamant S.I., prin care a solicitat admiterea apelului formulat, schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii pe fond şi a capătului de cerere referitor la despăgubirile materiale cu titlu de cheltuieli de judecată în cuantum de 22.650 RON rezultând din dosarul penal nr. 2131/283/2008.
Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 181 din 16 noiembrie 2011, prin care a admis apelurile formulate de pârâții Statul Român și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost respinse, ca nefondate, apelul declarat de reclamant, precum și cererea de intervenţie accesorie, în interesul apelantului reclamant, formulată de Sindicatul Drumarilor E.R.
Referitor la apelurile declarate de pârâți, Curtea a apreciat că acestea sunt întemeiate, întrucât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen., coroborate cu art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 998, 999 C. civ., cum greşit s-a reţinut de către prima instanţă.
Astfel, dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. prevăd în alin. (1) că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”.
În acest sens, s-a constatat caracterul întemeiat al criticilor formulate, în condiţiile în care răspunderea statului este o răspundere directă limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, iar în ceea ce priveşte actele procedurale întocmite de organele de urmărire penală, acestea nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare.
De asemenea, s-a reţinut că pe toată durata urmăririi penale persoana beneficiază de prezumţia de nevinovăţiei, ceea ce, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive care au privit achitarea apelantului-reclamant pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
S-a apreciat că, cercetările desfăşurate anterior reţinerii şi arestării preventive, precum şi desfăşurarea procesului penal până la pronunţarea hotărârii definitive de achitare, constituie o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut nicidecum a răspunde.
Ca atare, s-a concluzionat că în mod greşit prima instanţă a hotărât în sensul răspunderii statului.
În consecinţă, au fost admise apelurile pârâţilor şi schimbată în parte sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la daune morale, păstrându-se restul dispoziţiilor hotărârii cu privire la prejudiciul material produs reclamantului.
În legătură cu acest aspect, Curtea a constatat că este nefondată şi cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantului-reclamant formulată de Sindicatul Drumarilor E.R., întrucât nici intervenientul şi nici reclamantul nu au produs dovezi din care să rezulte că ar fi suportat efectuarea unor cheltuieli proprii pe parcursul procesului penal, care să le fi cauzat un prejudiciu prin diminuarea patrimoniului.
Pentru considerentele arătate, s-a apreciat şi în sensul caracterului nefondat al apelul reclamantului, care a criticat soluţia sub aspectul cuantumului insuficient al daunelor morale, cât şi cu privire la neacordarea daunelor materiale.
Împotriva deciziei a declarat recurs, la 27 decembrie 2011, reclamantul, care a susţinut nelegalitatea soluţiei, atât în privinţa daunelor materiale, cât şi cu privire la cuantumul daunelor morale, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea în această materie, a erorii judiciare şi, în consecinţă, soluţionarea căii de atac corespunzătoare de instanţa anterioară, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 2821 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.
În speţă, sesizarea primei instanţe s-a făcut la 24 februarie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 26 noiembrie 2010, conform art. 28 din actul normativ menţionat) şi, deci, ulterior suprimării apelului în astfel de litigii.
Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanţă, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competenţa instanţei imediat superioare tribunalului.
În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să observe că a fost învestită în mod greşit cu soluţionarea unui apel şi să procedeze, conform art. 84 C. proc. civ., la calificarea corectă a căii de atac.
Soluţionând apelul, Curtea de apel s-a situat în afara sistemului legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare.
Procedând la judecata cauzei în apel, deşi hotărârea de primă instanţă nu era susceptibilă de exerciţiul căii de atac în această modalitate, Curtea de apel a nesocotit, în acelaşi timp, normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].
În consecinţă, constatând că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, se va reţine [în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanţei invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică] incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Pe temeiul acestui text, coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva deciziei nr. 181 din 16 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6301/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 6318/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
