ICCJ. Decizia nr. 6355/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6355/2012
Dosar nr. 3321/114/2011
Şedinţa publică din 18 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 21 martie 2011 sub nr. 3321/114/2011, aşa cum a fost modificată prin cererea completatoare depusă la data de 12 mai 2011, reclamanta A.E.D.B. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura Teghii, prin Primar, Comuna Lopătari, prin Primar, Comuna Vintilă Vodă, prin Primar, Comuna Beceni, prin Primar, Comuna Săruleşti, prin Primar, Comuna Mânzăleşti, prin Primar şi Comuna Blaj ani, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în litigiu şi obligarea pârâţilor să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul, reprezentând păşunea în suprafaţă de 1500 hectare, situată pe muntele Giurgiu, cuprins între "culmea principală a muntelui Giurgiu, care formează hotarul de răsărit al acestui corp, pârâul Giurgiu şi plaiul Stânei", cu următoarele vecinătăţi: la nord, nord-vest, vest şi sud - "pădurile statului grupate în unitatea de producţie XVII-a" şi la est "golul de munte de pe versantul răsăritean al Giurgiului", conform amenajamentului silvico-pastoral anexat.
Prin încheierea din data de 18 aprilie 2011 şi prin cea pronunţată la data de 16 mai 2011, instanţa a luat act de precizările depuse de reclamantă, respectiv de cererea completatoare depusă la data de 12 mai 2011.
La termenul din data de 16 mai 2011, instanţa a pus în discuţia părţilor prezente excepţia necompetenţei materiale, excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţii a căror soluţionare prioritară se impune, în raport cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Buzău, prin Sentinţa civilă nr. 866 din 23 mai 2011 a respins ca neîntemeiate excepţia necompetenţei materiale şi excepţia netimbrării acţiunii, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pendinte, invocată de pârâţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura Teghii, prin Primar, Comuna Lopătari, prin Primar şi Comuna Mânzăleşti, prin Primar prin întâmpinare şi a respins, în consecinţă, acţiunea, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta A.E.D.B. în contradictoriu cu pârâtele Statul Român prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura Teghii - prin Primar, Comuna Lopătari - Prin Primar, Comuna Vintilă Vodă - prin Primar, Comuna Beceni - prin Primar, Comuna Săruleşti - prin Primar, Comuna Mânzăleşti - prin Primar şi Comuna Blăjani - prin Primar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Buzău a reţinut că obiectul prezentului litigiu, declanşat la data de 21 martie 2011 de către reclamanta A.E.D.B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura Teghii, prin Primar, Comuna Lopătari, prin Primar, Comuna Vintilă Vodă, prin Primar, Comuna Beceni, prin Primar, Comuna Săruleşti, prin Primar, Comuna Mânzăleşti, prin Primar şi Comuna Blăjani, prin Primar, constă în obligarea pârâţilor să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul reprezentând păşunea în suprafaţă de 1500 hectare, situată pe muntele Giurgiu, cuprins între "culmea principală a muntelui Giurgiu, care formează hotarul de răsărit al acestui corp, pârâul Giurgiu şi plaiul Stânei", cu următoarele vecinătăţi: la nord, nord-vest, vest şi sud - "pădurile statului grupate în unitatea de producţie XVII-a", la est "golul de munte de pe versantul răsăritean al Giurgiului", conform amenajamentului silvico-pastoral anexat acţiunii, urmând ca, în prealabil, să se constate nevalabilitatea preluării de către Statul comunist a imobilului.
Instanţa a reţinut că trebuie relevat, în acest context, şi faptul că, în speţă, nu s-a făcut nicio probă cum că reclamanta sau autorul acesteia, numitul S.S.P.D. ar fi urmat, cu privire la imobilul-păşune, revendicat în cauza de faţă, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, iar o asemenea omisiune, de altfel, a fost recunoscută de către reclamantă atât în cuprinsul precizărilor depuse la data de 18 aprilie 2011, cât şi în considerentele cererii completatoare depuse la data de 12 mai 2011.
Referitor la excepţia necompetenţei materiale, invocată prin întâmpinările depuse la data de 18 aprilie 2011, de pârâţii Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Comuna Gura Teghii, prin Primar şi Comuna Mânzăleşti, prin Primar, tribunalul a respins-o ca nefondată, întrucât, în primul rând, fiind învestită cu o acţiune în revendicare imobiliară, constată că este vorba de o acţiune civilă, evaluabilă în bani şi că, în consecinţă, competenţa materială de judecată în primă instanţă a unei asemenea acţiuni este delimitată, în baza art. 2 pct. 1 lit. b), teza I, coroborat cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ., între judecătorie şi tribunal, în raport cu criteriul valorii obiectului acţiunii.
S-a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ., conform cărora "instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect".
Într-adevăr, în speţă, reclamanta - prin precizările depuse la data de 18 aprilie 2011 - a indicat o valoare a terenului care face obiectul acţiunii în revendicare formulate ce atrăgea competenţa materială de judecată în primă instanţă a tribunalului, iar faptul că, ulterior învestirii tribunalului, reclamanta a micşorat cuantumul valorii obiectului litigiului nu este de natură a determina competenţa altei instanţe.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată, prin întâmpinările depuse la data de 18 aprilie 2011, de pârâţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Comuna Gura Teghii, prin Primar, Comuna Lopătari, prin Primar şi Comuna Mânzăleşti, prin Primar, Tribunalul a constatat că este întemeiată şi a admis-o, apreciind că, în această privinţă, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Împotriva Sentinţei civile nr. 866 din 23 mai 2011 şi a Sentinţei civile nr. 1249 din 26 septembrie 2011 ambele pronunţate de Tribunalul Buzău a declarat apel reclamanta A.E.D.B., considerând-o nelegală şi netemeinică.
Pentru motivele invocate, apelanta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
Examinând ambele sentinţe atacate prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi la textele legale incidente în cauză, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele:
În cazul acţiunii de faţă noţiunea de inadmisibilitate se regăseşte atât în accepţiunea procesuală, cât şi în cea substanţială, deoarece prin Legea 18/1991, astfel cum a fost completată şi modificată, s-a stabilit un cadru special în care puteau fi valorificate drepturile persoanelor care erau îndreptăţite să beneficieze de prevederile actelor normative pronunţate în materia fondului funciar.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei în sensul că prevederile Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt incidente speţei de faţă, întrucât bunurile în litigiu nu cădeau sub incidenţa acestui act normativ, instanţa reţine următoarele:
Cert este că decizia mai sus menţionată a fost pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care se referea la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, privind imobile preluate abuziv şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil.
Referindu-se la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, s-a observat, în aceleaşi considerente, că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt clare în sensul că acestea "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie" şi întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Este de remarcat că pentru terenul pădure autorul reclamantei a urmat procedura prevăzută de legile fondului funciar şi a obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1915 ha teren, pe raza localităţii Gura Teghii, aşa cum rezultă din titlul de proprietate nr. 103409 din 08 iulie 2008.
Cu toate acestea, pentru terenul păşune ce face obiectul prezentei cauze aceasta nu a invocat niciun motiv excepţional care să o fi împiedicat pe ea sau pe autorul său, defunctul S.S.P.D., să urmeze procedura specială, reglementată de Legea nr. 18/1991, nepromovarea acestei proceduri fiind o consecinţă a propriei lor culpe.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată sub aspectul completării dispozitivului, se reţine că în mod corect s-a apreciat că acest petit privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu putea fi analizat ca un petit distinct de revendicare, iar în condiţiile în care revendicarea apare ca inadmisibilă, nu poate fi examinată separat cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului.
În ipoteza că, în speţă - în care imobilul revendicat face obiectul legii speciale, verificarea aspectului legat de pretinsa lipsă a titlului valabil al statului asupra imobilului litigios trebuia examinată în cadrul procedurii prevăzute prin norme imperative de legea specială, respectiv, în speţă, de legile fondului funciar, fapt care nu s-a realizat.
În atare situaţie, în raport de argumentele expuse în precedent, Curtea a apreciat ca fiind nefondate criticile apelantei, motiv pentru care a respins ambele apeluri în baza art. 296 C. proc. civ., menţinând ca legale sentinţele atacate.
Împotriva Deciziei civile nr. 190 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A.E.D.B. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Acţiunea de faţă are ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului - acţiune admisibilă conform dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 - şi revendicarea imobilului, ca efect al nevalabilităţii titlului statului.
Se consideră că această soluţie este nelegală deoarece au prioritate reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, punându-se problema respectării dreptului de proprietate. Mai precis, antecesorului recurentei i-a fost expropriată o suprafaţă de teren forestier, fără acordarea de despăgubiri şi fără vreo utilitate publică.
Decizia Înaltei Curţi nr. 33/2008 invocată de primele instanţe nu are în vedere ipoteza din speţă, ci se aplică doar în ceea ce priveşte concurenţa dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, dar instanţa de apel consideră că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se aplică prin analogie şi cazului din speţă.
Cu privire la titlul statului, temeiul de drept al petitului privind constatarea nevalabilităţii titlului statului îl reprezintă dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în timp ce instanţa de apel consideră că acest petit este inadmisibil potrivit dispoziţiilor alin. (2) ale art. 6. De vreme ce legiuitorul a dat prin intermediul dispoziţiilor alin. (3) competenţa exclusivă instanţelor de judecată în analizarea valabilităţii titlului statului fără a impune condiţia inexistenţei vreunei legi speciale, înseamnă că un astfel de petit poate fi formulat distinct de orice altă cerere. În funcţie de soluţia instanţei urmează ca bunul preluat fără titlu valabil să poată fi revendicat, dacă într-adevăr nu face obiectul unei legi speciale de reparaţie. Însă instanţa nu poate considera inadmisibil un asemenea petit pe considerentul că bunul face obiectul unei legi speciale de reparaţie, întrucât ar îngrădi accesul la justiţie privind un petit pe care Legea nr. 213/1998 îl declară în mod expres ca fiind admisibil.
Se invocă în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 480 C. civ., constatând că acţiunea ce face obiectul dosarului este inadmisibilă, fiind astfel respinsă în mod corect.
Terenul a cărui revendicare se solicită de către reclamantă, în suprafaţă de 1500 ha, are categoria de "păşune" şi nici reclamanta, nici autorul acesteia nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren în temeiul Legii nr. 18/1991.
Corect au reţinut instanţa de fond şi cea de apel că reclamanta, deşi avea posibilitatea să o facă - nicio probă în sens contrar nefiind adusă de aceasta - nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 - aspect recunoscut explicit de către reclamantă prin precizările depuse la data de 18 aprilie 2011 - şi că imobilul în litigiu este necontestat în cauză că intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, astfel că acţiunea în revendicare a acestui imobil, promovată de reclamantă trebuie privită ca inadmisibilă.
A mai reţinut instanţa că nu poate duce la o concluzie contrară un eventual argument al reclamantei, în sensul că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, reclamanta ar fi lipsită de un bun ce i se cuvine.
Criticile formulate de recurenta reclamantă nu sunt fondate.
În Decizia nr. XXXIII/2001 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite consemnează, în mod clar că, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Nici susţinerile recurentei reclamante privind prevalenţa practicii Europene şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
În mod just, Curtea de Apel Ploieşti a considerat că practic reclamanta invocă propria culpă neurmând procedura specială, iar prin simplul fapt că a ales să nu urmeze această cale conferită de legea specială, reclamanta în cauză şi-a asumat riscul producerii sancţiunilor stabilite de lege, respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.
De asemenea, susţinerile sale în sensul că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-ar leza dreptul de acces la justiţie, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, sunt nefondate.
De asemenea, nu se poate aprecia că prin această soluţie s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este consfinţit de Constituţia României, de art. 480 C. civ. şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, chiar instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat că "speranţa de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-1 exercita efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în aceeaşi măsură reprezentând efectul unei creanţe sub condiţie încetând prin neîndeplinirea condiţiei" (cauza Prinţul Hans Adam II de Liechenstein contra Germaniei).
Nici ultima critică a recurentei, privind capătul de cerere prin care se solicită constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi primită. În mod just s-a reţinut că analizarea acestei cereri a reclamantei trebuia să aibă loc în cadrul procedurii reglementate de legea specială, respectiv a Legii nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005, imobilul în litigiu intrând sub incidenţa acestei legi speciale.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.E.D.B. împotriva Deciziei civile nr. 190 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6352/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6358/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
