ICCJ. Decizia nr. 665/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.665/2012
Dosar nr.41790/3/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 22 octombrie 2009, reclamanţii C.N., B.I., C.S. şi V.V. au chemat in judecata pe pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a autorului lor, M.N., în intervalul 1950 - 1959, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1063 din 18 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 70.000 Euro, echivalent lei la data plăţii, reprezentând contravaloare prejudiciu moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării pe nedrept a autorului M.N.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 237 din 05 iulie 1950 a Tribunalului Militar Constanţa, pronunţată în dosarul 305/1950, M.N. a fost condamnat la 9 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică, precum şi la plata sumei de 15000 lei cheltuieli de judecată, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. III C. pen., coroborat cu art. 230 alin. (2) C. pen., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 16/1949 şi art. 157 C. pen., respectiv, pentru complicitate la crima de uneltire contra ordinii sociale. Ulterior, prin Decizia nr. 3311/1950 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, pedeapsa de 9 ani a fost redusă la 7 ani de temniţă grea, astfel cum rezultă din înscrisurile eliberate de C.N.S.A.S. M.N. a fost arestat la data de 20 martie 1950 în baza mandatului de arestare nr. 453/1950 şi eliberat la data de 18 septembrie 1956 din Penitenciarul Aiud.
Având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind recunoaşterea de drept a caracterului politic al condamnării, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stabileşte dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în favoarea persoanei care a suferit condamnarea precum şi, după decesul acestei persoane, în favoarea soţului sau descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv, prima instanţă a apreciat că reclamanţii au calitate procesuală activă, fiind descendenţi de gradul I şi II ai celui condamnat şi că, astfel, sunt îndreptăţiţi să solicite plata de daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor prin condamnare.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, faţă de perioada de detenţie a reclamantului, de atingerile aduse prin măsura condamnării şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate acestuia, ţinând cont, raportat la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, şi de faptul că acesta nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanţilor la suma de 70.000 euro, respingând pretenţiile în ceea ce priveşte daune morale până la concurenţa sumei de 5.000.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 80/ A din 01 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii reclamanţi C.N., B.I., C.S. şi V.V., de apelantul pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M.B., şi de apelantul M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel, examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, având în vedere şi susţinerea privind incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a reţinut următoarele:
Cu privire la critica pârâtului S.R., reprezentat prin M.F.P., ce vizează neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. II din OUG nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale la sumele prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acest text a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, s-a reţinut că nu este întemeiată, fiind respinsă faţă de împrejurarea că dispoziţiile legale a căror neaplicare s-a invocat şi-au pierdut puterea prin declararea neconstituţionalităţii lor.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că această decizie a fost pronunţată în ziua următoare celei în care s-a pronunţat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 având ca obiect sesizările de neconstituţionalitate formulate de S.R., reprezentat prin M.F.P., începând cu luna martie 2010, în mai multe dosare în care acesta avea calitatea de pârât, fiind chemat în judecată pentru stabilirea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Prin această decizie s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
S-a avut în vedere că, urmare a publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, apelanţii S.R. şi M.P. au invocat ca motiv respingere a acţiunii reclamanţilor faptul că acţiunea acestora a rămas fără temei de drept, deoarece textul legal pe care şi-au fundamentat acţiunea a fost declarat neconstituţional.
Instanţa de apel a constatat că această susţinere, se constituie într-un nou motiv de apel de ordine publică, faţă de care a reţinut următoarele:
În contextul litigiului de faţă, în care se pune problema dispariţiei temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamanţi ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi respingerea, în consecinţă a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei, respectiv, art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.
Astfel, s-a reţinut că, în speţă, este vorba despre o contestaţie cu privire la un drept civil patrimonial, dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul înregistrării acţiunii, care îşi găsea temeiuri suficiente în legea internă şi în practica instanţelor judecătoreşti. Acest litigiu se poartă între reclamanţii persoane fizice şi S.R., care are calitatea de pârât.
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care reprezintă unicul temei de drept al acţiunii, a fost invocată de către S.R., pârât în mai multe dosare aflate pe rolul Tribunalului Constanţa, în perioada martie - aprilie 2010, după data la care reclamanţii din prezenta cauză au înregistrat acţiunea lor, iar ca efect al deciziei de neconstituţionalitate (astfel cum acest efect este determinat exclusiv în contextul dreptului intern), acţiunea ar rămâne lipsită de temei legal.
În această situaţie, s-a pus problema dacă respingerea acţiunii în prezenta cauză, exclusiv pe motivul intervenţiei deciziei de neconstituţionalitate, respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalităţii armelor", principiu care presupune obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său.
Faţă de această împrejurare s-a constatat că aşa cum s-a reţinut în practica instanţei europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi retroactive, drepturi ce decurg din legile în vigoare. Însă principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţie se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (Rafinăriile greceşti S. şi S.A. contra Greciei, 9 decembrie 1994). Prin „norme legale" se înţelege nu numai actele normative ce emană de la Parlament, ci şi actele normative cu caracter general (ordonanţe de urgenţă, norme metodologice, etc.), adică toate acele acte care statul le edictează şi care influenţează deznodământul judiciar al unui proces (M. contra Italiei, 17 iulie 2008).
Problema rupturii egalităţii armelor se pune în toate situaţiile în care la momentul modificării cadrului legal aplicabil exista un proces pe rolul instanţei (nu şi în situaţia în care măsurile legislative anticipează un proces care încă nu a început), iar motivele invocate de stat în justificarea intervenţiei sunt în general respinse de instanţa europeană (cum sunt, de exemplu, motive de natură financiară sau necesitatea reglementării unor divergenţe de jurisprudenţă) singurul motiv acceptat de Curtea Europeană fiind necesitatea „umplerii unui vid juridic", adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, în acest caz Curtea apreciind că intervenţia fusese previzibilă, era de aşteptat, iar reclamanţii nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situaţia astfel creată.
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluţionarea litigiului în sensul respingerii acţiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. În acest caz, soluţia de respingere a acţiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenţiei statului, prin organul său constituţional, intervenţia statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte şi care a pierdut procesul în prima instanţă.
Sub aspectul argumentelor care au justificat declararea neconstituţionalităţii şi care, în acelaşi timp se pot constitui în argumente pe care statul le poate invoca pentru a justifica necesitatea intervenţiei în această manieră în modul de dezlegare a litigiului, s-a constatat că aspectul financiar (daunele prea mari acordate de instanţe şi lipsa resurselor bugetare) nu poate justifica abdicarea de la exigenţele procesului echitabil în acest litigiu. În acest sens, în cauza A. şi alţii contra Franţei, 9 ianuarie 2007, Curtea Europeană a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenţia legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.
În ceea ce priveşte paralelismul normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri băneşti, problema dreptului la despăgubiri a moştenitorilor celui condamnat şi încălcarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea reprezintă vicii ale actului normativ, pe care Curtea Constituţională le-a încadrat în categoria cauzelor de neconstituţionalitate, dar care ar fi trebuit înlăturate de către legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie. Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat drepturile cuvenite reclamanţilor în acord cu prevederile Constituţiei, nu-i poate genera acestuia o situaţie privilegiată în proces.
În ceea ce priveşte art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, noţiunea „bunuri" priveşte atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (V.M. împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983), cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (P.C.N. SA şi alţii împotriva Belgiei; D. împotriva Franţei, G. şi G. împotriva Cehiei; T. împotriva Croaţiei.)
S-a mai reţinut că, despre noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern", spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (K. contra Slovaciei).
În prezentul litigiu, a reţinut instanţa de apel, voinţa statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi „Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere", adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. La data promovării acţiunii, reclamanţii din prezenta cauză aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile şi previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale puteau pretinde o „speranţă legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia, aparţinând celei mai înalte jurisdicţii în stat (Decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, Decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011, pronunţate de instanţă supremă).
S-a mai avut în vedere că un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
De asemenea, s-a reţinut că articolul 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (T. c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
În altă ordine de idei s-a avut în vedere că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Aşadar, s-a statuat că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
S-a apelat la considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 1354/2010, prin care s-a constatat că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră cel puţin o hotărâre judecătorească în primă instanţă, cum este şi cazul apelanţilor reclamanţi, s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, s-a reţinut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data publicării deciziei de neconstituţionalitate.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, apelanţii reclamanţi se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care le sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanţa naţională, prima chemată sa aplice Convenţia.
Cu privire la critica apelantului pârât, privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca succesori ai persoanei condamnate, de a pretinde daune morale, s-a reţinut că nu este întemeiată întrucât în Legea nr. 221/2009, la art. 5 lit. a) au fost indicaţi ca beneficiari ai legii atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic cât şi soţul/soţia şi descendenţii de gradul I şi al II-lea.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanţă, criticat deopotrivă de reclamanţi şi pârât, însă, bineînţeles, de pe poziţii diferite, în raport cu interesul concret în cauză, precum şi de către M.P., instanţa de apel a considerat neîntemeiate aceste critici întrucât prima instanţă a avut în vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale, inclusiv împrejurarea că autorul reclamanţilor nu a mai beneficiat de despăgubiri în temeiul actelor normative anterioare. Prima instanţă a dozat cuantumul daunelor morale şi în raport de împrejurarea că beneficiarul concret al acestor daune nu este cel care a suferit condamnarea, ci succesorii săi.
În raport de cele de mai sus instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică, suma de 70.000 Euro fiind suficientă şi îndestulătoare pentru a atenua efectele pe care condamnarea a avut-o asupra celui condamnat şi asupra familiei sale.
În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor S.R. şi M.P., în sensul că prin Hotărâri C.E.D.O. s-au stabilit daune morale într-un cuantum mult mai redus, instanţa a reţinut că hotărârile la care se face referire vizează încălcări ale libertăţii persoanei petrecute ulterior căderii regimului comunist, perioadele de reţinere sau arestare pe nedrept fiind mult mai reduse decât perioada de 6 ani şi 6 luni pe durata căreia autorul reclamanţilor a executat pedeapsa cu închisoarea.
Împotriva menţionatei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii C.N., B.I., C.S., V.V., pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea criticilor formulate, reclamanţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel este netemeinica şi nelegală în ceea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat in cauza.
În motivarea recursului, prin criticile formulate, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greşit a respins apelul S.R. menţinând obligaţia la plata sumei de 70.000 Euro.
Astfel, se susţine că motivarea instanţei cu privire la consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor apelanţilor reclamanţi, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil este criticabilă.
În acest context, apreciază recurentul pârât, greşit s-a considerat că s-a produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care la momentul pronunţării deciziilor de către Curtea Constituţionala, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanţe nefiind definitiva, nu se poate reţine existenţa unui drept câştigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciara.
În acest sens se susţine faptul ca principiul neretroactivităţii se aplica doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea in vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
În consecinţa, susţine recurentul pârât, instanţa de apel în mod greşit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale, neţinând seama de caracterul devolutiv al apelului cât şi de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 nemaiputând fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate.
În aceeaşi idee, se susţine că urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, se impunea respingerea apelului precum şi a acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.
S-a mai susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul speranţei legitime în ceea ce priveşte dreptul de creanţa, în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţie.
Astfel, s-a arătat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime" a reclamanţilor la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale.
Aşadar, având in vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect.
În subsidiar, recurentul pârât a criticat Decizia instanţei de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susţinând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanţa de apel.
M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat Decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul susţine că deşi prin apelul formulat a invocat incidenţa în speţă a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţională, instanţa de apel în mod greşit a nu a dat eficienţă deciziei în discuţie, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale C.E.D.O.
Se mai susţine că Decizia recurată este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 din Constituţia României în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să ia act de Decizia Curţii Constituţionale în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi să examineze cu prioritate motivul de ordine publică invocat de M.P.
Un alt motiv de nelegalitate vizează faptul că întrucât condamnarea autorului reclamanţilor se referă la activităţi de propagare a doctrinelor rasiste şi antisemite, în speţă, instanţa de apel fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi şi va admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru considerentele care vor fi prezentate.
Recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15 noiembrie2010).
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07 noiembrie2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi de recurentul M.P., pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi de M.P., întrucât sunt subsidiare incidenţei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi de M.P., analiza criticilor formulate de reclamanţi privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate, va admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va modifica în parte Decizia recurată în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor C.N., B.I., C.S., V.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.N., B.I., C.S., V.V., împotriva deciziei nr. 80/ A din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii şi în consecinţă:
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că admite apelurile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. şi M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1063 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 671/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 657/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
