ICCJ. Decizia nr. 671/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 671/2012
Dosar nr. 3446/101/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 612 din 09 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 3446/101/2010, s-a admis în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta S.N., în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P., având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă faţă de reclamantă şi părinţii acesteia, S.M. şi S.A., în perioada 15 decembrie 1951 - 01 decembrie 1956.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei în nume propriu suma de 7000 EURO în echivalent la momentul plăţii efective şi suma de 6.000 EURO, în calitate de descendent de gradul I (câte 3.000 EURO pentru fiecare părinte) în echivalent lei la momentul plăţii efective, cu titlul de daune morale.
S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii privind acordarea daunelor materiale.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
În justificarea soluţiei, prima instanţă, a reţinut că în perioada 15 decembrie 1951 - 01 decembrie 1956, reclamanta împreună cu părinţii săi S.A. şi S.M. au fost strămutaţi din locuinţa lor situată în localitatea Gruia, în locuinţa numitului M.D. situată în aceiaşi localitate, iar în imobilul proprietatea familiei reclamantei a fost înfiinţată o unitate militară, această situaţie fiind confirmată şi de sentinţa nr. nr. 361/C/A/16 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, prin care reclamantei S.N. i-au fost recunoscute drepturile legale prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.
S-a constatat că mutarea forţată a reclamantei împreună cu părinţii săi din imobilul proprietate personală în locuinţa altui cetăţean, care la rândul lui a fost deportat, s-a realizat ca urmare a persecuţiilor politice, aceasta conferind caracter politic măsurii administrative aplicată reclamantei şi autorilor săi.
Referitor la cererea pentru acordarea daunelor morale, tribunalul a constatat că este în parte întemeiată.
S-a reţinut că mutarea forţată a reclamantei şi a autorilor săi din locuinţa lor în altă locuinţă, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, spre deosebire de condiţiile normale în care au trăit datorită faptului că îşi întemeiaseră o gospodărie aşa cum doriseră, de a munci forţat, au produs suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi că, toate aceste suferinţe pe care le-au suportat, au justificat acordarea unei compensaţii materiale.
Că, raportat la perioada celor 5 ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse reclamantei şi autorilor săi, nevoiţi fiind să suporte un regim de viaţă nedrept şi inuman, faţă şi de dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată prin OG nr. 62/2010, tribunalul a apreciat că acordarea de daune morale în cuantum de 7.000 EURO în nume propriu şi câte 3.000 EURO în calitate de descendent de gradul I al părinţilor, este în măsură a compensa prejudiciul moral.
Prin Decizia civilă nr. 124 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia a I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Mehedinţi; a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins petitul acţiunii privind daunele morale şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului este nefondată, deoarece din practicaua sentinţei civile apelate rezultă, fără echivoc, faptul că în şedinţa publică din 9 noiembrie 2010 reprezentantul parchetului a fost prezent şi a pus concluzii pe fondul cauzei.
Este întemeiată însă, susţinerea fundamentată pe Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională a României.
Astfel, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temei legal pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, aşa încât, instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale, este general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
De altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (M. Of., nr. 151/12.04.2000), a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând ca în situaţia în care în termen de 45 zile Parlamentul nu punea de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea să-şi înceteze efectele juridice.
În condiţiile în care termenul de 45 de zile stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord aceste prevederi cu Constituţia, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte daunele materiale, s-a constatat că reclamanta, prin declaraţia dată în şedinţa publică din 14 septembrie 2010, a învederat că înţelege să renunţe la despăgubirile constând în daunele materiale.
Referitor la criticile formulate pe fondul litigiului, s-a constatat că nu se impun a fi examinate, în condiţiile în care Curtea a avut în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, în prezent neexistând temei legal pentru soluţionarea acţiunii promovată de reclamantă.
Critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat s-a reţinut că este nefondată, suma de 500 lei acordată de instanţa de fond cu acest titlu, reprezentând o sumă rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei şi volumul de muncă depus de către apărător.
Împotriva deciziei mai sus menţionate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mehedinţi, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
S-a criticat faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind obligarea pârâtului la achitarea către reclamantă la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecata, cât timp apelul formulat de S.R., prin M.F.P., a fost admis iar acţiunea reclamantei a fost respinsă, aceasta fiind deci în culpă procesuală.
S-a susţinut că instanţa de apel putea să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului solicitat de reclamantă la o sumă rezonabilă, având în vedere simplitatea cauzei, durata cauzei şi volumul de muncă solicitat prin executarea mandatului primit de către avocat.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte unicul motiv de recurs, prin care se critică obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, instanţa îl apreciază, ca nefondat, câtă vreme declanşarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în vigoarea a unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o excepţie de neconstituţionalitate, admisă, care a condus la suprimarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului, iar, în cauză, s-a reţinut constarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantei şi autorilor acesteia.
Aşadar, corect s-a reţinut că nu poate fi primit motivul ce vizează cheltuielile de judecată, dat fiind că, în urma dispariţiei temeiului legal al acţiunii, Statul este în culpă procesuală, introducerea acţiunii fiind datorată apariţiei Legii nr. 221/2009, iar dispariţia acestui temei legal nu este determinat de reclamantă.
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva deciziei nr. 124 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 673/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 665/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
