ICCJ. Decizia nr. 6430/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6430/2012
Dosar nr. 677/1/2012
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 374 din 21 decembrie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 5851/111/2008, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.P.C., împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi, în consecinţă, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 66.000 RON şi 13.500 euro, în RON la cursul de la data plăţii, cu titlu de daune materiale şi 100.000 euro cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie din 12 noiembrie 2004, s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen. S-a reţinut că reclamantul, alături de alţi inculpaţi, se ocupau cu traficul internaţional de autoturisme furate.
Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a dispus achitarea sa cu privire la toate capetele de acuzare din actul de inculpare, stabilindu-se că nu el este autorul infracţiunilor descrise în rechizitoriu.
La baza actului de trimitere în judecată s-a aflat un raport de expertiză tehnico-ştiinţifică a scrisului din care a rezultat că el a falsificat acte pentru indigenizarea maşinilor furate din străinătate, pe care le-a depus în faţa autorităţilor statului. Ulterior, pe parcursul procesului, s-a dispus efectuarea a încă două expertize din care a rezultat că nu el, reclamantul, este autorul actelor considerate false, în baza cărora a fost trimis în judecată.
Din probele administrate în cauză, declaraţii de martori, expertiză medico-legală, raportul extrajudiciar de evaluare psihologică, a rezultat, în esenţă, că la data de 19 mai 2004, reclamantul a fost reţinut de organele de poliţie, a stat 6 luni în arestul I.G.P.R., în condiţii umilitoare, dovedite prin probele administrate, timp în care nu s-a făcut niciun act de urmărire penală.
Ulterior, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Jilava şi deţinut în condiţii groaznice. Reclamantul a făcut mai multe cereri de revocare a arestului preventiv, toate fiind respinse, într-o perioadă de timp acesta a intrat în greva foamei. În final, în februarie 2005, a fost pus în libertate, cu interdicţia de a părăsi ţara. În total, privarea de libertate şi restrângerea libertăţii s-au întins pe o perioadă de 2 ani.
Faţă de starea de fapt reţinută, instanţa de fond a constatat că reclamantul este îndreptăţit la daune morale, pentru atingerea adusă personalităţii sale, respectiv existenţei sale fizice, sănătăţii, integrităţii sale corporale, cinstei, demnităţii, onoarei şi prestigiului său, reclamantul suferind o depresie, prezentând deteriorări cognitive interpersonale şi sociale, cum sunt deteriorarea încrederii în relaţiile interumane, deteriorarea încrederii în structurile de ordine ale statului, acomodarea extremă a aşteptărilor privind libertatea şi deteriorarea sentimentului de siguranţă, care cel mai probabil au apărut în urma privării de libertate.
Faţă de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., dată fiind hotărârea de achitare pentru motivul că fapta nu a fost săvârşită de reclamant, tribunalul a apreciat că se impune acordarea de daune morale şi, ţinând cont, în primul rând, de durata lipsirii de libertate şi a condiţiilor în care s-a petrecut, a obligat statul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro cu acest titlu.
În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de fond a apreciat că acestea sunt în cuantum de 40.000 RON, constând în deplasările părinţilor la vizită, plata onorariilor avocaţilor (chitanţele au fost depuse la dosar), pachetele trimise în arest şi la penitenciar, 6.000 RON cheltuielile cu onorariile experţilor, expertize de analiză a scrisului, 20.000 RON deplasările sale la procesul penal şi pentru pregătirea apărării, 13.500 euro onorariile avocaţilor din cursul cercetării penale.
În ceea ce priveşte pierderile materiale rezultate din faptul că, după eliberarea din penitenciar, reclamantul a fost nevoit să înstrăineze două imobile pentru a restitui împrumuturile contractate de părinţii lui pentru suportarea anumitor cheltuieli, instanţa de fond a reţinut că acestea nu pot fi acordate. Astfel, înscrisul sub semnătură privată depus la dosar din care rezultă că tatăl reclamantului ar fi împrumutat de la numitul C.V. suma de 30.000 euro la data de 25 august 2004, nu are dată certă, nu este semnat de niciun martor, ceea ce duce la ideea că s-ar fi putut întocmi pro causa. Nu există o dovadă a faptului că imobilele ar fi fost înstrăinate în scopul acoperirii datoriilor cu procesele şi nimic nu justifică înstrăinarea lor la o valoare atât de mică, disproporţia rezultată dintre valoarea rezultată din expertiză şi cea din actele de vânzare-cumpărare fiind extrem de mare.
Prin Decizia civilă nr. 57 din 27 mai 2010, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile declarate de apelanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C., de la suma de 100.000 euro la 75.000 euro şi a păstrat celelalte dispoziţii.
Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.P.C. împotriva aceleaşi sentinţe.
Prin Decizia nr. 2805 din 25 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantul R.P.C., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Prin Decizia civilă nr. 3209 din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă, a admis recursurile introduse de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinţei civile nr. 374 din 21 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C. de la 100.000 euro la 75.000 euro. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.P.C.
Rejudecând cauza, instanţa a constatat că motivele de casare privesc exclusiv analiza separată a reparării pagubei cauzate reclamantului prin privarea de libertate în mod nelegal - arest preventiv - o perioadă de 8 luni şi jumătate şi respectiv obligarea de a nu părăsi ţara o perioadă de peste 2 ani. Cum însă nu s-a făcut o casare parţială, cu ocazia rejudecării au fost analizate toate criticile formulate.
S-a constatat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod corect, faţă de probele administrate, că privarea de libertate şi restrângerea libertăţii recurentului reclamant s-au întins pe o perioadă de 2 ani, din care privare în perioada 20 mai 2004 - 4 februarie 2005, iar apoi restrângere libertate - interdicţia de a părăsi ţara până la soluţionarea definitivă a procesului penal.
Întrucât în speţă recurentul reclamant a fost achitat în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., reţinându-se că faptele nu au fost săvârşite de acesta, implicit măsurile de privare, restrângere de libertate au fost nelegale, astfel încât sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., fiind nefondate criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) - (3) C. proc. pen.
Referitor la măsura privativă de liberate - arest preventiv o perioadă de 8 luni şi jumătate - s-a apreciat că finalizarea unui proces penal cu achitarea inculpatului, pe motiv că faptele nu au fost săvârşite de acesta, determină automat sau implicit nelegalitatea măsurii, fără a mai fi nevoie a se stabili nelegalitatea măsurii prin vreun alt act procedural. Dar, pentru că indicaţiile deciziei de casare sunt obligatorii, instanţa de rejudecare a expus şi alte argumente ce întăresc această convingere.
Astfel, chiar dacă la momentul la care s-a dispus măsura arestării, instanţa s-a bazat pe existenţa unor indicii că acesta ar fi săvârşit infracţiunea sau infracţiunile de care era bănuit, câtă vreme la finalizarea procesului s-a dovedit că R.P.C. nu a săvârşit fapte penale şi era nevinovat, înseamnă că, deşi i s-a aplicat o măsură prevăzută în legislaţia naţională şi de o instanţă competentă, iar ulterior, pe baza întregului probatoriu administrat şi din partea acuzării şi din partea apărării, aceeaşi instanţă penală a hotărât definitiv că R.P.C. era nevinovat, rezultă că indiciile pe care s-a bazat instanţa când a dispus măsura preventivă s-au dovedit că au condus la o părere greşită despre implicarea acestuia în săvârşirea faptelor de care era bănuit, învinuit.
Or, fie şi numai prin prisma acestui argument, arestarea preventivă dispusă împotriva recurentului din speţa de faţă s-a constatat a fi fost o eroare judiciară, prin dispunerea unei măsuri restrictive împotriva unei persoane nevinovate.
În procesul penal, nu este exclus ca instanţa să dispună măsura pe baza unor indicii, a unor probe insuficient conturate la momentul respectiv şi care, ulterior, se dovedeşte că au condus pe o pistă falsă cu privire la persoana făptuitorului ori fapta comisă, ceea ce face ca măsura dispusă în temeiul acelor probe sau indicii să fie una greşită, deşi la momentul respectiv, probabil conturau bănuiala că este o măsură corectă, legală.
Dar, tocmai pentru că măsura arestării preventive este foarte restrictivă, trebuie dispusă doar în ultimă instanţă, în mod excepţional şi motivată în concret la persoana celui bănuit, învinuit şi la pericolul concret pe care l-ar reprezenta cercetarea lui în stare de libertate.
Din lecturarea Încheierii penale nr. 214 din 21 mai 2004 a Tribunalului Militar Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 2948/2004, a rezultat că măsura arestului preventiv dispusă împotriva lui R.P.C. s-a bazat exclusiv pe temeiul existenţei unor indicii că acesta împreună cu alţi doi inculpaţi ar fi săvârşit infracţiunea pentru care erau cercetaţi; or, aceste argumente nu sunt nici relevante şi nici suficiente, pentru că nu oferă niciun fapt sau motiv concret în sprijinul justificării măsurii preventive dispuse, după cum nu analizează şi nu se pronunţă de ce n-ar fi fost suficiente alte măsuri preventive mai puţin severe, ca arestul preventiv, în circumstanţele specifice cauzei.
Mai mult chiar, arestul preventiv a fost prelungit timp de 8 luni şi jumătate, fără a se fi demonstrat în mod convingător, cu motive relevante şi suficiente, justeţea măsurii. Dimpotrivă, prelungirea s-a dispus aproape automat, fapt ce contravine garanţiilor stabilite prin art. 5 alin. (3) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În concluzie, nu este suficient ca privarea de libertate să fie prevăzută de legea naţională, ci trebuie în concret, în raport de circumstanţele specifice, să fie necesară şi justificată de actele sau faptele care pun în concret în pericol fie mersul anchetei, fie ordinea publică, securitatea, sănătatea sau viaţa persoanei etc.
În raport de aceste considerente, instanţa a conchis că, în speţă, măsura arestării preventive şi prelungirea ei pe durata a 8 luni şi jumătate, în condiţiile menţionate, s-a dovedit a fi o eroare judiciară, cu atât mai mult cu cât la finalizarea procesului penal s-a constatat nevinovăţia recurentului.
Aşa fiind, s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea ori viaţa privată a recurentului, context în care acestuia i se cuvine acordarea unor despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral cauzat de această eroare judiciară.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului suferit, curtea de apel a analizat dacă s-a făcut o corectă aplicare a prejudiciului suferit şi implicit a câtimii acestuia, în raport de probele administrate, respectiv: martori, articole publicate în mass-media, raport medico-legal, raport extrajudiciar de evaluare întocmit de psiholog.
S-a constatat că arestarea, restrângerea libertăţii de circulaţie, condiţiile oferite în locul de detenţie, împiedicarea accesului la corespondenţă, fără a fi verificată anterior, nepunerea la dispoziţie a instrumentelor necesare scrisului, lipsirea de prezenţa familiei, mediatizarea negativă, durata litigiului din momentul arestării până la achitarea definitivă, au fost elemente care au avut drept consecinţă producerea unor traume fizice, psihice, iar acestea au determinat un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat prin acordarea unor despăgubiri.
Cuantumul acestor despăgubiri este, însă, exagerat, prima instanţă făcând o apreciere mult prea largă în cuantificarea lor, criticile recurenţilor pârâţi pe acest aspect fiind fondate. Chiar dacă pentru daunele morale cauzate nu există un criteriu obiectiv de apreciere, totuşi în acordarea lor trebuie să se ţină cont că nu trebuie să fie un mijloc de îmbogăţire pentru cel vătămat. Astfel, instanţa de recurs a apreciat că suma de 55.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin măsura arestului preventiv timp de 8 luni şi jumătate, în baza prevederilor art. 504 C. proc. pen. şi 998 C. civ.
În ceea ce priveşte măsura interdicţiei de a părăsi ţara, chiar dacă nu este la fel de restrictivă ca măsura arestului preventiv, este totuşi o măsură care aduce atingere dreptului la libera circulaţie în general, iar în speţă, în cazul concret, recurentului reclamant i-a adus atingere dreptului la muncă şi i-a afectat viaţa de familie şi cea socială.
Ca şi în cazul arestului preventiv, câtă vreme s-a finalizat ancheta penală şi procesul penal prin achitare, măsura interdicţiei de a părăsi ţara s-a dovedit a fi fost dispusă în mod eronat împotriva unei persoane nevinovate şi care i-a adus acesteia pagube importante ce se cuvin şi ele a fi reparate.
Din fişa postului reiese că reclamantul avea obligaţia de serviciu de a face deplasări în străinătate pentru a stabili contacte comerciale în vederea achiziţionării de mărfuri corespunzătoare specificului activităţii societăţii comerciale la care era angajat, inclusiv participarea la negocieri, monitorizarea derulării şi finalizării raporturilor comerciale.
Rezultă, astfel, că i s-a adus atingere nu doar dreptului la libera circulaţie, ci şi dreptului la muncă, onoarei, demnităţii etc., motiv pentru care instanţa de recurs a apreciat că şi pentru acest prejudiciu este îndreptăţit la despăgubiri băneşti în cuantum de 20.000 euro.
Instanţa a confirmat, însă, soluţia şi considerentele primei instanţe în legătură cu pretinsul prejudiciu material rezultat din vânzarea unor imobile pentru restituirea unui împrumut pentru a face faţă cheltuielilor curente, a celor cu avocaţii şi procesul în general, întrucât, din probele administrate, nu s-a confirmat scopul pentru care s-a efectuat convenţia de împrumut încheiată sub forma unui înscris sub semnătură privată. Mai mult, chiar dacă există la dosar cele două contracte de vânzare-cumpărare, încheiate la doar câteva zile de la punerea în libertate a reclamantului, nu poate fi acceptată ideea că ar fi fost obligat să vândă sub preţul pieţei, cu atât mai mult cu cât nu erau precizate dobânzi sau alte penalităţi de întârziere.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a declarat recurs atât împotriva încheierii din data de 15 decembrie 2011, cât şi a deciziei sus-menţionate, susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Încheierea Curţii de Apel Oradea prin care s-a dispus recalificarea căii de atac promovate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, din apel în recurs, acordându-se ulterior cuvântul părţilor pe fond, este nelegală, fiind contrară art. 725 alin. (3) C. proc. civ., în aplicarea căruia hotărârea primei instanţe a rămas supusă căii de atac prevăzute de legea în vigoare la acel moment.
Completarea adusă art. 506 C. proc. pen. prin art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, în sensul că hotărârea pronunţată într-o cerere de despăgubiri, în cazul condamnării pe nedrept sau privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, este supusă numai recursului, se aplică doar pentru sentinţele pronunţate de tribunale în această materie începând cu 15 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.
Or, Tribunalul Bihor s-a pronunţat în cauză prin Sentinţa civilă nr. 374/C din 21 decembrie 2009, deci anterior apariţiei Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, împrejurare faţă de care, în mod nelegal, Curtea de Apel a decis în sensul recalificării căii de atac declarate în cauză din apel în recurs.
Prin recalificarea căii de atac li s-a pricinuit părţilor o vătămare procesuală; astfel, părţile au fost private nelegal de exercitarea căii de atac a apelului, fiind deci lipsite de un grad de jurisdicţie. Prin urmare, această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea iar ca efect al anulării acesteia, în condiţiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ., se impune a fi anulată şi Decizia nr. 3209/R din 15 decembrie 2011.
Recursul formulat în cauză este admisibil, întrucât încheierea din data de 15 decembrie 2011 vizează cursul procesului, nefiind una interlocutorie şi poate fi atacată cu recurs pe cale separată.
La data de 30 ianuarie 2012, s-a înregistrat la Curtea de Apel Oradea o completare la recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 3209 din 15 decembrie 2011 de către recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Prin această completare, s-a susţinut, în esenţă, că probele administrate în cauză nu au nicio relevanţă, cât priveşte cuantumul daunelor materiale acordate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel - de 66.000 lei şi 13.500 euro, iar cuantumul sumei solicitate de reclamant cu titlu de daune morale este exagerat de mare, aceste daune nefiind suficient probate.
La termenul de judecată din 19 octombrie 2012, au fost dezbătute excepţiile procesuale invocate de către intimatul - reclamant, respectiv excepţia inadmisibilităţii recursului şi cea a tardivităţii motivelor de recurs, ambele fiind reţinute spre soluţionare odată cu recursul declarat.
Examinând excepţiile procesuale invocate de către intimatul-reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:
În aplicarea art 137 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca excepţia admisibilităţii recursului să fie analizată cu prioritate, întrucât doar în măsura în care se recunoaşte posibilitatea declarării acestei căi de atac, este relevantă cercetarea motivelor de recurs, inclusiv prin prisma respectării termenului de depunere a acestora la dosar.
Excepţia inadmisibilităţii căii de atac a fost invocată verbal, la acest termen de judecată, însă poate fi primită, chiar dacă nu a fost invocată prin întâmpinare, dat fiind caracterul absolut al excepţiei, în aplicarea art. 316 cu referire la art. 298 şi 136 C. proc. civ.
În conformitate cu art. 299 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel (...) sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător".
Potrivit art. 282 alin. (2), la care trimite norma citată, "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii".
Recursul Parchetului a fost declarat, în primul rând, împotriva încheierii de şedinţă din 15 decembrie 2011, prin care Curtea de Apel Oradea, în complet legal constituit din doi judecători, a recalificat calea de atac exercitată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea ca fiind recursul, şi nu apelul, astfel cum a fost indicată de către parte şi înregistrată pe rolul instanţei.
Ca urmare a acestei calificări a căii de atac, instanţa, constituită în complet de trei judecători, a pronunţat Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011, ce face, de asemenea, obiect al recursului declarat de către Parchet.
Încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2012, întocmită distinct de practicaua Deciziei nr. 3209 din 15 decembrie 2011, reprezintă o încheiere premergătoare, ce a fost dată în complet legal constituit pentru judecata unui apel, calificarea căii de atac, ca fiind recursul, intervenind ulterior.
Ca atare, încheierea respectivă este supusă căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri date în apel, respectiv recursul, iar acesta poate fi declarat odată cu fondul, conform art. 299 C. proc. civ.
Cât priveşte Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011, este adevărat că hotărârea pronunţată în recurs este irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., neputând fi atacată, la rându-i, cu recurs, o asemenea hotărâre nefăcând parte dintre cele susceptibile de această cale de atac, prevăzute de art. 299 C. proc. civ.
Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul că, exercitând recursul, pârâtul din cauză a înţeles să critice greşita calificare a căii de atac făcută de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, calificare ce se regăseşte în încheierea de şedinţă dată în complet de apel.
Or, a considera, în aceste condiţii, că recursul împotriva hotărârii finale, prin care instanţa s-a dezînvestit de soluţionarea cauzei, este inadmisibil, ar însemna a goli de substanţă dreptul la recurs împotriva încheierii de şedinţă, partea fiind lipsită de un cadru procesual de valorificare a eventualei calificări greşite a căii de atac de către instanţa de apel. Această constatare este de natură a aduce atingere însuşi dreptului de acces la o instanţă de judecată, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv efectivităţii acestuia, întrucât dreptul la recurs ar fi exercitat formal, în absenţa oricărei finalităţi a cercetării judecătoreşti efectuate în urma exercitării căii de atac, consecinţă ce nu poate fi acceptată.
La aceeaşi concluzie s-ar ajunge şi dacă s-ar considera că încheierea de şedinţă dată în complet de apel are acelaşi regim juridic cu hotărârea prin care aceeaşi instanţă, în complet de trei judecători, după calificarea căii de atac drept recurs, nefăcând parte, aşadar, dintre hotărârile susceptibile de această cale de atac, prevăzute de art. 299 C. proc. civ. Această ipoteză este similară celei în care instanţa care a soluţionat calea de atac, calificând-o ca fiind recursul, nu ar fi întocmit o încheiere de şedinţă distinctă, ci s-ar fi pronunţat doar în complet de trei judecători, calificarea căii de atac regăsindu-se în practicaua deciziei finale.
Chiar şi în aceste ipoteze, partea nu poate fi lipsită de dreptul de a supune controlului judiciar ierarhic calificarea căii de atac, atât timp cât calea de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti este prevăzută de lege, iar atribuirea unei alte calificări decât cea decurgând din aplicarea corectă a dispoziţiilor legale conduce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi la producerea unei vătămări procesuale care ar rămâne nesancţionată dacă părţii interesate nu i s-ar recunoaşte accesul la instanţa ierarhic superioară pentru înlăturarea acestei vătămări.
Este de precizat că admisibilitatea recursului împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs, după recalificarea căii de atac în acest sens, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. XIV din 16 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a respins sesizarea procurorului general de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 C. proc. civ., referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greşite calificări a căii de atac exercitate de parte.
În motivarea acestei decizii, s-a arătat că, din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ataşate sesizării, nu a rezultat existenţa unei practici neunitare pe aspectul ce face obiectul recursului în interesul legii, hotărârile ataşate fiind de admitere a recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea de atac exercitată de parte fusese greşit calificată ca fiind recurs.
Aceasta fiind situaţia constatată în anul 2009, nu există niciun indiciu în sensul că, în prezent, s-ar fi conturat o altă linie jurisprudenţială decât cea în care se consideră ca fiind admisibil recursul în ipoteza dată, astfel încât nu există nicio raţiune pentru ca această instanţă să se îndepărteze de practica judiciară constantă şi să adopte o soluţie de respingere de plano a recursului ca inadmisibil, cu atât mai mult cu cât această soluţie este justificată de argumentele expuse prin prezenta decizie.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că recursul împotriva hotărârii pronunţate în recurs este admisibil, în măsura în care este greşită recalificarea căii de atac realizate de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, ca fiind recursul, şi nu apelul, astfel calificat de către titularul căii de atac.
Din cele expuse anterior, rezultă că admisibilitatea recursului în ipoteza în discuţie depinde de legalitatea calificării căii de atac, ceea ce înseamnă că motivul de recurs pe acest aspect trebuie examinat chiar în contextul admisibilităţii recursului, cu precădere faţă de eventuale alte motive de recurs.
Drept urmare, este lipsită de finalitate cercetarea celei de-a doua excepţii invocate de către intimatul-reclamant, respectiv excepţia tardivităţii motivelor de recurs, cât timp această excepţie vizează completarea motivării căii de atac, înregistrată la 30 ianuarie 2012, prin care au fost formulate critici privind modul de soluţionare a fondului dreptului dedus judecăţii, prin hotărârea finală pronunţată de curtea de apel.
Examinând hotărârile recurate în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
În conformitate cu art. 725 alin. (3) C. proc. civ., "Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate".
Art. 725 alin. (3) C. proc. civ. consacră regula tempus regit actum în ceea ce priveşte calea de atac exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti, prevăzând o situaţie de excepţie de la regula aplicării imediate a legii noi de procedură, instituită prin alin. (1) al aceleiaşi norme.
Reprezentând norma de drept comun, de la art. 725 alin. (3) se poate deroga numai printr-o dispoziţie legală expresă.
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, s-a prevăzut că hotărârile pronunţate în primă instanţă în cauzele civile având ca obiect repararea pagubei în situaţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sunt supuse numai recursului [art. 506 alin. (5) C. proc. pen., nou introdus prin Legea nr. 202/2010].
Legea nr. 202/2010 nu conţine, însă, norme derogatorii de la art. 725 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că ar fi supuse numai recursului toate hotărârile civile pronunţate în primă instanţă, chiar dacă au fost pronunţate anterior Legii nr. 202/2010.
Ca atare, în absenţa unei norme derogatorii exprese, nu există nicio raţiune pentru ca dispoziţiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ. să nu fie aplicabile, astfel încât prevederile art. 506 alin. (5) C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010, se aplică doar hotărârilor civile de primă instanţă pronunţate ulterior datei de 25 noiembrie 2010, în timp ce hotărârile civile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căii de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunţării lor.
Prevederile art. XXII din Legea nr. 202/2010, la care a făcut referire intimatul-reclamant, nu sunt incidente în speţă, deoarece vizează aplicarea în timp a legii noi privitoare la competenţă. Or, chestiunea disputată în speţă este aceea a concursului de norme referitoare la calea de atac căreia îi este supusă o hotărâre judecătorească, şi nu a normei de competenţă aplicabile.
Legiuitorul a făcut o distincţie clară între normele de competenţă şi cele referitoare la calea de atac, din perspectiva aplicării în timp a legii, art. 725 alin. (2) şi 3 C. proc. civ. reflectând regulile aplicabile diferit în cazul fiecărui conflict de norme în parte.
Aceste reguli nu pot fi confundate nici în cadrul legii speciale, fiind necesar ca intenţia legiuitorului de a deroga prin norme particulare de la regulile consacrate în Codul procedură civilă să fie materializată prin dispoziţii exprese, neputând fi dedusă, prin analogie, din norme ce reglementează alte situaţii decât cele în discuţie.
În speţă, pentru calificarea căii de atac deschise împotriva sentinţei Tribunalului Bihor, ca fiind apelul sau recursul, este relevantă doar data pronunţării sentinţei, calea de atac fiind cea prevăzută de legea în vigoare la momentul pronunţării hotărârii atacate.
Reglementând o situaţie de excepţie de la regula aplicării imediate a legii noi de procedură, art. 725 alin. (3) C. proc. civ. trebuie interpretat şi aplicat restrictiv în speţă, în sensul că regula tempus regit actum se aplică întotdeauna, în ceea ce priveşte calea de atac, legea nouă referitoare la calea de atac neavând nicio incidenţă, în absenţa unei derogări exprese prevăzute de legiuitor.
Ca atare, este lipsită de relevanţă, pentru calificarea căii de atac împotriva sentinţei Tribunalului Bihor, împrejurarea că, în speţă, ulterior casării deciziei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a intervenit o normă nouă privitoare la calea de atac împotriva hotărârilor de primă instanţă pronunţate în materie, respectiv Legea nr. 202/2010, care a introdus dispoziţiile art. 506 alin. (5) C. proc. pen.
Sentinţa Tribunalului Bihor a fost pronunţată la data de 21 decembrie 2009, aşadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind supusă apelului, în conformitate cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de cele expuse, se constată că, în mod greşit, instanţa care a soluţionat calea de atac împotriva Sentinţei civile nr. 374 din 21 decembrie 2009 a calificat această cale de atac drept recurs, în loc de apel.
În consecinţă, încheierea din 15 decembrie 2011 ce conţine greşita calificare a căii de atac a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, iar Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011 a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor referitoare la compunerea completului de judecată pentru judecata în apel, respectiv în complet de 2 judecători, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pronunţată fiind în complet de 3 judecători, alcătuire corespunzătoare judecării recursurilor.
În aplicarea art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., se impune casarea deciziei pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor legale privind alcătuirea completului de judecată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, în conformitate cu art. 313 C. proc. civ., potrivit căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată.
Nu este posibilă reţinerea cauzei spre judecare de către Înalta Curte, ca instanţă de recurs, astfel cum solicită intimatul-reclamant, întrucât prevederile art. 312 alin. (6) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, nu sunt aplicabile şi în privinţa casării dispuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 313, anterior menţionat, având caracter derogator de la art. 312.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că limitarea numărului de casări cu trimitere posibile în cursul aceleiaşi judecăţi, prevăzută de art. 312 alin. (61), operează şi în privinţa casărilor dispuse de Înalta Curte, se observă că art. 312 alin. (61) nu este, oricum, aplicabil în speţă.
În conformitate cu art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, această normă se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, or, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2008, aşadar, anterior datei de 25 noiembrie 2010.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului şi va admite recursul declarat împotriva încheierii şi a Deciziei nr. 3209-R, ambele hotărâri fiind pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, la 15 decembrie 2011, pe care le va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, ca instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva încheierii şi a Deciziei nr. 3209-R, ambele pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, la 15 decembrie 2011.
Casează încheierea şi decizia recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, ca instanţă de apel
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6426/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6431/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
