ICCJ. Decizia nr. 6352/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6352/2012
Dosar nr. 8164/2/2011
Şedinţa publică din 18 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 februarie 2007, reclamanţii E.D. şi E.M.M. au chemat în judecată pârâta P.R., solicitând admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la restituirea în natură şi emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului - construcţie, compus din două încăperi şi pivniţă, situat în Bucureşti, str. I.C. nr. 13 (fost A.B. nr. 4) sector 1, imobil ce se află în administrarea sa.
În motivarea cererii s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 5 aprilie 1950, autorul reclamanţilor, E.S., a dobândit de la C.S., imobilul situat în Bucureşti, str. I.C. nr. 13 (fostă A.B. nr. 4), sector 1, compus din prăvălie, formată din 2 încăperi şi pivniţa de sub ea.
Potrivit Certificatelor de moştenitor din 10 mai 1971 şi din 20 septembrie 1993, eliberate de notariatul de Stat, sector 4 - Bucureşti, certificatului de moştenitor din 29 septembrie 2006 şi certificatului de moştenitor din 26 septembrie 2006, eliberat de Biroul notar Publici şi Asociaţi D.D. - după urma defunctului au rămas moştenitori E.D. şi E.M.M.
Prin Notificarea nr. 7765 din 14 martie 2002, adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului cu destinaţia de prăvălie, compus din două încăperi şi pivniţă, imobil ce a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, deşi autorii reclamanţilor erau exceptaţi de la naţionalizare, fiind mecanic auto şi mama era muncitoare în cadrul cooperaţiei.
În conformitate cu dispoziţiile legale, Primăria Municipiului Bucureşti, în urma analizei situaţiei juridice a imobilului, trebuia să transmită notificarea către pârâtă însoţită de actele anexate.
Prin Sentinţa civilă nr. 799 din 21 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia de prematuritate şi respinsă cererea ca prematur formulată.
Prin Decizia civilă nr. 823 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În rejudecare, la data de 04 mai 2009, reclamanţii au formulat cerere precizatoare solicitând obligarea pârâtei la restituirea în natură şi emiterea deciziei pentru imobilul compus din două încăperi în suprafaţă totală de 34,62 mp, situat în Bucureşti, str. I.C., nr. 13 (fostă A.B., nr. 4), parter, sector 1.
La data de 05 octombrie 2010, reclamanţii au precizat cadrul procesual pasiv, chemând în judecată pe pârâta C.N. P.R. SA - Sucursala Imobiliară Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 928 din 12 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins ca neîntemeiate cererile conexe formulate de reclamanţi şi a luat act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Tribunalul a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., constatând că una din condiţiile de exercitare a oricărei acţiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, activă şi pasivă.
În speţă, instanţa a apreciat că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la măsuri de restituire în natură sau prin echivalent pentru imobilul compus din încăperi şi pivniţă, având în vedere că autorul lor nu era proprietarul imobilului la data preluării abuzive, astfel cum cer dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii E.D. şi E.M.M., solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii restituirii în natură a imobilului ce face obiectul acestui dosar.
De altfel, astfel de contracte sunt valabil încheiate şi în prezent, înscrierea lor în cartea funciară fiind obligatorie numai în situaţia în care dobânditorul intenţionează să dispună de bun.
Greşit este şi raţionamentul instanţei potrivit căruia, faptul că naţionalizarea bunului s-a făcut pe numele fostului proprietar şi nu al autorului reclamanţilor este o dovadă în plus că bunul nu ieşise din patrimoniul său.
În speţă, împrejurarea că naţionalizarea s-a făcut pe numele altei persoane, respectiv cel de la care autorul reclamanţilor cumpărase bunul, este explicabilă prin aceea că între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi cel al naţionalizării, timpul foarte scurt nu i-a mai permis tatălui reclamanţilor să se înscrie în evidenţele fiscale.
În speţă, nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 221/1950, invocate de apelanţii reclamanţi, întrucât domeniul de aplicare se limitează la imobilele - terenuri cu sau libere de construcţii, iar, pe de altă parte, Decretul nr. 221/1950 reglementează forma autentică a actelor de înstrăinare între vii, cerută ad validitatem, spre deosebire de prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, potrivit cărora îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară are efect constitutiv de drepturi, afectând însăşi ieşirea dreptului din patrimoniul autorului.
Curtea, analizând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de apel formulate de către apelanţi, constată următoarele:
Curtea a reţinut competenţa instanţei de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În acest sens Curtea a reţinut că interpretarea dispoziţiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 care, fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., nu mai poate fi pusă în discuţie.
În raport de aceste considerente, Curtea a constatat că soluţionarea pe fond a notificării formulate de reclamanţi este în deplină concordanţă cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată şi a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte, atât timp cât până la acest moment reclamanţii nu au primit niciun răspuns la notificarea lor formulată încă din anul 2001.
Pentru o astfel de situaţie, instanţa supremă a statuat cu consecvenţă că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare la notificarea persoanei îndreptăţite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanţa de judecată.
Ca urmare, potrivit actului sub semnătură privată depus la dosar şi a certificatelor de moştenitor, reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în patrimoniul autorului lor, aceştia făcând dovada calităţii de persoane îndreptăţite în condiţiile art. 23 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de aceste constatări, Curtea a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte vizând înscrierile în cartea funciară.
Potrivit precizărilor la raportul de expertiză tehnică depuse la data de 30 septembrie 2010, imobilul se află poziţionat la parterul blocului în partea stângă a intrării.
Faptul că imobilul în litigiu s-ar afla în domeniul public al statului, astfel cum rezultă din H.G. nr. 451 din 12 iunie 1996, aspect menţinut prin actele normative ulterioare, nu prezintă relevanţă din perspectiva soluţionării prezentei cauze, afectarea unui imobil domeniului public nemaiconstituind un impediment la restituirea în natură.
Cum în cauză este incident art. 2 lit. a) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (acest ultim articol fiind aplicabil faţă de faptul că la data intrării în vigoare a acestui act normativ, potrivit H.G. nr. 572 din 16 iulie 2010 C.N. P.R. avea capital majoritar de stat), Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 şi 16 din Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, reţinând că intimata nu este menţionată în anexele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru care s-ar impune menţinerea afectaţiunii pe o perioadă de timp, Curtea a apreciat că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu deţinut de către C.N. P.R..
În ce priveşte pivniţa, Curtea a avut în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 8057 din 04 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost obligat Municipiul Bucureşti să emită răspuns la notificarea formulată de către reclamanţi, în calitatea acestuia de unitate deţinătoare.
În privinţa calităţii de persoane îndreptăţite în condiţiile art. 23 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, faţă de faptul că intimatul Municipiul Bucureşti nu a soluţionat notificarea, în baza Deciziei în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în lipsa oricărui impediment la restituire dovedit de acest intimat, Curtea a constatat întemeiată solicitarea apelanţilor reclamanţi de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General să le restituie în natură, imobilul pivniţă situat în Bucureşti, str. I.C., nr. 13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuată de expert P.C.C. şi a precizărilor la acest raport.
Având în vedere conţinutul notificării formulate de către apelanţii reclamanţi, Curtea nu s-a pronunţat asupra terenului aferent acestor construcţii, dat fiind că acesta nu a format obiectul notificării.
În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererile conexe formulate de reclamanţi, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să restituie în natură, către reclamanţi, imobilul pivniţă situat în Bucureşti, str. I.C., nr. 13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuată de expert P.C.C. şi a precizărilor la acest raport, a obligat pârâta C.N. P.R. să restituie în natură către reclamanţi imobilul construcţie, alcătuit din 2 camere, parter, în partea stângă a intrării, situat în Bucureşti, str. I.C., nr. 13, sector 1, Bucureşti, identificat prin acelaşi raport de expertiză şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În temeiul art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimaţii pârâţi la cheltuieli de judecată către apelanţii reclamanţi în sumă de 700 RON reprezentând onorariu expert achitat în faţa primei instanţe, potrivit solicitării acestora, faţă de soluţia pronunţată de admitere a apelului, intimaţii căzând în pretenţii.
Împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâta C.N. P.R. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Hotărârea pronunţată a fost dată cu greşita aplicare a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod netemeinic şi nelegal, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat soluţia în litigiul pendinte fără să ţină seama de prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.
Astfel, instanţa de apel s-a limitat la a verifica incidenţa actului normativ invocat de apelanţii-reclamanţi, înlăturându-l de la aplicare ca urmare a principiului de drept "tempus regit actum", deoarece contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat între autorul intimaţilor-apelanţi şi C.S. anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221 din 06 septembrie 1950.
Se învederează că sistemul intermediar al cărţilor de publicitate funciară, reglementat de Legea nr. 242/1947 şi de unele dispoziţii ale Decretului-lege nr. 115/1938 s-a aplicat într-un număr redus de localităţi din fostul judeţ Ilfov şi în Bucureşti.
Rezultă, aşadar, în mod evident, că în Bucureşti, de la momentul 1938, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, pe lângă judecătoriile din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti funcţionând o secţiune de carte funciară.
În considerarea acestor aspecte, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că intimaţii au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în patrimoniul autorului lor, aceasta deoarece transferul dreptului de proprietate nu a putut opera prin simplul acord de voinţă al părţilor şi în absenţa îndeplinirii operaţiunilor de publicitate imobiliară.
Pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este eronată, fiind dată cu încălcarea prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938.
Cum una dintre exigenţele Legii nr. 10/2001 este dovedirea existenţei dreptului de proprietate, în patrimoniul autorului persoanelor care se pretind îndreptăţite la restituire, asupra imobilului revendicat, la data pretinsei preluări abuzive, Decizia civilă nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a fost dată fără respectarea prevederilor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că excepţia nelegalei compuneri a Curţii de Apel ca instanţă de apel, este întemeiată pentru considerentele ce succed:
Obiectul prezentei acţiuni îl constituie acţiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi anume, obligarea pârâţilor la restituirea imobilului în natură şi emiterea deciziei de restituire a imobilului construcţie, iar Sentinţa civilă nr. 928 este pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 12 mai 2011, după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi anume 26 noiembrie 2010.
Conform dispoziţiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 202/2010 se aplică şi proceselor în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.
Chiar dacă calea de atac este intitulată greşit, instanţa de judecată avea obligaţia de a da calificarea juridică exactă şi anume aceea a "recursului" şi să soluţioneze această cale de atac în compunerea prevăzută de Legea nr. 304/2004.
Pronunţând o hotărâre într-un complet format din 2 judecători, ca instanţă de apel, în loc de 3 judecători, ca instanţă de recurs, Curtea de Apel a încălcat normele legale imperative privind compunerea instanţei.
Dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri dacă "instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale", motiv de casare de ordine publică.
Fiind incident acest motiv de nelegalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia nelegalei compuneri a curţii de apel, va admite recursul declarat de pârâta C.N. P.R. împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru rejudecare ca instanţă de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nelegalei compuneri a curţii de apel. Admite recursul declarat de pârâta C.N. P.R. împotriva Deciziei civile nr. 812A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru rejudecare ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6348/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6355/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
