ICCJ. Decizia nr. 6621/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6621/2012
Dosar nr. 4049/109/2009*
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 16 noiembrie 2009, S.M. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu Primarul municipiului Piteşti, Primăria municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, anularea Dispoziţiei nr. 2586 din 30 septembrie 2009, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură sau acordare despăgubiri pentru terenul-imobil situat în str. C. în suprafaţă totală de 2350 mp.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 28 din 8 februarie 2010 a respinsă, ca nefondată, contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că potrivit Adeverinţei din 13 octombrie 1997, Borderoului din 27 iulie 1982 şi Procesului-verbal din 21 iunie 1982, reclamantul, împreună cu mama sa, S.F. au fost expropriaţi, prin Decretul nr. 165/1980, de imobilul situat în str. C. compus din teren 250 mp şi casă în suprafaţă de 101 mp pentru care s-au acordat despăgubiri în sumă de 52.881 RON.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Aşadar, reclamantul nefăcând dovada că s-a expropriat o altă suprafaţă decât cea menţionată în înscrisurile mai sus analizate, s-a constatat că în mod corect, prin dispoziţia ce face obiectul contestaţiei, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale doar pentru suprafaţa de 250 mp şi construcţiile demolate în suprafaţă de 101,23 mp.
În plus, s-a reţinut că în temeiul Legii nr. 18/1991, autoarea reclamantului, S.F. a fost validată pe raza comunei Bradu cu suprafaţa de 2,34 ha, iar în temeiul: Legii nr. 10/2001, fratele petentului, S.G. a fost propus pentru despăgubiri pentru un teren în suprafaţă de 1050 mp, suprafeţe care cumulate depăşesc cu mult suprafaţa de 0,26 ha cu care reclamantul a figurat înscris în registrul agricol în perioada 1964 - 1970 şi în evidenţele fiscale, potrivit înscrisurilor de la dosar.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că dispoziţia contestată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins cererea, ca nefondată.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 82/A din 2 iunie 2010, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.
Recursul declarat de reclamant a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 2123 din 9 martie 2011. A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut de către instanţa supremă că prin Dispoziţia nr. 2586 din 30 septembrie 2009, s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul teren situat în str. C. în suprafaţă de 2350 mp, deoarece nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.
Dovada existenţei dreptului de proprietate şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se face în condiţiile prevăzute de art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiilor art. 23 - 24 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art. 23.1 din Normele metodologice.
S-a reţinut astfel că analiza actelor doveditoare, invocate de către parte, în temeiul dispoziţiilor art. 23.1 din Normele metodologice este prioritară pentru instanţă, iar reţinerea incidenţei prevederilor art. 24 din lege fără a se analiza actele invocate de către reclamant constituie o greşită aplicare a legii.
S-a constatat că în cauză reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha, invocând un drept propriu şi nu în calitate de succesor al autorilor săi, arătând că deşi în decretul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 mp şi construcţii, în realitate a fost preluată suprafaţa menţionată.
În dovedirea acţiunii s-au depus înscrisuri şi s-a solicitat efectuarea unei expertize pentru identificarea suprafeţei de teren în raport de acestea.
S-a constatat că în speţă, împrejurările de fapt privind întinderea dreptului de proprietate invocat de către reclamant, la data preluării imobilului nu au fost pe deplin stabilite, pentru a se putea aprecia cu privire la corecta aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a impus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere toate apărările şi argumentele invocate de către recurent, prin admiterea probatoriilor prevăzute de lege, în vederea stabilirii întinderii dreptului reclamantului la data preluării.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2012 a admis apelul declarat de S.M. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr. 2586 din 30 septembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Piteşti şi a acordat reclamantului despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru terenul de 2600 mp, astfel cum a fost identificat prin expertiza tehnică efectuată în rejudecarea apelului. A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Piteşti să plătească reclamantului S.M. suma de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel.
S-a constatat de către instanţa de apel că prin Dispoziţia contestată nr. 2586 din 30 septembrie 2009, s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul în litigiu, reţinându-se că nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.
Prin sentinţa instanţei de fond s-a reţinut că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare.
Prin considerentele deciziei de casare obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, s-a stabilit, însă, că aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, analiza actelor doveditoare invocate de părţi fiind prioritară pentru instanţă.
S-a mai reţinut că reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha, invocând un drept propriu şi arătând că, deşi în actul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 mp, în realitate a fost preluată de stat suprafaţa în litigiu.
Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei s-a procedat la identificarea terenului proprietatea reclamantului, preluat în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr. 165/1981, situat în Piteşti, str. C., stabilindu-se suprafaţa acestuia de 2600 mp, evidenţiată în schiţa de plan, anexă la raportul de expertiză tehnică.
Prin acelaşi raport de expertiză tehnică, s-a stabilit că acest teren nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, fiind ocupat din anul 1991 şi în prezent de blocuri de locuinţe.
Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză şi în special a menţiunilor din certificatele de rol agricol eliberate pe numele reclamantului, privind terenul de 0,26 ha şi a constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului, probe ce au fost analizate cu prioritate de către instanţa de judecată, potrivit art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 raportat la dispoziţiile art. 24 din lege, s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în echivalent a terenului solicitat, potrivit art. II alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv la despăgubiri în condiţiile legii speciale, terenul neputând fi restituit în natură, fiind ocupat în totalitate de blocuri de locuinţe.
În baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel către reclamant.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Piteşti, Primăria municipiului Piteşti şi Primarul municipiului Piteşti, solicitând admiterea acestuia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru clarificarea aspectelor despre care au făcut vorbire.
Astfel, în primul rând, în temeiul art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat lămurirea dispozitivului deciziei recurate, considerând că este necesar ca instanţa să precizeze ce se înţelege prin sintagma "acordă reclamantului despăgubiri", având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Au arătat că potrivit dispoziţiilor menţionate, obligaţia unităţii deţinătoare a imobilului notificat este aceea de a analiza notificarea şi a stabili îndreptăţirea sau nu a persoanei la acordarea de despăgubiri, acordarea efectivă a acestora făcându-se de către Comisia Centrală de stabilire şi acordare efectivă a acestora.
Un al motiv de recurs a vizat împrejurarea potrivit căreia instanţa de apel a anulat Dispoziţia nr. 2586/2009 şi a acordat despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 2600 mp, fără a se pronunţa în ceea ce priveşte stabilirea de despăgubiri pentru imobilul construcţie, în suprafaţă de 101,23 mp.
Un ultim motiv de recurs a privit faptul că instanţa în mod greşit a obligat pe pârâţi la acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, în condiţiile în care cauza a avut mai multe etape procesuale şi abia în rejudecare după casare s-a efectuat proba cu expertiza tehnică de specialitate, în primul ciclu procesual, reclamantul neînţelegând a solicita o astfel de probă.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Primul motiv de recurs vizează solicitarea pârâţilor de lămurire a dispozitivului deciziei pronunţate în apel, în temeiul art. 2811 alin. (1) C. proc. civ.
Se reţine că o atare critică nu este încadrabilă în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., o astfel de cerere soluţionându-se, în conformitate cu prevederile invocate chiar de către pârâţi, de către instanţa care a pronunţat hotărârea, prin încheiere dată în camera de consiliu şi nu pe calea recursului.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, acesta nu poate fi primit.
Se constată astfel că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul S.M. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 2586 din 30 septembrie 2009 emisă de Primăria municipiului Piteşti prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură sau acordare despăgubiri pentru imobilul-teren situat în str. C. în suprafaţă totală de 2350 mp.
Prin dispoziţia menţionată, pentru cota de 1/3 din restul imobilului notificat, respectiv din terenul în suprafaţă de 250 mp şi construcţiile, în prezent demolate, în suprafaţă de 101,23 mp s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, se reţine că instanţa de apel nu avea cum să se pronunţe asupra despăgubirilor aferente construcţiei, care nu au făcut obiectul cauzei dedusă judecăţii, cu atât mai mult, cu cât a fost declarat apel doar de către pârâţi.
În atare condiţii, pronunţarea de către instanţa de apel asupra capătului de cerere privind despăgubirile aferente construcţiilor ar fi echivalat cu încălcarea principiului, consacrat de art. 296 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.
Nu în ultimă instanţă, se reţine că în cauză nu se justifică interesul recurenţilor-pârâţi în formularea şi susţinerea unui astfel de motiv de recurs.
Nici ultimul motiv de recurs nu poate fi primit, în condiţiile în care potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Or, în cauză, prin decizia atacată a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, neavând relevanţă susţinerile recurenţilor referitoare la faptul că dosarul se afla în al doilea ciclu procesual, iar în primul ciclu, reclamantul nu solicitase administrarea probei cu expertiză.
Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea intimatului-reclamant, dovedită cu chitanţa depusă la dosar, se vor obliga recurenţii-pârâţi la plata către S.M. a sumei de 1.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Piteşti, Primăria municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti împotriva Deciziei nr. 2 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la 1.200 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant S.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6620/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6825/2012. Civil → |
|---|
