ICCJ. Decizia nr. 6361/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6361/2012
Dosar nr. 10/1/2012
Şedinţa publică din 18 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 316 din 27 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia înaintată de reclamantele L.M.A. şi P.R.M. împotriva pârâtei F.I.S.E.E.S. SA privind anularea Deciziei nr. 151 din 28 aprilie 2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cum imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut că solicitarea reclamantelor de a fi obligată pârâta la restituirea imobilului este nefondată.
Cu privire la solicitarea contestatoarelor de a fi obligată intimata la restituirea imobilului teren prin compensare cu alte bunuri şi servicii, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie motivată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Or, a reţinut instanţa de fond, prin dispoziţia contestată s-a constatat că imobilul nu există şi potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatându-se, în principal, în compensare cu alte bunuri sau servicii, aferente de unitatea deţinătoare şi în subsidiar, despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, acordate în condiţiile legii speciale, astfel că instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantelor este nefondată în condiţiile în care măsura compensării nu este posibilă, iar acordarea despăgubirilor urmează a fi efectuată în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele iar prin Decizia civilă nr. 435 din 16 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamantelor reţinându-se următoarele:
Prin Decizia nr. 536 din 04 martie 2002, emisă de intimată s-a stabilit că soluţionarea notificării reclamantelor este de competenţa Prefecturii Municipiului Bucureşti potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai reţinut, că nu a fost emisă nicio decizie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci doar s-a purtat o corespondenţă între Comisia Centrală şi unitatea deţinătoare, căreia i s-a comunicat că are obligaţia să facă o propunere pe care să o înainteze comisiei ceea ce unitatea deţinătoare a şi făcut prin Decizia nr. 151/2006.
Instanţa de apel a mai reţinut că atâta vreme cât în cuprinsul deciziei atacate nu se regăseşte nicio menţiune privind respingerea notificării cu privire la construcţie, instanţa de fond nu avea niciun motiv să desfiinţeze decizia emisă, mai ales că în condiţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele construcţii demolate, notificarea se soluţionează de primarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilul, în speţă Primarul General al Municipiului Bucureşti.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel că în privinţa compensării solicitate, chiar dacă argumentul privind dreptul de opţiune al reclamantelor cu privire la natura măsurilor compensatorii, este întemeiat, nu au fost identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare.
Ca atare, reţine instanţa de apel că niciunul din bunurile identificate de expert nu pot fi apreciate ca fiind libere şi supuse acordării de măsuri reparatorii prin compensare în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că recursul este nefondat.
Faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se oferă doar de entitatea deţinătoare şi numai dintre acele bunuri declarate a fi disponibile prin procesele de inventariere.
În speţă, nu au fost identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare.
În ce priveşte situaţia despăgubirilor ce urmează a li se acorda reclamantelor ca măsură reparatorie, este de reţinut că potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titlu de despăgubire.
Din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentelor nu a fost apreciată ca fondată, cu atât mai mult cu cât hotărârea instanţei de apel se circumscrie dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar o reapreciere a probelor aşa cum solicită recurentele, nu mai este prevăzută de art. 304 ca motiv de nelegalitate, situaţie în care nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor a fost respins nefondat prin Decizia civilă nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestatoarele P.R.M. şi L.M.A. au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 4617 din 30 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul civil nr. 9566/3/2006, indicând drept temei de drept al contestaţiei în anulare art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Se invocă faptul că s-a omis a se analiza motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, se susţine că instanţa de apel, în mod nelegal a respins proba cu expertiză topo, nefiind analizat acest motiv de nelegalitate. Şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susţine că nu ar fi fost analizat de instanţa de recurs, şi anume, deşi s-ar fi reţinut în considerentele deciziei dreptul de opţiune al reclamantelor, nu au fost identificate bunurile sau serviciile ce ar putea fi oferite în compensare.
Contestatoarele mai susţin că singurul motiv de recurs cercetat de instanţa de recurs a fost motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar acesta este rezultatul unei greşeli materiale, reţinându-se că nu există bunuri care să poată fi oferite în compensare, în condiţiile în care proba cu expertiză şi înscrisurile depuse la dosar menţionau existenţa unor astfel de bunuri.
Analizând contestaţia în anulare formulată de contestatoarele P.R.M. şi L.M.A., împotriva Deciziei civile nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , secţia civilă şi de proprietate intelectuală, se constată că aceasta nu poate fi primită.
Art. 318 (1) C. proc. civ. teza a II-a prevede că hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Criticile formulate de contestatoare cu privire la neanalizarea a două motive de recurs de către instanţa de casare nu subzistă.
Astfel, în considerentele deciziei instanţei de recurs se reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a recurentului nu deschide calea contestaţiei în anulare.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată. Textul de lege vizează deci, acele greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.
Motivul invocat de contestatoare, şi anume nereţinerea existenţei unor bunuri care puteau fi oferite în compensare nu constituie o astfel de greşeală materială care să atragă incidenţa art. 318 C. proc. civ., criticile formulate vizează exclusiv fondul cauzei, în legătură cu soluţia pronunţată de instanţă, critici ce nu pot fi primite, întrucât contestaţia în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Pentru aceste considerente, se va respinge contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare împotriva Deciziei nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, formulată de contestatoarele P.R.M. şi L.M.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6358/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 6363/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
