ICCJ. Decizia nr. 6387/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6387/2012

Dosar nr. 11687/3/2009

Şedinţa publică din 18 octombrie 2012

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 23 martie 2009, reclamantele C.I.R. şi N.A.S. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei să dispună soluţionarea pe fond a Notificării nr. 3188/2001 adresată P.M.B şi care face obiectul Dosarului nr. 13799/2001 înregistrat la P.M.B. - Comisia de Lege 10/2001; a Notificării nr. 633 din 11 iunie 2001 adresată Primăriei Sectorului 4 Bucureşti; a Notificării nr. 634 din 11 iunie 2001 adresată Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi a Notificării nr. 635 din 11 iunie 2001 adresată Dispensarului pentru Bătrâni din Bucureşti str. V.D. nr. 1, sector 4, prin care a solicitat restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului cu destinaţia de dispensar, compus din construcţie şi teren, situat în Bucureşti, str. V.D. nr. 1, sector 4, precum şi restituirea în natură a imobilului cu destinaţia de dispensar situat în Bucureşti, str. V.D. nr. 1 bis (fost nr. 1) sector 4, compus din teren în suprafaţa de 435 mp şi construcţia edificată pe acesta, formată din parter, etaj şi mansardă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1226 din 05 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamante.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Dispoziţia nr. 3568 din 15 decembrie 2004 a Primăriei municipiului Bucureşti s-a soluţionat notificarea reclamantelor nr. 3188/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 69.859,42 mp, în raport de care s-a respins cererea de restituire în natură. S-a reţinut că terenul a cărui restituire se solicită este în prezent afectat astfel: blocuri de locuinţe, dispensar, străzi şi alei de acces, platforme betonate, parcări, chioşcuri şi garaje, precum şi spaţii verzi aferente blocurilor de locuinţe. De asemenea, s-a mai reţinut că din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum şi din precizarea reclamantelor făcută în şedinţa publică din 18 iunie 2009, reiese că dispoziţia menţionată se referă şi la terenul aferent dispensarului în litigiu, de 435 mp, teren inclus în suprafaţa de 69.859,42 mp pentru care s-au acordat despăgubiri sub forma titlurilor de valoare, primite de către reclamante.

Conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Întrucât Dispoziţia nr. 3568 din 15 decembrie 2004 nu a fost atacată în termenul legal de către reclamante, acestea nu mai pot solicita, la acest moment, restituirea în natură a terenului menţionat, întrucât dispoziţia prin care li s-au acordat titluri de valoare, acceptate la acel moment, a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, neputând fi revocată doar pentru motivul că reclamantele s-au răzgândit. Mai mult, din adresa depusă la dosar, rezultă că acestea au solicitat expres acordarea de despăgubiri sub formă de titluri de valoare, pentru diferenţa de teren care nu le-a fost restituit în natură.

Situaţia de fapt şi de drept a reclamantelor raportat la imobilul teren aferent dispensarului a fost deja analizată şi definitiv stabilită prin Dispoziţia nr. 3568 din 15 decembrie 2004. Apariţia unei legi mai favorabile reclamantelor, astfel cum au invocat acestea, nu poate fi aplicată, faţă de principiul neretroactivităţii acesteia, unor situaţii de fapt încadrate deja în drept în mod irevocabil. Starea juridică a imobilului revendicat a fost determinată anterior apariţiei prevederilor legale invocate, implicit ca urmare a aplicării altor dispoziţii normative.

Faţă de soluţia adoptată la imobilul teren, nu este posibilă nici restituirea în natură a imobilului construcţie cu destinaţia de dispensar situat pe terenul în discuţie, impunându-se acordarea tot de măsuri reparatorii prin echivalent; pentru acesta, s-au formulat notificările nr. 633, 634 şi 635, la care pârâta nu a răspuns până în prezent. Însă, obiectul prezentei cereri este soluţionarea pe fond a notificărilor şi restituirea în natură, astfel încât instanţa nu a putut, raportat la principiul disponibilităţii, să acorde ceea ce nu s-a cerut, iar pentru toate aceste considerente, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 667A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.I.R. şi cererea de aderare la apel formulată de apelanta-reclamantă N.A.S. împotriva Sentinţei civile nr. 1226 din 05 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General.

S-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea reclamantelor.

S-a constatat dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia situată în Bucureşti, str. V.D. nr. 1 (fost 1 bis), sector 4, construcţie parter, demisol, etaj şi mansardă, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

S-a respins cererea de restituire în natură a construcţiei şi terenului aferent situate la adresa menţionată mai sus.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Este nefondată prima critică adusă sentinţei atacate, referitoare la soluţionarea cauzei fără citarea legală a apelantelor reclamante, reţinând în concluzie că, nefiind într-unul din cazurile enumerate limitativ de art. 153 alin. (2) C. proc. civ., reclamantele au avut termen în cunoştinţă pentru termenul la care judecata cauzei a avut loc, anume în 05 noiembrie 2009, nefiind necesar să fie citate pentru acel termen.

Curtea a constatat, de asemenea, fondată soluţia tribunalului în ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură a terenului aferent dispensarului/spitalului, pentru următoarele motive, care înlocuiesc motivarea tribunalului:

Potrivit art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005 "(1) Deciziile sau dispoziţiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (...), emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu recurs la curtea de apel."

Aşadar, la apariţia Legii nr. 247/2005 s-a dat posibilitatea persoanelor îndreptăţite să conteste deciziile/dispoziţiile prin care, pentru imobile care cad sub incidenţa art. 16 alin. (1) din lege, li s-au acordat despăgubiri prin echivalent, pentru a cere şi a obţine, în lumina noilor dispoziţii ale legii modificate, restituirea în natură a imobilelor, aceasta contrar celor reţinute de prima instanţă.

Această contestare putea fi făcută însă, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În cauză, reclamantele au primit pentru terenul aferent spitalului S.L. din Bucureşti, Str. V.D. nr. 1 (1 bis) Dispoziţia nr. 3568 din 15 decembrie 2004 a Primăriei municipiului Bucureşti, dispoziţie prin care s-a soluţionat notificarea reclamantelor nr. 3188/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă totală de 69.859,42 mp, suprafaţă totală în care este inclus şi terenul aferent dispensarului în litigiu. Pentru acest teren s-au acordat reclamantelor despăgubiri sub forma titlurilor de valoare, primite de către reclamante.

Aşadar, odată ce reclamantele nu au contestat această dispoziţie în termenul de 12 luni instituit de art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005, termen de decădere, ele nu mai pot invoca în cererea prezentă, formulată la data de 23 martie 2009, posibilitatea reanalizării posibilităţii de restituire în natură în contextul noilor dispoziţii ale art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste motive, este legală soluţia instanţei de fond de a respinge cererea reclamantelor de restituire în natură a terenului din Str. V.D. nr. 1 (1 bis).

În ce priveşte situaţia construcţiei, Curtea a constatat următoarele: Prin notificările nr. 3188/2001, nr. 633/2001, nr. 634/2001 şi nr. 635/2001, formulate în termen legal, reclamantele au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, Str. V.D. nr. 1, sector 4, în litigiu, compus din teren şi construcţie (notificările nr. 3188/2001 şi 633/2001 vizând o suprafaţă extinsă de teren, de peste 8 ha, în care este inclusă şi suprafaţa de teren aferentă imobilului din Str. V.D. nr. 1, sector 4).

Primăria municipiului Bucureşti a soluţionat până la acest moment notificările adresate de reclamante numai cu privire la teren, emiţând Dispoziţia nr. 3568 din 15 decembrie 2004, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă totală de 69.859,42 mp, suprafaţa totală în care este inclus şi terenul din Str. V.D. nr. 1, sector 4. În baza acestei dispoziţii au fost emise titlurile de valoare, primite efectiv de către reclamante.

Notificările nu au fost soluţionate însă niciodată cu privire la construcţia din Str. V.D. nr. 1, sector 4, deşi au trecut 10 ani de la formularea acestora, iar termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este cu evidenţă depăşit.

Faţă de acestea, având în vedere Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, conform căreia "în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (...) instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond (...) acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate", Curtea a constatat că în cauză se impune soluţionarea pe fond a notificărilor formulate de reclamante cu privire la construcţie.

Imobilul din Str. V.D. nr. 1 (1 bis), sector 4, teren şi construcţie, a aparţinut autorului reclamantelor N.G., fiind dobândit de acesta în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare nr. 28212/1939 şi este situat în incinta celor 8 ha şi 4486 mp ce fac obiectul contractului mai sus amintit.

Reclamantele sunt succesoarele în drepturi ale proprietarului N.G., conform certificatului de moştenitor nr. 39 din 14 aprilie 2000, în calitate de nepoate de frate.

Imobilul a fost preluat de stat drept pedeapsă complementară a confiscării averii, urmare a condamnării penale suferite de N.G. prin Decizia penală nr. 27/1948 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, complet de 9 judecători, au fost casate această decizie penală şi decizia pronunţată în recurs, cu privire la N.G., a fost pronunţată achitarea acestuia sub aspectul infracţiunilor pentru care fusese iniţial condamnat şi a fost înlăturată pedeapsa complementară aplicată acestuia.

În consecinţă, preluarea imobilului în discuţie este considerată abuzivă, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, odată ce pedeapsa confiscării averii a fost înlăturată preluarea devenind fără titlu, iar reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru aceasta, conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel cum s-a relevat pe parcursul judecării apelului din adresele depuse la dosar apel, construcţia figurează actualmente ca aparţinând Spitalului S.L., aflată în administrarea Administraţiei Şcolilor, Liceelor şi Grădiniţelor Sector 4, după data de 25 februarie 2010, deşi conform H.G. nr. 425/2008 au fost preluate în administrarea CGMB un număr de 18 spitale, printre care şi Spitalul S.L., din componenţa căruia face parte şi clădirea în discuţie.

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul T.I.C., construcţia a fost identificată ca fiind o construcţie în regim de înălţime variabil, respectiv parter şi parter plus etaj plus mansardă, precum şi demisol.

Curtea a constatat corectă aprecierea tribunalului conform căreia nu poate să fie dispusă restituirea în natură a construcţiei către reclamante, câtă vreme terenul aferent nu le-a fost restituit în natură acestora.

Din analiza dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi cu luarea în considerare a art. 6 din lege, Curtea a apreciat că la stabilirea naturii măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite trebuie să se aibă ca element hotărâtor situaţia terenului, natura măsurilor reparatorii fiind reglementată prin raportare la situaţia terenului, construcţia urmând soarta acestuia.

Nu este reglementată în ansamblul Legii nr. 10/2001 posibilitatea restituirii în natură doar a construcţiei, cu rămânerea terenului aferent în deţinerea unităţii notificate, situaţie care i-ar pune pe cei doi deţinători în situaţia similară unui drept de superficie. Dimpotrivă, spiritul legii este în sensul că, de fiecare dată când, pentru anumite motive, nu poate fi restituit în natură terenul, să fie acordate măsuri reparatorii în echivalent şi pentru acesta şi pentru construcţia aferentă.

În concluzie, constatând calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru construcţia în discuţie, Curtea a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a acesteia către reclamante, astfel că măsurile reparatorii cuvenite acestora sunt prin echivalent.

Este sub acest aspect greşită aprecierea tribunalului conform căreia în pricina prezentă, întrucât reclamantele au solicitat instanţei prin cererea de chemare în judecată să dispună restituirea în natură, principiul disponibilităţii ar împiedica instanţa de judecată să stabilească în favoarea acestora măsuri reparatorii prin echivalent.

Cererea prezentă trebuie privită în raport de specificul ei în contextul Legii nr. 10/2001.

În acest context legal, prin notificările formulate reclamantele au cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru proprietăţile preluate abuziv de statul comunist, iar cererea prezentă de chemare în judecată are de soluţionat pe fond aceste notificări.

Caracterul propriu-zis al măsurilor reparatorii cuvenite - anume restituire în natură sau prin echivalent - este impus de dispoziţiile legale şi de situaţia de fapt, iar nu lăsat la aprecierea reclamantelor şi nici limitat la pretenţia acestora de a li se aplica o anumită măsură reparatorie.

Instanţa de judecată are de soluţionat pe fond notificările, pentru prima oară, similar felului în care însăşi unitatea deţinătoare notificată ar fi soluţionat în faza administrativă, apreciind ea însăşi, în raport de situaţia de fapt şi de dispoziţiile legale aplicabile acesteia, care este natura măsurilor reparatorii cuvenite, indiferent de modul în care reclamantele înseşi ar fi solicitat una sau alta din aceste măsuri.

Aşadar, indiferent de faptul ca reclamantele au înţeles să solicite restituirea în natură (sau similar, prin echivalent) instanţa de judecată are de soluţionat pe fond notificarea şi să stabilească, în raport de datele speţei, care este măsura reparatorie cuvenită, neoperând sub acest aspect limitări din perspectiva principiului disponibilităţii procesului civil.

În consecinţă, Curtea a constatat că a greşit tribunalul, apreciind că restituirea în natură nu este posibilă, nu a stabilit dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent.

Tocmai în aplicarea Deciziei dată în recurs în interesul legii nr. 20/2007, Curtea a constatat că se impune în cauză, pentru soluţionarea pe fond a cauzei, să se constate dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţie, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În ce priveşte solicitarea reclamantelor de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri în echivalent, Curtea a apreciat, în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, că aceasta măsură nu se poate adopta în cadrul procesual prezent, care îi are ca pârâţi exclusiv pe PMB şi Municipiul Bucureşti.

Este de netăgăduit că, în realizarea cât mai eficientă a actului de justiţie, cu atât mai mult cu cât soluţionarea notificărilor a trenat în faţa organelor administrative o durată de 10 ani, este de urmărit dezideratul apropierii cât mai mult posibil a persoanelor îndreptăţite de scopul ultim al acestei proceduri, care este încasarea efectivă a despăgubirilor pentru proprietăţile preluate abuziv. Într-adevăr, soluţionarea pretenţiilor reclamantelor în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se poate dovedi foarte greoaie, faţă de ritmul lent în care aceasta instituţie lucrează.

Nu mai puţin însă, instanţa de judecată nu poate soluţiona cauza cu ignorarea totală a cadrului legal existent. Or, în contextul Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, raportat la evaluarea imobilului, se face în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu în faţa unităţilor deţinătoare, cum sunt pârâţii din prezenta cauza. Extrapolând argumentele care au stat la baza pronunţării Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea nu a respins ideea că instanţa de judecată poate stabili ea însăşi, în mod direct, cuantumul despăgubirilor cuvenite, însă această măsură poate fi luată, pentru a respecta pe cât posibil cadrul legal existent, într-un cadru procesual care să respecte procedura existentă în condiţiile Legii nr. 247/2005, deci un cadru procesual care să includă şi instituţiile implicate în această parte a procedurii - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, în definitiv, direct Statul Român, ca răspunzător direct pentru ineficienţa şi modul defectuos de funcţionare a mecanismului reglementat de Legea nr. 247/2005, cu singura diferenţă că această parte a procedurii nu ar fi administrativă, ci directă în faţa instanţei.

Cum în cauză însă, pârâţii chemaţi în judecată sunt doar unitatea deţinătoare, în contradictoriu cu care nu se desfăşoară niciuna din procedurile de evaluare şi stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că nu se poate stabili la acest moment, în acest cadru, acest cuantum.

În concluzie, în baza art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul şi cererea de aderare la apel formulate de reclamante şi a decis în sensul considerentelor de mai sus.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

În speţă, Municipiul Bucureşti a soluţionat notificarea nr. 3188/2001 prin emiterea Dispoziţiei nr. 3568/2004, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 69859,42 mp.

Intimatele-contestatoare C.I.R. şi N.A.S. ar fi trebuit să formuleze contestaţie în termenul de 30 zile de la data comunicării dispoziţiei sus-menţionate şi nu să introducă o acţiune prin care să solicite instanţei să soluţioneze pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Art. 27 din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a formula contestaţie împotriva dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare în cazul în care nu sunt mulţumite de aceasta.

Urmează să se constate că intimatele-contestatoare nu au formulat contestaţie prin care să arate că unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea şi cu privire la construcţie, deci, se apreciază că nu pot introduce o acţiune prin care să solicite instanţei soluţionarea pe fond a notificării.

În cazul în care se va respinge această apărare a instituţiei recurente, se învederează următoarele:

Potrivit art. 23 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001 "în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

În altă ordine de idei, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate, calitatea de moştenitor ale persoanei îndreptăţite se dovedesc numai cu "acte", respectiv înscrisuri prin care se înţelege orice înscris constatator al unui act juridic civil jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă şi numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor edificatoare, unitatea deţinătoare poate să se pronunţe, termenul de 60 de zile începând curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării".

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

O primă critică vizează faptul că intimatele-contestatoare C.I.R. şi N.A.S. nu au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 3568/2004 prin care să invoce că unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea şi cu privire la construcţie, prin urmare, se apreciază că nu pot introduce o acţiune separată prin care să solicite instanţei soluţionarea pe fond a notificării.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că Primăria municipiului Bucureşti a soluţionat notificările adresate de intimatele contestatoare numai cu privire la teren, emiţând Dispoziţia nr. 3568 din 15 decembrie 2004, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă totală de 69.859,42 mp, suprafaţă totală în care este inclus şi terenul din Str. V.D. nr. 1, sector 4. În baza acestei dispoziţii au fost emise titlurile de valoare, primite efectiv de către intimatele contestatoare.

Notificările nu au fost soluţionate, însă, şi cu privire la construcţia din Str. V.D. nr. 1, sector 4, iar termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost în mod evident depăşit.

Faţă de acesta situaţie, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. XX/2007, dată în recurs în interesul legii, conform căreia "în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (...) instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond (...) acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate", constatând, astfel, că în cauză se impune soluţionarea pe fond a notificărilor formulate de intimatele reclamante cu privire la construcţie.

Conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia dată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe.

O altă critică se referă la termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii, care este un termen de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

Prin notificările formulate intimatele reclamante au cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru proprietăţile preluate în mod abuziv de statul comunist, iar prin cererea de chemare în judecată au solicitat soluţionarea pe fond a acestor notificări şi cu privire la construcţia din Str. V.D. nr. 1, sector 4, Bucureşti.

Tocmai în aplicarea deciziei dată în recurs în interesul legii, mai sus-menţionată, s-a apreciat că se impune, pentru soluţionarea pe fond a cauzei, constatarea dreptului reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţie, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În speţă, este de netăgăduit că soluţionarea notificărilor a trenat în faţa organelor administrative o durată mare de timp, din culpa acestora, astfel încât este incontestabil dreptul persoanelor îndreptăţite la beneficiul legii speciale de reparaţie, constând în încasarea efectivă a despăgubirilor pentru proprietăţile preluate abuziv.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului pârât, în sensul că intimatele contestatoare nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte urmează să o înlăture ca nefondată.

Aşa cum în mod corect s-a reţinut în etapele procesuale anterioare, imobilul din Str. V.D. nr. 1 (1 bis), sector 4, teren şi construcţie, a aparţinut autorului reclamantelor N.G., fiind dobândit de acesta în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare nr. 28212/1939 şi este situat în incinta celor 8 ha şi 4486 mp ce fac obiectul contractului mai sus amintit.

Intimatele-reclamante sunt succesoare în drepturi ale proprietarului N.G., conform certificatului de moştenitor nr. 39 din 14 aprilie 2000, în calitate de nepoate de frate.

Drept consecinţă, preluarea imobilului în litigiu a fost abuzivă, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, intimatele reclamante fiind îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru acesta, conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 667A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6365/2012. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 6391/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 6387/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6387/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs