ICCJ. Decizia nr. 6395/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6395/2012
Dosar nr. 11908/200/2009*
Şedinţa publică din 18 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Judecătoriei Buzău, sub nr. 11908/200/2009, reclamantul P.M.G. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Buzău, Comuna V. reprezentată prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nevalabilitatea preluării de către stat a suprafeţei de 204 ha pădure situată pe raza comunei V., T.N. şi H., Ocolul Silvic Tisău, precum şi obligarea pârâţilor să restituie suprafaţa de 204 ha pădure şi s-o lase în deplină proprietate şi liniştită posesie aşa cum au deţinut-o până în anul 1949 mătuşile după bunicul său - M.A.
La data de 23 februarie 2010, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a formulat o cerere de introducere în cauză a Ministerului Mediului şi Pădurilor, urmând să se constate transmisiunea calităţii pasive în prezenta cauză şi, ca şi consecinţă directă, constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în temeiul dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 şi a art. 1 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 1635/2009, inclusiv anexa la această hotărâre.
La data de 21 aprilie 2010, pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, solicitând introducerea în cauză a Statului Roman reprezentat prin Ministerul de Finanţe, ca titular al dreptului de proprietate în ce priveşte terenurile revendicate de reclamant.
La data de 31 mai 2010, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, arătând că obiectul cauzei îl constituie o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., care poate fi intentată numai de către proprietarul neposesor împotriva posesorilor neproprietari, or Ministerul Finanţelor Publice nu are în posesie suprafaţa de 204 ha pădure solicitată de reclamant, aceasta fiind deţinută de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Buzău, astfel cum precizează reclamantul în acţiunea formulată.
La data de 15 iunie 2010, Ministerul Mediului şi Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în acord cu prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura specială reglementată de legile fondului funciar, neavând deschisă calea dreptului comun, prevăzută de art. 480 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 4822 pronunţată în şedinţa publică din data de 06 iulie 2010 Judecătoria Buzău a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii, lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului şi Pădurilor, iar pe fond, a respins acţiunea modificată formulată de reclamantul P.M.G. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Pădurilor, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Comuna V. prin Primar şi intervenientul principal Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 358 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul Buzău a admis apelul declarat de reclamantul-apelant P.M.G., decedat pe parcursul soluţionării cauzei şi continuat de moştenitoarele H.M.V. şi D.S.. A fost respinsă ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de Ministerul Mediului şi Pădurilor. A fost schimbată în parte sentinţa apelată şi, pe fond, a fost admisă acţiunea modificată, fiind obligaţi pârâţii să lase apelantelor în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 204 ha pădure, identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert O.M., menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 183/7 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti - a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii celor trei recursuri, invocată de intimaţii-reclamanţi şi a admis recursurile declarate, a casat Decizia civilă nr. 358 din data de 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Buzău şi Sentinţa civilă nr. 4822 din 06 iulie 2010 a Judecătoriei Buzău şi a trimis cauza spre rejudecare, ca instanţă de fond, Tribunalului Buzău, întrucât valoarea bunului revendicat atrage, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 11908/200/2009, fiind repartizată aleatoriu în urma incidentelor procedurale succesive.
Prin întâmpinările formulate de pârâţii din prezenta cauză, pe parcursul tuturor ciclurilor procesuale, s-au invocat mai multe excepţii: excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată la primul fond de pârâtul Ministerului Mediului şi Pădurilor, dar şi de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului şi Pădurilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Tribunalul Buzău, prin Sentinţa civilă nr. 1066 din 8 iulie 2011 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului şi Pădurilor.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a admis acţiunea precizată promovată de reclamantul P.M.G., decedat, şi continuată de moştenitoarele H.M.V. şi D.S. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Pădurilor, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Buzău, Comuna V. prin primar şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantelor, continuatoare în drepturi ale autorului P.M.G., suprafaţa de 205 ha şi 3732 mp pădure, identificată conform raportului de expertiză O.M. cu schiţă anexă, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre şi a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a respins motivat fiecare dintre excepţiile invocate, iar asupra fondului, după analizarea întregului material probator cu înscrisuri şi expertiză topo-cadastru administrat în dosar, a reţinut următoarele:
Prin certificatele de moştenitor depuse la primul dosar de fond, prin transmitere succesivă, reclamantul din acţiunea introductivă - P.M.G. a dovedit că este moştenitor al bunicului său M.A.
Conform testamentului din data de 25 decembrie 1924, M.A. a împărţit averea între cele patru fiice ale sale M.A.A., C.P., V.P. şi E.P.. Prin Decizia civilă nr. 154 din 23 mai 1927 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a în Dosarul nr. 1092/1926, s-a luat act de tranzacţia intervenită între cele patru moştenitoare cu privire la modalitatea de împărţire a averii succesorale rămase de pe urma tatălui lor.
La data de 9 mai 1946 a survenit decesul M.A.A., dar partajarea averii rămasă de pe urma acesteia s-a realizat ulterior, la data de 11 martie 1948, când cele trei surori ale acesteia încheie un act de partaj voluntar, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov la data sus-menţionată, fiecare din cele trei surori supravieţuitoare intrând în posesia şi proprietatea exclusivă a bunurilor imobile şi mobile primite, inclusiv asupra terenului de 135 ha, categoria pădure, rămase de la defunctul tată.
Cele trei moştenitoare C.P., V.P. şi E.P. au încheiat cu L.W. contractul de concesiune şi arendare pentru o suprafaţă de teren de 1200 ha deţinută, contract autentificat sub nr. 12863 din 22 martie 1947 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi transcris în registrul special de petrol al Tribunalului Buzău sub nr. 55 din 24 martie 1947.
Prin hotărârea de consolidare nr. 8 din 04 martie 1948 pronunţată de Comisiunea pentru consolidarea drepturilor de concesiuni petrolifere şi miniere din Judeţul Buzău în Dosarul nr. 9991/1947, s-a consolidat dreptul de proprietate al celor trei surori asupra mai multor suprafeţe de teren situate în zona Cândeşti - Buzău, dintre care cu destinaţie forestieră, 112 ha şi 2220 mp, în zona La Pădurea Moşiei, precum şi 233 ha 3000 mp, tot în aceeaşi zonă.
Ulterior apariţiei legilor fondului funciar, reclamantului P.M.G. i s-a reconstituit de pe urma defunctei A.E., mama sa, suprafaţa de 120 ha teren cu vegetaţie forestieră pe raza comunei V., judeţul Buzău, prin titlul de proprietate din 26 august 2008. Prin Sentinţa civilă nr. 4859 din 15 iulie 2009 pronunţată de Judecătoria Buzău în Dosarul nr. 2759/200/2009, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe numele lui P.M.G., în calitate de moştenitor al defunctei V.P.D., asupra suprafeţei de 2.236.679 mp, categoria de folosinţă pădure, situată în extravilanul Comunei V., punct Odoba.
În cauza pendinte, reclamantul revendică suprafaţa de 204 ha teren cu vegetaţie forestieră în calitate de moştenitor de pe urma bunicului M.A. şi al fiicelor acestuia, M.A.A., C.P., V.P. şi E.P.
Conform raportului de expertiză întocmit în primul dosar de fond de expert ing. O.M., suprafaţa a fost identificată la totalul de 2053732 mp teren, împărţit în două trupuri, conform schiţei anexă de la dosar fond, sens în care ulterior, la 15 iunie 2010, reclamantul a majorat câtimea pretenţiilor arătând că suprafaţa revendicată este cea identificată de expert. Din acelaşi raport de expertiză rezultă şi că terenul cu categoria de folosinţă păduri este liber, în administrarea Ocolului Silvic Tisău, neexistând titluri de proprietate eliberate pentru acest teren.
După analizarea înscrisurilor depuse în cauză, instanţa a constatat că s-a tăcut dovada calităţii de moştenitor a reclamantului P.M.G. asupra averii mamei sale şi a mătuşilor sale C.P. şi V.P., precum şi a existenţei suprafeţei de teren de 547 ha şi 5200 mp pădure pe Moşia Cândeştii de Sus, astfel că reclamantul a tăcut dovada existenţei în patrimoniul autorilor săi a terenului revendicat.
Având în vedere caracterul continuu, perpetuu, al dreptului real de proprietate, dar şi modul de preluare al pădurilor de către stat, fără acte şi fără o despăgubire reală, ulterior intrării în vigoare la data de 19 aprilie 1948 a Constituţiei Republicii Populare Române, şi apreciind asupra prevalenţei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Viaşu vs. România), potrivit căreia nerestituirea unui teren către persoana îndreptăţită, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale, iar lipsirea unei persoane de un bun trebuie să fie prevăzută de lege, justificată de o cauză de utilitate publică şi să respecte condiţia unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor persoanei, instanţa apreciază asupra îndreptăţirii reclamantului de a revendica diferenţa de pădure aflată în proprietatea mamei şi respectiv mătuşii sale, suprafaţă ce nu a făcut obiectul reconstituirii în baza legilor fondului funciar, respectiv 205,3732 ha pădure identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert O.M., suprafaţă solicitată de parte potrivit precizărilor făcute în primul dosar de fond.
Conchide instanţa de fond că, în speţa dedusă judecăţii, imobilul fiind liber şi aflat în posesia nelegitimă a pârâţilor, este întemeiată acţiunea în revendicare pendinte.
Prin Decizia civilă nr. 180 din 16 noiembrie 2011, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-au admis apelurile formulate de pârâţii Ministerul Mediului şi Pădurilor, Direcţia Silvică Buzău şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Buzău, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău în numele Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost schimbată în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul că a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea, ca inadmisibilă.
S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Referitor la motivul comun apelurilor declarate în cauză privitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Curtea de apel a constatat că în considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, referindu-se la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi anume Codul civil, instanţa supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanţe, în sensul existenţei unei asemenea opţiuni, cu consecinţa că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a reţinut că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece "ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta."
Totodată, s-a respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative, motivându-se că "legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute".
S-a mai arătat că, făcându-se referire la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, s-a observat, în aceleaşi considerente, că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt clare în sensul că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie" şi că, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Instanţa supremă a reliefat, totodată, în cuprinsul considerentelor Deciziei amintite, că Legea nr. 10/2001 instituie, atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, că, de altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), precum şi că, în cuprinsul considerentelor acestei Decizii nr. 53/2007, s-a stabilit că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin urmare, în respectarea celor decise cu efect obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin analogie, toate cele arătate mai sus sunt aplicabile şi în cazul celor care nu au uzat de prevederile speciale ale legilor fondului funciar, precum Legea nr. 18/1991, nr. 169/1997 sau Legea nr. 1/2000, care prevedeau posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor cu condiţia urmării procedurii impuse de lege.
În speţă, având în vedere că reclamantul, deşi avea posibilitatea să o facă, nu a urmat procedura prevăzută de Legea fondului funciar şi că imobilul în litigiu este necontestat în cauză că intră sub incidenţa acestor legi, instanţa constată că acţiunea în revendicare a imobilului, promovată de reclamant şi continuată de moştenitoarele acestuia, este inadmisibilă.
Chiar dacă, aşa cum a arătat instanţa anterioară, utilizarea de către reclamant a procedurii reglementate de legislaţia fondului funciar ar fi complet lipsită de efect în prezent datorită depăşirii termenelor legale în care acesta ar fi trebuit să solicite instituţiilor competente reconstituirea dreptului său de proprietate, trebuie arătat că, reclamantului îi aparţine în totalitate culpa, deoarece, fiind în cunoştinţă de cauză, având întreaga documentaţie necesară, a formulat cerere de reconstituire doar pentru o parte dintre terenurile la care probabil ar fi fost îndreptăţit de pe urma autorilor săi.
Nefondat se consideră şi argumentul, în sensul că ar trebui acordată prevalenţă dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi practicii europene pertinente faţă de legislaţia specială, pentru a nu i se impune reclamantului o sarcină disproporţionată şi inechitabilă dacă cererea sa ar fi considerată inadmisibilă, dat fiind că se invocă practic propria culpă a reclamantului iniţial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, iar, prin simplul fapt că a ales să nu urmeze această cale conferită de legea specială, reclamantul în cauză şi-a asumat riscul producerii sancţiunilor stabilite de lege, respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.
De asemenea, susţinerile precum că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-ar leza dreptul de acces la justiţie, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, sunt nefondate.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din data de 13 ianuarie 2009 a constatat încălcarea acestor dispoziţii legale, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă judecătorească, în condiţiile în care s-a respins ca inadmisibilă o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deşi procedura vizând restituirea bunului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 iniţiată de reclamanţii din acea cauză nu a fost efectivă, pentru că nu a dus, după mai mult de 7 ani de la iniţierea procedurii administrative respective, la acordarea niciunei despăgubiri.
Or, în prezenta cauză, reclamantul iniţial, P.M.G., spre deosebire de cauza amintită anterior, nu a iniţiat procedura prevăzută de legea specială, considerentele făcute cu privire la caracterul inefectiv al acestei proceduri neputând fi verificate în concret în cazul reclamantului în lipsa acestei iniţieri a procedurii prevăzute de legea specială.
De asemenea, nu se poate aprecia că prin această soluţie s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este consfinţit de Constituţia României, de art. 480 C. civ. şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, chiar instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat că "speranţa de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în aceeaşi măsură reprezentând efectul unei creanţe sub condiţie încetând prin neîndeplinirea condiţiei" (cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei).
Faţă de considerentele mai sus arătate, Curtea de apel a observat că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, aceasta fiind întemeiată, context în care, celelalte aspecte referitoare la rezolvarea pe fond a cauzei, ce au format obiectul cererilor de apel, nu au mai fost analizate, faţă de soluţia ce s-a impus, conform celor mai sus arătate.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., precum şi a principiului disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil, Curtea a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele H.M.V. şi D.S.
Prin motivele de recurs se invocă următoarele:
Prin acţiunea introductivă formulată la data de 3 noiembrie 2009 s-a solicitat Judecătoriei Buzău să constate nevalabilitatea preluării de către Statul Roman, în anul 1949, a suprafeţei de 204 ha pădure situată pe raza comunei V., judeţul Buzău, precum şi obligarea pârâţilor să lase liberă proprietatea şi posesia acesteia în favoarea reclamantelor.
Prin Sentinţa civilă nr. 4822 din 6 iulie 2010, Judecătoria Buzău a respins acţiunea, ca neîntemeiată; totodată, a respins şi excepţia inadmisibilităţii cererii, invocate de pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Mediului şi Pădurilor.
Împotriva sentinţei nr. 4822/2010 s-a declarat apel, iar Tribunalul Buzău, prin Decizia nr. 358 din 23 noiembrie 2010, a admis apelul, schimbând în parte sentinţa apelată, şi pe fond, a admis acţiunea modificată, obligând pârâţii să lase apelantelor în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 204 ha identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert O.M.
Decizia Tribunalului Buzău nr. 358/2010 a fost casată în recursul pârâţilor de către Curtea de Apel Ploieşti (Decizia civilă nr. 183 din 7 martie 2011) cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Buzău, ca instanţă de fond, cu motivarea că bunul revendicat depăşeşte valoarea de 500.000 RON, astfel încât, competent material în prima instanţă este Tribunalul.
Prin Sentinţa civilă nr. 1066 din 8 iulie 2011 Tribunalul Buzău a admis acţiunea promovată de reclamantul P.M.G. şi continuată de moştenitoarele H.M.V. şi D.S., obligând pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 205 ha şi 3732 mp pădure.
Tribunalul a motivat soluţia, considerând că în cauza dedusă judecăţii sunt prioritare principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, faţă de prevederile speciale ale legilor fondului funciar, imobilul fiind liber şi aflat în posesia nelegitimă a pârâţilor.
Prin Decizia nr. 180 din 16 nov. 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile pârâţilor, a schimbat în parte sentinţa Tribunalului Buzău, în sensul ca a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Soluţia Curţii de Apel Ploieşti este nelegală, la pagina 22 din decizie reţinându-se că reclamantului îi aparţine în totalitate culpa, deoarece, fiind în cunoştinţă de cauză, având întreaga documentaţie necesară, a formulat cerere de reconstituire doar pentru o parte din terenurile la care avea dreptul, nu şi pentru terenul care face obiectul acestei acţiuni. Această susţinere a Curţii este neîntemeiată.
Astfel, unul dintre actele esenţiale care dovedeau calitatea sa de moştenitor, respectiv certificatul de moştenitor nr. 16 după C.P., mătuşa sa, a fost obţinut abia la data de 19 mai 2009, la mulţi ani după expirarea termenelor prevăzute de legile speciale privind fondul funciar.
De asemenea, Matricola de agricol nr. 340 privind proprietatea A.E. până în anul 1948; Matricola de agricol nr. 339 privind proprietatea C.P. până în anul 1948; Matricola de agricol nr. 339 privind proprietatea V.P.D. până în anul 1948; Amenajamentul Silvic privind pădurea proprietatea A.E. din 22 iulie 1940; Amenajamentul Silvic privind pădurea proprietatea V.P. din 25 iulie 1938; Regulamentul de exploatare privind pădurea proprietatea C.P. din 19 decembrie 1934; Regulamentul de exploatare privind pădurea proprietatea M.A.A. din 23 noiembrie 1932 - au fost obţinute de la Arhivele Naţionale sub numărul 661 la data de 18 august 2010, în timp ce reclamantul era internat în spital cu diagnosticul de demenţă senilă aşa cum rezultă din actele medicale de internare şi externare care vor fi depuse până la primul termen de judecată odată cu documentele sus-menţionate.
Numai aşa se explică cauza pentru care reclamantul (decedat) nu a putut să solicite în termenele impuse de legile speciale, reconstituirea dreptului său de proprietate, fiind nevoit să revendice proprietăţile sale pe calea unei acţiuni conform dreptului civil.
La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2012, în aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului de faţă, criticile formulate vizând netemeinicia hotărârii atacate.
Drept consecinţă, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de reclamante este nul, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor.
Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de lege (art. 304).
Dezvoltarea motivelor de recurs presupune prezentarea tuturor argumentelor de drept de care înţelege să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea atacată este nelegală şi pentru a combate argumentele invocate de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate.
De asemenea, motivarea în drept a recursului, înseamnă abordarea punctuală a tuturor elementelor de drept reţinute prin hotărârea atacată şi combaterea acestora cu argumente care au legătură cu rezolvările în drept date de instanţă.
Prin urmare, motivarea unui recurs, înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.
În acest sens, trebuie menţionat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.
Întrucât, aşa cum rezultă din motivarea recursului de faţă, recurentele reclamante nu au formulat critici de nelegalitate care să permită încadrarea lor, nici din oficiu, într-unul din cazurile expres şi limitativ reglementate de art. 304 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-au structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege - care permit analiza în calea de atac a recursului, a hotărârii date în apel, se aplică sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În consecinţă, văzând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantele H.M.V. şi D.S. împotriva Deciziei civile nr. 180 din 16 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6391/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6399/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
