ICCJ. Decizia nr. 632/2012. Civil. Acţiune în concurenţă neloială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 632/2012
Dosar nr. 1771/118/2010
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 277/C din 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa , secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta reclamantă SC E. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1016 din 02 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 13 noiembrie 2007, reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC E.N.T. SRL şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, solicitând instanţei ca prima dintre pârâte să fie obligată la schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea particulei E., să i se interzică deţinerea în scopul comercializării sau comercializarea produselor purtând semnul E., importul-exportul produselor purtând acelaşi semn, utilizarea pe documentele societăţii pârâte sau pentru publicitate a acestuia şi să fie obligată la prezentarea listelor cu clienţii societăţii, cu cantitatea de marfa vândută, cu stocurile de marfă şi materii prime începând cu 01 decembrie 2004, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că asociatul unic şi administratorul SC E.N.T. SRL este un fost angajat al societăţii reclamante, care a deţinut funcţia de director, iar, în prezent, acesta utilizează cu rea-credinţă numele societăţii reclamante, ceea ce produce confuzie în rândul clientelei acesteia.
A mai susţinut reclamanta că a înregistrat marca „E.” la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, conform certificatului nr. xxx din 04 iulie 2002, şi că prin folosirea de către pârâtă a denumirii E. se produce confuzie între numele celor două societăţi pentru că, în condiţiile în care produsele comercializate sunt similare, publicul consideră că se adresează firmei reclamante şi există riscul de asociere cu marca acesteia din urmă.
S-au invocat prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998, conform cărora înregistrarea mărcii îi conferă titularului un drept exclusiv asupra ei, şi s-a susţinut că prin utilizarea de către pârâtă a mărcii E. se produc importante prejudicii atât societăţii reclamante cât şi consumatorilor, care sunt înşelaţi cu privire la calitatea bunurilor pe care le achiziţionează, pentru că mărfurile pârâtei sunt identice sau similare cu cele comercializate de reclamantă şi sunt prezentate ca fiind originale E.
Prin notele de şedinţă depuse la 19 februarie 2008, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a arătat că prin încheierea nr. 12631 din 22 februarie 2007 pronunţată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Constanţa a fost admisă cererea de menţiuni conform căreia SC E.N.T. SRL şi-a schimbat denumirea în SC B.I. SRL. Totodată, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive şi a arătat că opozabilitatea faţă de oficiile registrului comerţului a hotărârilor judecătoreşti prin care se dispune efectuarea de înregistrări în registrul comerţului este asigurată ope legis, potrivit art. 7 din Legea nr. 26/1990.
Pârâta SC B.I. SRL a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, arătând că la data acţionării în judecată denumirea societăţii fusese deja schimbată şi că reclamanta nu a produs nici un fel de dovezi referitoare la comercializarea, deţinerea, importul şi exportul produselor purtând semnul E.
Iniţial, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 10918/118/2007.
Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2008 această instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, iar prin Sentinţa civilă nr. 2753 din 25 septembrie 2008 a respins excepţia lipsei de interes a acţiunii şi acţiunea ca nefondate. În temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii de obligare a pârâtei la schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea particulei E. şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.230 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 21/COM din 11 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 10918/118/2007 a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 2753 din 25 septembrie 2008.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă hotărâri prin Decizia civilă nr. 2933 din 17 noiembrie 2009, prin care a trimis cauza spre judecare Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reţinând că acestei secţii îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, în temeiul art. 32 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia Civilă, iar prin Sentinţa civilă nr. 1016 din 02 iunie 2010 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Oficiul Registrului Comerţului şi s-a respins acţiunea îndreptată împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de pârâta SC B.I. SRL, s-a luat act de renunţarea la judecata capătului de cerere ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea particulei E., s-a respins acţiunea, astfel cum a fost restrânsă şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4230 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cum prezenta cauză are ca obiect interzicerea folosirii fără drept a unei mărci, iar reclamantul pretinde că vinovată de săvârşirea actelor de încălcare a dreptului la marcă se face pârâta SC E.N.T. SRL, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului nu poate sta în proces în calitate de pârât. Nu se poate reţine necesitatea chemării în proces a acestui pârât pentru opozabilitate deoarece, în situaţia pronunţării unei hotărâri referitoare la acte, fapte şi menţiuni ce trebuie înscrise în registrul comerţului, instanţa dispune din oficiu înregistrarea menţiunilor corespunzătoare.
În cererile referitoare la interzicerea utilizării mărcii interesul reclamantei este determinat de necesitatea înlăturării oricăror acte de încălcare a dreptului său la marcă protejat prin înregistrare, dar dovedirea existenţei acestor acte prezintă importanţă sub aspect probator, iar nu în planul condiţiilor de exercitare a acţiunii civile.
Reclamanta este titulara mărcii E., cu element figurativ, înregistrată conform certificatului de înregistrare nr. xxx din 04 iulie 2002 asupra claselor de produse şi servicii 6, 17, 27, 37, 39 şi 40 pentru metale comune şi aliajele lor, minereuri; cauciuc, gutaperca, gumă, azbest, mică şi produse din aceste materiale necuprinse în alte clase, materiale de călăfătuire, etanşat şi izolat, conducte flexibile nemetalice; covoare, preşuri, rogojini, linoleum şi alte produse pentru acoperirea podelelor, tapete murale, nu din materiale textile; servicii de instalare; transport şi depozitare de mărfuri, organizare de călătorii; tratament de materiale.
Potrivit certificatului eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa, pârâta are în obiectul său de activitate, potrivit codificării CAEN 5154, comerţ cu ridicata al echipamentelor şi furniturilor de fierărie pentru instalaţii sanitare şi de încălzire.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 84/1998, pe care reclamanta îşi întemeiază acţiunea, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, în temeiul căruia poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor folosirea în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, un semn care, dată fiind asemănarea produselor/serviciilor cărora li se aplică semnul, cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.
Întrucât pe parcursul judecării cauzei s-a făcut dovada faptului că pârâta şi-a schimbat denumirea din SC E.N.T. SRL în SC B.I. SRL, sens în care reclamanta a renunţat la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtei la schimbarea denumirii, instanţa nu a mai analizat acţiunea şi din perspectiva acestui aspect, referitor la folosirea fără drept de către parată a semnului E.
Raportat la clasele de produse şi servicii pentru care este înregistrată marca E., domeniile de activitate ale celor două societăţi nu sunt nici măcar similare, astfel că din perspectiva art. 35 din Legea nr. 84/1998, nu se poate reţine existenţa vreunui risc de confuzie între produsele acestora.
Reclamanta nu a făcut nicio dovadă că pârâta foloseşte efectiv numele său comercial prin aplicare pe produse ce intră în domeniul său de activitate, pe documente sau pentru publicitate, neoferind vreun indiciu care să permită încadrarea acestor acte de folosinţă în dispoziţiile art. 35 alin. (3) din lege; prin urmare, instanţa a fost lipsită de mijloacele concrete de evaluare a riscului de confuzie în sensul că, deşi aprecierea se face în abstract, prin raportare la percepţia consumatorului mediu, trebuie demonstrată utilizarea de către pârâtă a acestei denumiri şi modalitatea în care a folosit-o.
Nu s-a dovedit săvârşirea de către pârâtă a vreunei fapte de concurenţă neloială, deşi era imperios necesar să se probeze utilizarea numelui comercial şi modalitatea în care ea a avut loc, astfel încât să se poată determina dacă este vorba de o folosire abuzivă şi de natură a produce confuzie cu utilizarea legitimă de către reclamantă a propriei mărci, respectiv de deturnare a clientelei sau doar de inducere a ei în eroare.
Este lipsită de suport legal cererea de obligare a pârâtei la prezentarea listei cu clienţii societăţii, cantitatea de marfă vândută, stocurile de marfa şi materie primă existente în perioada 2004 - 2007, ca şi capăt de cerere distinct; o atare solicitare prezintă relevanţă în plan probator şi putea fi valorificată în cursul judecăţii, în situaţia în care prin acţiunea introductivă se solicita şi obligarea pârâtei la daune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC E. SA şi a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
1. Încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 prin respingerea cererii referitoare la administrarea de probe, respectiv la obligarea pârâtei să prezinte listele cu clienţii societăţii, cantitatea de marfă vândută, stocurile de marfă şi materie primă existente în perioada 01 decembrie 2004 - 22 februarie 2007.
A susţinut apelanta că administrarea acestor probatorii era indispensabilă soluţionării corecte a cauzei şi că în lipsa lor s-a aflat în imposibilitate de a proba prejudiciul ce i-a fost cauzat prin folosirea particulei “E.” în perioada în care denumirea societăţii pârâte o includea.
Au fost invocate şi prevederile art. 89 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, arătându-se că actele contabile sunt singurele probe în susţinerea pretenţiilor apelantei, iar acestea se află sub controlul pârâtului.
2. Greşita apreciere a lipsei de asemănare între obiectul de activitate al celor două societăţi.
În dezvoltarea acestei critici s-a arătat, pe de o parte, că activitatea secundară a celor două firme este identică şi că instanţa era obligată şi la verificarea acestei activităţi secundare, iar, pe de altă parte, că argumentele hotărârii sunt contradictorii. Referitor la acest din urmă aspect s-a arătat că, din chiar enumerarea făcută de tribunal, rezultă că obiectul protecţiei mărcii apelantei se suprapune cu obiectul principal de activitate al reclamantei, chiar şi numai pentru că societatea reclamantă are marca protejată pentru metale comune şi aliajele lor, materiale de etanşat şi izolat, iar intimata pârâtă are drept obiect principal de activitate furnituri de fierărie pentru încălzire care, în mod evident, sunt din metal.
Asupra apelului formulat în cauză, instanţa de apel a reţinut următoarele:
1. Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială - a cărui nesocotire a fost invocată de reclamantă prin prima critică a apelului şi pe care a fost întemeiată cererea de probatorii formulată la fond şi în apel - la solicitarea unei părţi care a prezentat elemente de probă, în mod rezonabil accesibile şi suficiente în susţinerea afirmaţiilor sale şi dacă aceste elemente se află sub controlul părţii adverse, instanţa judecătorească competentă poate să ordone ca aceste elemente de probă să fie produse de partea adversă, sub rezerva asigurării protecţiei informaţiilor confidenţiale.
De asemenea, potrivit art. 89 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în cazurile în care mijloacele de probă în susţinerea pretenţiilor reclamantului se află sub controlul pârâtului, instanţa va putea să ordone ca probele să fie produse de către pârât, sub condiţia garantării confidenţialităţii informaţiilor, potrivit legii.
Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege rezultă că producerea probelor de către partea adversă poate fi ordonată de instanţa învestită cu soluţionarea litigiului prin care reclamantul invocă nerespectarea dreptului său de proprietate industrială numai în măsura în care acesta a prezentat în susţinerea pretenţiei sale „elemente de probă în mod rezonabil accesibile şi suficiente”, din care să rezulte folosirea efectivă de către pârâtă a numelui său comercial, prin aplicare pe produse ce intră în domeniul său de activitate, pe documente sau pentru publicitate.
Cum nici prin cererea de chemare în judecată şi nici ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei, reclamanta nu a prezentat astfel de elemente de probă, care să justifice obligarea pârâtei la prezentarea listelor cu clienţii societăţii, cantitatea de bunuri vândută, stocuri de marfă şi materii prime, în mod corect a apreciat instanţa de fond că solicitarea acesteia excede textului de lege invocat. Măsura dispusă nu încalcă dreptul la apărare al titularei acţiunii deoarece, în absenţa oricărei probe din care să rezulte folosirea fără drept de către pârâtă a mărcii, contrafacerea sau producerea de mărfuri şi servicii purtând menţiuni false, în scopul inducerii în eroare a publicului sau a celorlalţi comercianţi, nu se poate impune acesteia să prezinte sau să permită verificarea documentelor sale financiare sau comerciale pentru că o asemenea obligaţie ar contraveni prevederilor legale ce reglementează sarcina probei şi modalitatea de administrare a acesteia. Or, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 100/2005, măsurile şi procedurile reglementate prin legile de proprietate industrială trebuie să fie efective, descurajatoare şi să fie aplicate astfel încât să se evite crearea de obstacole în calea comerţului legitim şi, totodată, să ofere protecţie împotriva folosirii abuzive a acestora.
2. În mod corect a apreciat instanţa de fond şi asupra lipsei de identitate sau asemănare între obiectul de activitate al societăţilor implicate în prezentul litigiu.
S-a reţinut, sub acest aspect, că din certificatul eliberat de OSIM reclamantei privind clasele de produse protejate, în calitate de titulară a mărcii nr. xxx, şi din certificatul eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului privind pe pârâta SC B.I. SRL rezultă că domeniile de activitate ale celor două societăţi nu se suprapun şi nu există risc de confuzie între produsele acestora, nici măcar în raport de activităţile secundare ale societăţii pârâte, cum în mod nefondat se susţine în apel, cu atât mai mult cu cât pentru niciuna dintre activităţile enumerate cu acest titlu în certificatul O.N.R.C. nu s-a dovedit aspectul nelegal şi neloial al folosirii semnului E. de către pârâtă.
3. Nefondată este şi critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor expuse de instanţa de fond, pentru că tribunalul a arătat în mod clar şi concis motivele pentru care nu se poate reţine incidenţa art. 35 din Legea nr. 84/1998, respectiv folosirea fără drept, în activitatea comercială a pârâtei a unui semn identic sau asemănător cu marca înregistrată a reclamantei sau efectuarea vreunuia dintre actele arătate în alin. (2) al aceluiaşi text de lege; concluzia contrară acestei soluţii nu poate fi reţinută, cum în mod nefondat susţine apelanta, din simpla împrejurare că unele dintre produsele fabricate sau comercializate de pârâtă sunt confecţionate din metal pentru că identitatea materialului din care sunt realizate produsele celor două societăţi nu atrage în mod automat consecinţa încălcării nelegale a dreptului la marcă recunoscut pârâtei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Societatea SC E. SA este înfiinţată din anul 1991 şi este titulara exclusivă ai mărcii „E.” încă din anul 2002, pentru 6 clase de produse şi servicii, drept exclusiv ocrotit şi recunoscut de lege (art. 35 din Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice) odată cu obţinerea certificatului de înregistrare nr. xxx, emis de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Asociatul unic şi administratorul pârâtei SC B.I. SRL, fosta SC E.N.T. SRL este fost angajat al său, unde avea calitatea de director, iar acesta a utilizat cu rea-credinţă denumirea societăţii prin producerea de confuzie în rândul clientelei, prin mijloace de concurenţă neloială, folosindu-se de numele firmei E., fără drept.
Pârâta are un obiect de activitate vast, incluzând şi parte din activităţile pe care le desfăşoară reclamanta încă din 1991, creându-şi astfel o clientelă fidelă şi o piaţă largă de desfacere, clientelă ce ar putea fi uşor indusă în confuzie de noua societate, cu atât mai mult cu cât administratorul acesteia a fost angajat în funcţia de director la societatea reclamantă până în anul 2002, putând astfel de dirijeze o parte din clientelă înspre noua sa societate pentru a realiza un profit rapid şi sigur, activitatea de promovare a noii sale firme fiind, în acest fel, mult uşurată de marca „E.”, fără acordul reclamantei.
Contrar celor reţinute atât de instanţa de apel cât şi de cea de fond, produsele şi serviciile pentru care s-a înregistrat marca nu sunt deloc diferite activităţii principale pe care o desfăşoară societatea pârâtă, şi anume - comerţ cu ridicata al echipamentelor şi furniturilor de fierărie pentru instalaţii sanitare şi de încălzire. Este foarte simplu de sesizat în condiţiile în care sfera noţiunilor ce reprezintă clasele la care a făcut referire mai sus este una foarte largă incluzând-o şi pe cea ce reprezintă activitatea principală a pârâtei.
Pârâta a desfăşurat acte de concurenţa neloială, concurenţa neloială ce se doreşte a fi combătută prin Legea nr. 11/1991 cu modificările şi completările ulterioare. Această lege defineşte concurenţa neloială ca fiind ";orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii";. Situaţia în speţă se încadrează în a doua parte a acestei definiţii, întrucât SC B.I. SRL a desfăşurat o activitate de prestare de servicii, respectiv de comercializare a unor produse asemănătoare cu cele pentru care SC E. SA este titulară de marcă şi pe care, până la momentul schimbării denumirii acestei societăţi, le-a comercializat ca fiind ale societăţii reclamantei şi purtând semnul „E.”.
Pentru a putea fi în prezenţa unui act de concurenţă neloială nu este necesar să se fi produs deja o confuzie, ci doar să existe un risc. Riscul a existat de la momentul în care pârâta şi-a înregistrat societatea la Oficiul Registrului Comerţului şi s-a concretizat la momentul la care aceasta a început să îşi desfacă produsele pe piaţă, reclamanta fiind întrebată de către clienţi dacă sunt produsele sale sau nu, întrucât aceştia erau nedumeriţi de ce există pe piaţă două produse similare cu aceeaşi marcă şi nu doar una, aşa cum s-au obişnuit.
Într-o abordare şi mai judicioasă, Convenţia de la Paris, în art. 10 bis, alin. (3) statuează că orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent, în scopul de acapara clientele concurenţilor, reprezintă un act de concurenţă neloială.
2. Clasele de produse şi servicii ocrotite de marca E. nu trebuie să fie neapărat identice cu cele ale societăţii pârâte, însuşi legiuitorul, la art. 35 lit. b) prevăzând alternative ";identitatea"; sau ";asemănarea"; cu marca, semnul sau produsele.
Faptul că societatea pârâtă a desfăşurat timp de 3 ani activitatea de comercializare folosind denumirea E. este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate industrială protejat, prin similitudinea cu marca, comerţul exercitat şi produsele pârâtei fiind identice sau similare cu ale reclamantei, riscul de confuzie pentru publicul consumator este evident.
3. Conform art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice - înregistrarea conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii. Din acest drept exclusiv asupra mărcii rezultă posibilitatea sa de a solicita oricăror persoane juridice care folosesc fără drept marca, să înceteze acest raport comercial, dar şi să dea explicaţii cu privire la modalitatea în care îşi desfăşoară activitatea, clienţii pe care îi are şi marfa ce este desfăcută către public.
Prin urmare, solicitarea făcută în faţa instanţei de judecată era o obligaţie pentru pârâtă şi nu o opţiune, aşa cum a înfăţişat-o reprezentatul societăţii SC B.I. SRL.
Mai mult decât atât, nu sunt obligaţi să dovedească prejudiciul pentru că, în cazul concurenţei neloiale, pierderea imaginii nu produce un prejudiciu imediat, iar solicitarea reclamantei, înainte de toate, este de a verifica activitatea desfăşurată de această societate.
Este obligaţia pârâtei să înfăţişeze listele clienţilor, precum şi produsele comercializate în perioada amintită, întrucât tocmai în această perioadă a folosit fără drept denumirea societăţii reclamante, creând confuzie în rândul clientelei SC E. SA.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului Registrului Comerţului, invocată prin întâmpinare, se constată că aceasta a fost admisă prin sentinţa primei instanţe.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed.
1. Potrivit art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială, constituie concurenţă neloială, în sensul acestei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.
Pentru a fi incident acest text legal este necesar să se dovedească de partea care reclamă concurenţa neloială actul sau faptul contrar uzanţelor cinstite în activitatea desfăşurată de către cel acuzat în acest sens, nefiind suficient un simplu act sau fapt în lipsa caracterului contrar uzanţelor cinstite.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ., că nu s-a dovedit aspectul neloial al folosirii semnului E. de către pârâtă.
Probabilitatea de concurenţă neloială, determinată de persoana fostului director al reclamantei, actual asociat şi administrator al pârâtei, prin posibila dirijare a clientei către pârâtă, nu este suficientă în susţinerea unei concurenţe neloiale.
În acelaşi context, înregistrarea unei societăţi cu o denumire similară, prestarea de servicii, respectiv de comercializare a unor produse chiar şi asemănătoare cu cele pentru care reclamanta este titulară de marcă, nu sunt suficiente prin ele însele să dovedească o concurenţă neloială pe piaţă.
Mai mult, ca titulară a unei denumiri înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului, o societate este în deplin drept să o utilizeze, atât timp cât nu se dovedeşte caracterul neloial al activităţii desfăşurate, până la schimbarea sau radierea acesteia la cererea unui terţ vătămat, astfel cum prevede art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului - orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului.
În egală măsură, numele comercial dă naştere unui drept de proprietate industrială. Potrivit art. 1 alin. (2) din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883 (ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968), „protecţia proprietăţii industriale are ca obiect brevetele de invenţie, (... ) numele comerciale, şi indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine, precum şi reprimarea concurenţei neloiale, iar potrivit art. 8 din aceeaşi Convenţie, „numele comercial va fi protejat în toate ţările uniunii, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ”.
2. Potrivit art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
În susţinerea criticii susţinută pe acest text legal, reclamanta recurentă susţine că faptul că societatea pârâtă a desfăşurat timp de 3 ani activitatea de comercializare folosind denumirea E. este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate industrială protejat-prin similitudinea cu marca, comerţul exercitat şi produsele pârâtei fiind identice sau similare cu ale reclamantei, riscul de confuzie pentru publicul consumator este evident.
Conflictul reclamat în cauză este astfel cel dintre marca reclamantei şi o denumire comercială, pe care însă pârâta nu o mai deţinea la data formulării acţiunii.
Potrivit relaţiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului, pârâta şi-a schimbat denumirea care conţinea semnul protejat ca marcă, luându-se act în acest sens prin încheierea judecătorului delegat nr. 12631 din 22 februarie 2007.
În condiţiile în care se solicită interzicerea folosirii unui semn, indicat ca fiind folosit până la schimbarea denumirii societăţii pârâte, această cerere nu se poate discuta atât timp cât pârâta şi-a schimbat denumirea. Mai mult, schimbarea denumirii a avut loc anterior introducerii acţiunii, aceasta fiind depusă în faţa instanţei la data de 13 noiembrie 2007.
3. În ceea ce priveşte ultima critică de recurs, referitoare la solicitarea de probe care s-ar afla în posesia pârâtei intimate, prin cererea de recurs nu s-a criticat modul în care a soluţionat instanţa de apel motivul de apel aferent, cu trimitere la dispoziţiile legale incidente.
Potrivit art. 299 C. proc. civ., pe calea recursului este atacată decizia de apel, deci modul de dispunere al instanţei de apel, iar art. 3021 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate şi dezvoltarea acestora.
Cum prin ultima critică de recurs nu s-au arătat motivele de nelegalitate ale deciziei de apel, respectiv greşelile săvârşite de instanţă în interpretarea şi aplicare textelor legale apreciate ca fiind incidente, aceasta nu constituie o critică de recurs în sensul art. 304 C. proc. civ., cu care să fie legal învestită instanţa de recurs.
În considerarea celor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E. SA împotriva Deciziei civile nr. 277/C din 08 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6318/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 6333/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
