ICCJ. Decizia nr. 6424/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6424/2012
Dosar nr. 20706/1/2005*
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 361 din 27 aprilie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 4416/2003 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâta Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilul a cărui restituire s-a solicitat a aparţinut lui I.M., aşa cum rezultă din procesul-verbal de Carte Funciară nr. 1711/1940.
Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că în urma decesului lui I.M. (11 iunie 1946), au venit la succesiune A.M. (soţie) şi M.I.M. (fiu). De asemenea, rezultă că M.I.M. s-a căsătorit cu E.L.B., reclamanta fiind fiica acesteia din afara căsătoriei.
Reclamanta ar fi trebuit să demonstreze că ar veni la succesiunea mamei sale, E.L.B., care la rândul său îl moşteneşte pe M.I.M., succesorul lui I.M., ceea ce nu a făcut prin certificatele de moştenitor depuse la dosar.
Prin Decizia civilă nr. 1629 din 7 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate, confirmându-se legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe în ceea ce priveşte nedovedirea calităţii de moştenitor a mamei reclamantei de pe urma soţului, M.I.M., fiul proprietarului imobilului, I.M.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al Capitalei de aplicare a Decretului de Naţionalizare, din care rezultă că naţionalizarea s-a făcut de la mama apelantei, act invocat de apelantă nu constituie titlu de proprietate al lui M.E.L., ci din contră, denotă, că naţionalizarea s-a făcut pentru o locuinţă pe numele altei persoane şi nu a adevăratului proprietar M.I.M. decedat.
Prin Decizia nr. 4704 din 24 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat că, prin actele noi depuse în recurs, a căror administrare este permisă de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., recurenta a făcut dovada că mama sa, M.E.L., a fost unica moştenitoare a defunctului M.I.M., aşa cum se menţionează în certificatul de moştenitor eliberat la 07 septembrie 2010 de BNP A.N.
Faptul că M.I.M. şi-a moştenit tatăl a fost reţinut de Tribunal pe baza contractului de împrumut garantat cu ipotecă încheiat de acesta la data de 14 august 1946, alături de comoştenitoarea A.M. soţia supravieţuitoare.
Prin urmare, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, ca moştenitoare a M.E.L., care l-a moştenit pe M.I.M., care l-a moştenit pe I.M., cumpărătorul imobilului din anul 1940.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii şi întinderea acestora, instanţa de recurs constată că sub acest aspect situaţia de fapt nu a fost lămurită de instanţa de apel, din moment ce soluţia adoptată de aceasta a fost determinată de lipsa dovezii de calităţii de moştenitoare a mamei reclamantei de pe urma soţului său.
Pentru a se putea dispune restituirea în natură a imobilului aşa cum solicită reclamanta, instanţa de trimitere urmează a verifica dacă imobilul este liber în sensul art. 7 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, întrucât imobilul nu a fost naţionalizat în timpul vieţii lui I.M., în stabilirea întinderii măsurilor reparatorii la care reclamanta are dreptul urmează a se verifica dacă soţia defunctului, A.M., a dobândit, la rândul său, prin moştenire, vreun drept asupra imobilului în litigiu şi dacă, eventual, acesta a fost transmis lui M.I.M.
În stabilirea acestei situaţii, instanţa va ţine seama şi de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că procesul-verbal întocmit cu ocazia naţionalizării poate fi avut în vedere, în absenţa unor dovezi contrare, pentru a se stabili întinderea dreptului de proprietate dobândit de autoarea reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 87 din 2 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 361 din 27 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi al anulării Dispoziţiei nr. 1640 din 30 octombrie 2003 emise de pârât. Drept urmare, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea în natură şi s-a dispus obligarea pârâtului să emită decizie prin care să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, prin decizia de casare, s-a tranşat chestiunea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, în temeiul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatare ce se impune în cauză, avându-se în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la deţinerea bunului imobil de către autorul apelantei-reclamante, în raport şi de probele noi administrate pe baza dispoziţiilor deciziei de casare, s-a reţinut că dovada dreptului de proprietate asupra bunului imobil reiese din procesul-verbal încheiat sub nr. 1711/1940 de către Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti prin care s-a dispus de către judecător înscrierea dreptului de proprietate în Cartea Funciară Provizorie a Comunei Bucureşti a imobilului din str. S. nr. 22, imobil compus din 509 mp, teren şi un corp de casă compus din subsol cu dependinţe, parter şi etaj, formând şi un singur apartament. Acelaşi act menţionează că imobilul aparţine lui I.M. cu acelaşi domiciliu.
În ceea ce priveşte naţionalizarea acestui imobil, aşa cum este consemnat în procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al Capitalei încheiat la data de 20 aprilie 1950 în aplicarea Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de la M.E.L., în calitate de proprietar.
Prin urmare, având în vedere faptul că Înalta Curte a reţinut sub acest aspect că reclamanta este moştenitoarea mamei sale M.E.L., iar la naţionalizare imobilului avea ca proprietar pe M.E.L., Curtea a constatat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate.
Mai mult decât atât, nu s-au administrat probe din care să rezulte întinderea dreptului de proprietate.
De asemenea, instanţa de recurs dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare a stabilit obligaţia instanţei de apel să administreze probe din care să rezulte dacă imobilul este liber pentru a putea fi restituit în natură.
În acest sens, Curtea judecând cauza în apel la termenul din data de 28 aprilie 2011 a dispus încuviinţarea cererii apelantei-reclamante prin mandatar pentru completarea probatoriului.
Însă, aceasta nu a şi-a îndeplinit obligaţia astfel stabilită, dar la dosar a fost depusă o cerere de către chiriaşii imobilului ce se solicită a fi restituit care arată că locuiesc în imobilul respectiv.
Prin urmare, Curtea a constatat că partea reclamantă, deşi obligată să facă dovada dacă imobilul este liber pentru a putea fi restituit în natură, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia astfel stabilită, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca acesta să fie restituit în natură.
De asemenea, Curtea nu a putut reţine din probele administrate de către părţi în cauză dacă soţia defunctului I.M. a dobândit la rândul său prin moştenire vreun drept asupra bunului în litigiu, dar este cât se poate de evident că acest aspect niciuna dintre părţi nu avea interes să-l dovedească.
Având în vedere că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, însă, nu s-a făcut dovada că bunul imobil poate fi restituit în natură, Curtea a constatat că nu se pot stabili de către pârâtă decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Legea nr. 10/2001 nu derogă de la normele de drept comun în materia acţiunii în revendicare imobiliară cuprinse în Codul civil, în ceea ce priveşte proba dreptului de proprietate, ce trebuie făcută de către persoana ce se pretinde îndreptăţită la măsuri reparatorii, astfel încât reclamanta ar fi trebuit să înfăţişeze actele doveditoare ale dreptului de proprietate prevăzute de dispoziţiile art. 23 din lege şi cele corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii.
Înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi a raporturilor dintre autorii reclamantei referitor la proprietatea imobilului, precum şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Din succesiunea actelor juridice ce au prefigurat dreptul de proprietate asupra imobilului, rezultă că acesta a aparţinut altor persoane decât reclamanta, care nu este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Instanţa nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nu poate ignora dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, din înscrisurile administrate, respectiv procesul-verbal de înscriere în cartea funciară - Partea I datele privitoare la imobil -, rezultă faptul că imobilul are subsol, parter şi un etaj, formând un apartament. În realitate, imobilul are subsol, parter şi două etaje.
De asemenea, din foaia matricolă a imobilului rezultă faptul că tatăl vitreg al G.E. (fiul proprietarului), ar mai avea un frate, născut la data de 17 septembrie 1962 pe nume M.I.A.I.G.
În aceste condiţii, soluţia instanţei de judecată este nelegală, întrucât nu are în vedere toate probele administrate în cauză, fiind argumentată prin raportare doar la o parte din înscrisuri.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Prin Decizia nr. 4704 din 24 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual parcurs în cauză, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului declarat de către reclamantă, s-a statuat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. S. nr. 22, întrucât mama sa, M.E.L., l-a moştenit, ca soţie supravieţuitoare, pe M.I.M., fiul lui I.M., pentru care s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în anul 1940.
Aceste dezlegări ale instanţei de casare se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate în cadrul rejudecării apelului.
Pentru determinarea măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, ca persoană îndreptăţită, trebuie stabilită, însă, şi întinderea dreptului de proprietate pentru care se acordă măsurile reparatorii, deoarece, în reglementarea Legii nr. 10/2001, repararea prejudiciului cauzat proprietarului deposedat de stat în mod abuziv nu poate excede întinderii acestui drept, astfel cum, în mod corect, se susţine prin motivele de recurs.
Se constată că instanţa de rejudecare a apelului nu a clarificat acest aspect şi nu a precizat în motivarea deciziei recurate dacă măsurile reparatorii în echivalent se cuvin reclamantei în considerarea întregului imobil ori doar pentru o cotă - parte din dreptul de proprietate asupra acestuia, context în care se constată că nu este clarificată nici structura imobilului pentru care reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Din această perspectivă, se reţine că instanţa de apel, conformându-se dispoziţiilor deciziei de casare, a constatat, pe de o parte, pe baza procesului-verbal întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei la data de 20 aprilie 1950, în aplicarea Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost preluat de la M.E.L., în calitate de proprietar, iar, pe de altă parte, că nu s-au produs dovezi privind eventuala calitate de coproprietar al imobilului, la momentul preluării de către stat, a numitei A.M., soţia supravieţuitoare a lui I.M.
Procesul-verbal întocmit în aplicarea decretului de naţionalizare are valoarea unui act administrativ prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive, care poate fi valorificat în contextul dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 ca temei al prezumării calităţii de proprietar al imobilului preluat în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc naţionalizarea, individualizată ca atare în cuprinsul actului.
Prezumţia legală este aplicabilă în absenţa unor dovezi contrare referitoare la adevăratul titular al dreptului de proprietate şi operează în privinţa atât a existenţei, cât şi a întinderii dreptului de proprietate, după cum legiuitorul menţionează expres.
Aşadar, persoana ce figurează în actul autorităţii administrative este prezumat a fi fost proprietarul imobilului la momentul preluării abuzive de către stat, însă numai pentru partea de imobil menţionată în acel act.
În procesul-verbal în discuţie s-a arătat că M.E.L., mama reclamantei, este proprietarul apartamentului nr. 3 din imobilul în litigiu, apartament "compus din 2 camere, cu acces la baie, bucătărie, pivniţă", ceea ce ar însemna, prin prisma art. 24, că prezumţia de proprietate ar trebui să opereze doar pentru acest apartament.
Or, recunoscând dreptul reclamantei la măsuri reparatorii, instanţa de apel nu a precizat dacă acestea se cuvin reclamantei doar pentru apartamentul nr. 3 sau pentru întregul imobil pe care l-a descris în raport de menţiunile procesului-verbal de carte funciară ca fiind compus din 509 mp teren şi un corp de casă compus din subsol cu dependinţe, parter şi etaj, nearătând motivele pentru care ar considera, în cel din urmă caz, că prezumţia de proprietate se extinde cu privire la întregul imobil.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat deja, valorificarea prezumţiei legale de proprietate este utilă doar în absenţa unui titlu de proprietate, deoarece, în cazul în care persoana identificată în actul normativ sau administrativ de preluare a imobilului este chiar titularul dreptului de proprietate ori moştenitorul acestuia, nu există niciun motiv pentru a nu se da eficienţă însuşi titlului de proprietate pentru recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
În cauză, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că numitul I.M. a fost proprietarul imobilului în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică în anul 1940, iar acesta era decedat la momentul preluării imobilului de către stat - 20 aprilie 1950.
Fiul său, M.I.M., era, însă, în viaţă la acel moment, decedat fiind la 31 decembrie 1951 (dată stabilită prin hotărârea judecătorească irevocabilă de declarare a morţii). Această împrejurare se regăseşte în considerentele deciziei de casare nr. 4704 din 24 octombrie 2010 a Înaltei Curţi pronunţate în cauză.
Calitatea de proprietar a lui M.I.M. a fost considerată suficientă de către instanţa de recurs, prin decizia anterior menţionată, pentru constatarea calităţii de persoană îndreptăţită în baza Legii nr. 10/2001 în persoana soţiei supravieţuitoare a acestuia, mama reclamantei din cauză, context în care aplicarea prezumţiei de proprietate în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 s-ar justifica doar dacă ar opera cu privire la întregul imobil, nu doar pentru apartamentul menţionat în procesul-verbal de naţionalizare.
Pornindu-se de la premisa că mama reclamantei, M.E.L., este chiar moştenitoarea proprietarului imobilului de la momentul preluării, ar fi trebuit lămurit dacă autorul acesteia era unicul titular al dreptului de proprietate, aspect ce trebuia clarificat chiar în considerarea dispoziţiilor deciziei de casare.
Or, instanţa de apel a constatat că nu s-a probat dreptul de proprietate al numitei A.M., soţia supravieţuitoare a lui I.M., decedat anterior anului 1950, fără a cerceta, însă, înscrisurile de la dosar, astfel cum, în mod corect, s-a susţinut prin motivele de recurs.
Din cuprinsul contractului de împrumut garantat cu ipotecă încheiat de acesta la data de 14 august 1946, aflat la dosar încă din faza judecăţii în primă instanţă - care a stat la baza constatării de către tribunal a calităţii de moştenitor a lui M.I.M. -, rezultă că soţia supravieţuitoare, A.M., l-a moştenit, la rându-i, pe I.M., alături de fiul său, M.I.M.
Nu s-a făcut dovada decesului numitei A.M. anterior naţionalizării, astfel încât nu se poate prezuma că fiul său, M.I.M., era unicul proprietar al imobilului la momentul naţionalizării, ca urmare a preluării cotei-părţi ce-i revenea lui A.M. din dreptul de proprietate.
Dimpotrivă, în absenţa unei dovezi privind decesul numitei A.M. anterior preluării imobilului de către stat, se prezumă că naţionalizarea a avut loc pe cote-părţi.
În aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că eventualii moştenitori ai lui A.M. nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru cota-parte din dreptul de proprietate deţinută de aceasta la data preluării imobilului de către stat putea fi valorificată de către reclamantă doar dacă mama reclamantei a fost şi moştenitoarea numitei A.M.
Or, acest aspect nu a fost cercetat de către instanţa de apel, care a apreciat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii pentru întregul imobil, pornind de la premisa greşită că autorul mamei reclamantei, M.I.M., a fost unicul proprietar al imobilului la momentul preluării.
În acelaşi timp, se constată că întinderea măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei depinde şi de componenţa certă a imobilului la data preluării imobilului de către stat.
În cauză, prin decizia recurată s-a constatat îndreptăţirea reclamantei exclusiv la măsuri reparatorii în echivalent, fără ca reclamanta să declare recurs, astfel încât decizia recurată a intrat în puterea lucrului judecat pe acest aspect.
Măsurile reparatorii în echivalent nu pot fi, însă, acordate decât pentru imobilul în forma şi cu structura de la momentul preluării.
Or, situaţia de fapt pe acest aspect nu este cert lămurită, în condiţiile în care instanţa de apel a descris imobilul în conformitate cu situaţia din anul 1940, când imobilul era alcătuit dintr-un corp de clădire cu un singur etaj, iar recurentul pretinde că în prezent ar exista două etaje. Acest din urmă aspect rezultă şi din memoriul depus la dosar în faza rejudecării apelului de către chiriaşii din imobil, precum şi din înscrisurile anexate acestuia, ce nu au fost cercetate de către instanţă.
Se constată, în aceste condiţii, că instanţa de apel nu a clarificat toate aspectele relevante pentru determinarea întinderii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, în calitate de persoană îndreptăţită, iar această constatare impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Această soluţie se bazează pe dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., în conformitate cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului raportului juridic doar atunci când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Or, în cauză, situaţia de fapt nu a fost cert lămurită, astfel încât casarea deciziei nu poate fi urmată de reţinerea cauzei spre rejudecare de către această instanţă.
Cu ocazia rejudecării, este necesar să se stabilească dacă reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent şi pentru cota-parte din dreptul de proprietate deţinut de A.M., evident, după stabilirea acestei cote-părţi.
De asemenea, se va clarifica structura fizică a imobilului la data preluării, administrându-se în acest sens, dacă este cazul şi după dezbaterea acestui aspect cu respectarea principiului contradictorialităţii, probele suplimentare considerate necesare.
Clarificarea acestui aspect este necesară şi în ipoteza în care se va considera că prezumţia de proprietate desprinsă din art. 24 din Legea nr. 10/2001 poate fi aplicată pentru întregul imobil, în condiţiile în care - după cum s-a arătat deja, prin prezentele considerente - actul administrativ de executare a măsurii naţionalizării face referire la un singur apartament.
Faţă de cele expuse, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 87 din 2 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6399/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 6426/2012. Civil → |
|---|
