ICCJ. Decizia nr. 6598/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6598/2012
Dosar nr. 1549/30/2011
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 3 martie 2011, reclamantul V.G. a chemat în judecată pârâţii B.M. şi M.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 150.000 Euro (echivalentul a 631.500 RON), cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei şi demnităţii reclamantului.
În motivarea cererii, reclamantul arată că a fost căsătorit cu pârâta între anii 1976 - 1989, perioadă în care s-a născut, la data de 24 septembrie 1984, un copil - V.M.C. La data de 12 ianuarie 1989 s-a adresat cu o cerere Judecătoriei Timişoara, solicitând instanţei să dispună desfacerea căsătoriei, încredinţarea minorului şi stabilirea obligaţiei de întreţinere. Prin Sentinţa nr. 7970 din 22 noiembrie 1989, pronunţată de Judecătoria Timişoara, instanţa a atribuit pârâtei beneficiul contractului de închiriere al imobilul, întrucât minorul i-a fost încredinţat acesteia şi a dispus evacuarea sa din imobil.
Deşi prin sentinţa menţionată minorul a fost încredinţat pârâtei, aceasta nu a înţeles să se ocupe de creşterea şi educarea lui, motiv pentru care s-a văzut nevoit să solicite instanţei reîncredinţarea minorului, astfel încât să se poată ocupa personal de creşterea şi educarea acestuia, iar prin Sentinţa nr. 12327 din 24 noiembrie 1992, pronunţată de Judecătoria Timişoara s-a dispus reîncredinţarea minorului către el şi obligarea pârâtei la plata unei contribuţii lunare pe seama minorului. Temporar, reclamantul s-a mutat împreună cu acesta în Austria.
În cursul anului 1994, în urma unui control medical efectuat în Austria, reclamantului i s-a spus că suferă de o boală care conduce la imposibilitatea de procreare. Aflând acest lucru, a promovat o acţiune în tăgada paternităţii, având în vedere şi faptul că mai mulţi cunoscuţi i-au spus că fosta sa soţie afirma că minorul V.M.C. nu este copilul său, ci al numitului M.I. Acţiunea a fost respinsă, avându-se în vedere faptul că expertiza medico-legală efectuată în cauză concluziona că tatăl minorului ar fi putut fi reclamantul sau oricare alt bărbat care are aceeaşi grupă sanguină cu cea a copilului, precum şi faptul că această acţiune era tardivă.
Deşi a trăit mai bine de 15 ani cu îndoiala în suflet, fiindu-i iremediabil vătămată demnitatea şi onoarea de om, a continuat să se îngrijească de creşterea şi educarea copilului, de care s-a ataşat şi care l-a considerat mereu ca fiind tatăl lui, locuind în toată această perioadă de timp cu el în Austria.
În cursul anului 2010 a purtat o discuţie cu copilul şi apreciind că este suficient de mare să înţeleagă, i-a expus toată suferinţa sa de ani de zile. A hotărât atunci să efectueze în Austria un test de paternitate bazat pe ADN, concluzia testului de paternitate fiind în sensul că în proporţie de 100% este sigur că nu este tatăl copilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 4013 din 5 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul M.I. şi s-a respins, pe cale de consecinţă, acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul V.G. împotriva acestui pârât şi împotriva pârâtei B.M.
A fost obligat reclamantul la plata sumei de 7.440 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, către pârâtul M.I.
În considerentele hotărârii, tribunalul a reţinut următoarele:
Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată.
S-a apreciat că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acela de trei ani, conform art. 3 alin. (1) teza 1 din decret.
În acelaşi timp, art. 8 stipulează că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În speţă, reclamantul V.G. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâţilor B.M. şi M.I., iar din cererea de chemare în judecată şi actele ataşate tribunalul a putut aprecia momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, în acord cu dispoziţiile menţionate în paragraful anterior.
Este vorba de anul 1994 când, spune însuşi reclamantul că, în urma unui control medical efectuat în Austria, i s-a spus că suferă de o boală care conduce la imposibilitatea de procreare. Însă, la acel moment, nu s-a efectuat un test ADN care să specifice cu certitudine dacă este sau nu tatăl copilului, dar a procedat la analiza menţionată în cursul anului 2010.
Cum nu există un motiv temeinic cu consecinţe în plan juridic pentru care reclamantul nu a efectuat testul ADN în anul 1994, tribunalul a apreciat că de atunci curge termenul de prescripţie care, în mod evident, s-a împlinit anterior introducerii acţiunii.
Instanţa nu a putut ţine seama de apărările reclamantului, în sensul că a ştiut că nu este tatăl copilului doar la momentul comunicării rezultatului testului ADN, care a avut loc la 6 august 2010, pentru că nu au fost invocate împrejurări speciale, obiective care să îl fi împiedicat pe acesta să efectueze testul în anul 1994.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul V.G., solicitând anularea ei, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a arătat că soluţia Tribunalului Timiş a fost pronunţată, în mod exclusiv, în considerarea excepţiei prescripţiei dreptului său la acţiune iar nu ca urmare a analizării fondului cauzei, de aceea nu se vor putea lua în discuţie acele susţineri din apelul reclamantului care vizează natura daunelor morale pretins cauzate şi nici criteriile de acordare a despăgubirilor pentru acestea.
Faptul că în mod voluntar reclamantul (şi copilul) s-au supus în Austria unui test ADN în cursul anului 2010, nu înseamnă, în opinia instanţei de apel, că de la această dată s-a născut dreptul său la despăgubiri pentru daune morale întrucât instituţia prescripţiei, la data introducerii acţiunii, era consacrată doar prin norme imperative care stabileau ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie acel moment în care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască (aspect posibil în cauză) atât prejudiciul, cât şi prezumptivul/prezumptivii autori ai acestuia.
Momentul de referinţă în cazul de faţă l-a reprezentat pentru reclamant - cel mai târziu - anul 1995 când deja ştia de un an că n-ar fi putut procrea, că expertiza serologică era imprecisă (orice alt bărbat cu o grupă sanguină ca a sa putând fi tatăl copilului) şi când, în Austria fiind stabilit de câţiva ani, putea fi supus unui test ADN care să curme orice dubiu în acest sens.
Având în vedere că intimatul pârât M.I. a solicitat obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, că acest onorariu - potrivit chitanţei - este de 7.440 RON, că procesul a fost finalizat în apel la primul termen de judecată şi că apărarea intimatului s-a rezumat la prezentarea unor note scrise conţinând aceleaşi mijloace de apărare invocate şi în concluziile asupra fondului cauzei, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea a redus onorariul avocatului intimatului pârât la nivelul sumei de 3.000 RON, apreciat ca fiind o cheltuială necesară şi justificată, impusă de apărarea sa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.G., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea recursului se arată că, deşi cunoştea încă din anul 1994 că ar fi avut probleme de procreere, reclamantul nu a solicitat imediat după aceea despăgubiri de la soţia sa şi de la pretinsul tată (pârâţii în cauză) din moment ce expertiza serologică în procesul de tăgadă a paternităţii, introdus în 1995, a concluzionat că tatăl copilului putea fi el sau oricare alt bărbat cu aceeaşi grupă sanguină. Pe de altă parte, susţine că nu îi poate fi imputat faptul că, în anul 1994, în România nu se putea efectua testul ADN.
Reclamantul mai arată că nu a ştiut cu certitudine că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei cu pârâta decât la data de 6 august 2010, când a efectuat, în Austria, testul ADN.
În fine, recurentul apreciază că, fiind vorba despre încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale de imagine şi demnitate, acţiunea sa a fost introdusă în termen şi trebuia să fie admisă.
Analizând recursul prin raportare la motivele de nelegalitate invocate - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. -, se constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs invocat de recurent este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi se referă la situaţia când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Deşi invocă acest motiv de recurs, recurentul nu dezvoltă critici care să argumenteze incidenţa motivului de nelegalitate.
Cel de-al doilea motiv de recurs vizează dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greşitei interpretări şi aplicări a textelor de lege referitoare la excepţia prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri cu titlu de daune morale.
Se impune, mai întâi, a se face o distincţie între dreptul la acţiune având un obiect patrimonial şi dreptul la acţiune ce are un obiect nepatrimonial, întrucât recurentul face, se pare, o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.
Astfel, are caracter patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat în bani, pecuniar, cum ar fi, de exemplu, dreptul real şi dreptul de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc existenţa şi integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei şi drepturile decurgând din creaţia intelectuală.
În cauza dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat prin acţiunea introductivă obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti, cu titlu de daune morale, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie este un drept de creanţă evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.
Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral - încălcarea drepturilor de imagine şi demnitate ale reclamantului, cum susţine acesta -, nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea dedusă judecăţii. Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.
Prin urmare, criticile recurentului privind greşita calificare a naturii dreptului pretins prin acţiune sunt nefondate.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la greşita respingere a acţiunii ca fiind prescrisă, şi acestea apar ca nefondate.
Astfel, potrivit celor expuse anterior, dreptul de creanţă valorificat de reclamant are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripţiei extinctive.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, "Termenul de prescripţie este de 3 ani (...)". Art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamant şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii ca prescrisă.
Din moment ce reclamantul a cunoscut, încă din anul 1994, că se află în imposibilitate de procreere, precum şi faptul că ştia, din spusele mai multor cunoscuţi şi ale fostei sale soţii, că intimatul M.I. ar fi tatăl copilului, iar expertiza serologică în procesul de tăgadă a paternităţii, introdus în 1995, a concluzionat că tatăl copilului putea fi el sau oricare alt bărbat cu aceeaşi grupă sanguină, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite a început să curgă de la momentul aflării acestor împrejurări, respectiv din anul 1994 sau, cel mai târziu, din anul 1995, când deja ştia de un an că n-ar fi putut procrea.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului, în sensul că termenul de prescripţie ar începe să curgă odată cu comunicarea rezultatului testului ADN, în anul 2010, întrucât, fiind stabilit în Austria de câţiva ani, putea fi supus unui astfel de test cu mult timp în urmă, când au apărut primele dubii cu privire la paternitatea copilului.
Având în vedere cele expuse, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat corect dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care criticile formulate nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul V.G. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva Deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6591/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6618/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
