ICCJ. Decizia nr. 6825/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6825/2012
Dosar nr. 2254/103/2010*
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 988 din 13 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 2254/102/2010 s-a respins ca neîntemeiată cererea D.E.P.A.B.D., privind restrângerea dreptului la liberă circulaţie în Italia, pe o durată de cel mult 3 ani, a pârâtului B.M.
Tribunalul a reţinut, în legătura cu cererea reclamantei că, fiind membră a Uniunii Europene, România urmează a aplica, în cauză, dispoziţiile dreptului comunitar, care reglementează dreptul cetăţenilor unui stat membru de a circula pe teritoriul altor state membre UE şi care, în virtutea principiului aplicării directe a normelor comunitare, au prioritate, faţă de dispoziţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul statelor membre UE este prevăzut de Directiva 2004/38/CE. Dispoziţiile Cap.VI din Directivă, intitulat "Limitarea dreptului de intrare şi şedere pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică" reglementează circumstanţele în care statele membre pot limita dreptul cetăţenilor la circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre.
Astfel, cetăţenilor Uniunii li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul altui stat membru, numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, constatate printr-o decizie de expulzare.
Dispoziţiile art. 28, intitulate "Protecţia împotriva expulzării", prevăd că "înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori, precum: durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familiară şi economică, integrarea sa socială şi culturală în statul membru şi legăturile sale cu ţara de origine".
Dispoziţiile art. 28 şi art. 30 CE instituie, în scopul garantării drepturilor procedurale, obligativitatea notificării, în scris, a deciziei de expulzare, persoanei în cauză, precum şi informarea acesteia, în mod complet şi precis, în legătură cu motivele expulzării, cu instanţa judecătorească sau autoritatea administrativă la care poate contesta decizia, termenul de contestare ş.a.m.d., astfel încât, cel vizat să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia.
Din acţiunea reclamantei, coroborată cu cele ce rezultă din "Talonul de călătorie", declaraţiile pârâtului şi ordinul de expulzare, a rezultat că acesta a fost expulzat din Italia la data de 7 iunie 2010.
Reclamanta nu a depus la dosar şi hotărârea de condamnare la care face referire expresă emitentul decretului de îndepărtare, dar tribunalul a apreciat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în ţara de expulzare nu se mai poate dispune şi în România, în condiţiile în care, pârâtului i s-a limitat dreptul la liberă circulaţie de către însuşi statul italian, pe o durată de 5 ani, iar aplicarea unei noi limitări, pe lângă împrejurarea că ar reprezenta o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă, ar fi şi lipsită de eficienţă, în condiţiile în care durata maximă prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005 este de 3 ani şi ea s-ar suprapune, deci, peste cea de 5 ani, deja aplicată de statul italian. De altfel, în ordinul de expulzare este prevăzut şi faptul că, în cazul încălcării interdicţiei de reintrare pe teritoriul italian, pârâtul "va fi pedepsit din nou cu închisoare până la un an şi va fi îndepărtat din nou, cu însoţire imediată".
Susţinerea reclamantei, potrivit căreia limitarea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului se impune ca urmare a faptului că acesta a fost returnat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi Republica Italiană, nu poate fi primită, pentru că, o asemenea interpretare ar fi contrară atât normelor comunitare, cât şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care prevăd că exercitarea unui drept de părăsire a unei ţări, inclusiv cea de origine, nu poate face obiectul altor restricţii decât cele impuse din motive de securitate naţională sau de ordine publică.
Faţă de cele reţinute, cum, în conformitate cu dispoziţiile Capitolului VI din Directiva 2004/38/CE, decizia de limitare a libertăţii de circulaţie a unui cetăţean al Uniunii nu poate fi luată de un stat membru la simpla solicitare a autorităţilor statului din care un cetăţean a fost expulzat şi, date fiind şi particularităţile speţei, mai sus-prezentate, tribunalul a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 988 din 13 iulie 2011 a Tribunalului Neamţ în termen legal şi legal timbrat a formulat apel reclamanta D.E.P.A.B.D. criticând-o pentru următoarele motive:
- activitatea infracţională reţinută în sarcina pârâtului este suficientă pentru a se putea aprecia că există temei că acesta ar putea săvârşi şi pe viitor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.
- faptele reţinute de autorităţile italiene în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a putea fi luate în considerare de instanţă, întrucât prin conduita manifestată de pârât şi prin prezenţa sa pe teritoriul Italiei, reprezintă o ameninţare gravă la adresa unor valori fundamentale.
Prin Decizia civilă nr. 7 din 1 februarie 2012 Curtea de Apel Bacău a respins apelul ca nefondat.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul statelor membre U.E. este prevăzut de Directiva 2004/38/CE.
Dispoziţiile Capitolului VI din directivă, intitulat "Limitarea dreptului de intrare şi şedere pentru motive de ordine publică sau de sănătate publică" reglementează circumstanţele în care statele membre pot limita dreptul cetăţenilor la circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre.
Astfel, cetăţenilor Uniunii li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi reşedinţă pe teritoriul altui stat membru numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, constatate printr-o decizie de expulzare.
Din acţiunea apelantei-reclamante, coroborată cu cele ce rezultă din "Talonul de călătorie", declaraţiile intimatului-pârât şi ordinul de expulzare, rezultă că acesta a fost expulzat din Italia la data de 7 iunie 2010.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în ţara de expulzare nu se mai poate dispune în România, în condiţiile în care, intimatului i s-a limitat dreptul la liberă circulaţie de către însuşi statul italian, pe o durată de 5 ani, iar aplicarea unei noi limitări, pe lângă împrejurarea că ar reprezenta o dublă sancţiune pentru aceiaşi faptă, ar fi şi lipsită de eficienţă, în condiţiile în care durata maximă prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005 este de 3 ani şi ea s-ar suprapune, deci peste cea de 5 ani deja aplicată de statul italian.
Astfel, în mod corect, a reţinut prima instanţă că susţinerea reclamantei potrivit căreia limitarea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului se impune ca urmare a faptului că acesta a fost returnat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi Republica Italiană, nu poate fi primită, pentru că o asemenea interpretare ar fi contrară atât normelor comunitare cât şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale care prevăd că exercitarea unui drept de părăsire a unei ţări, inclusiv cea de origine, nu poate face obiectul altor restricţii decât cele impuse din motive de securitate naţională sau de ordine publică.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs D.E.P.A.B.D.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-au dezvoltat următoarele critici:
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, I.N.E.P. (D.E.P.A.B.D.) are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi în Italia pe o perioadă determinată.
Măsura restrictivă dispusă de autorităţile italiene se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE reglementează dreptul de şedere, iar potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că, măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Conform acestor prevederi comunitare, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, astfel instanţa ar fi trebuit să reţină faptul că pârâtul a săvârşit infracţiuni cu violenţă pe teritoriul statului italian.
Autorităţile italiene au dispus măsura returnării în considerarea dispoziţiilor art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE, măsura returnării, făcând dovada faptului că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în străinătate, în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile italiene competente.
Autorităţile italiene au avut argumente solide din moment ce au dispus expulzarea pârâtului de pe teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâtul prin conduita sa reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Curtea de Apel Bacău a apreciat greşit faptul că nu s-a făcut dovada vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, deşi ar fi trebuit să reţină faptul că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, acesta recunoscând în Declaraţia olografă că a părăsit teritoriul României, în luna septembrie 2003 prin P.T.F. Borş, cu destinaţia Italia, că a fost arestat, judecat şi condamnat de către autorităţile italiene pentru infracţiunea de viol, la o pedeapsă de 3 ani, din care a executat 2 ani şi 6 luni, ulterior fiind returnat.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând înscrisurile cauzei, verificând soluţia recurată în baza criticilor susţinute în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu întrunesc cerinţele tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se constată că instanţele anterioare au reţinut situaţia de fapt dedusă judecăţii în concordanţă cu înscrisurile cauzei, iar pe de altă pare, s-au identificat în mod corect normele legale incidente din dreptul intern (art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005), cu privire la care s-a constatat incompatibilitatea lor cu normele de drept comunitar, care au prioritate, motiv pentru care cele dintâi au fost înlăturate.
Cererea dedusă judecăţii, având ca obiect restrângerea exerciţiului dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 7 iunie 2010 în baza Decretului Prefectului Roma, are ca temei juridic prevederile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie: "b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat".
Potrivit acestei norme, "restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani…".
Din formularea normei incidente în cauză, se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanţă nu este obligatorie prin însuşi faptul îndepărtării persoanei de autorităţile statului pe teritoriul căruia se afla şi, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetăţean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanţei de judecată, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, măsura având un caracter individual.
O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficienţă acestuia, ca fiind compatibil cu legislaţia comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, nu mai puţin, cu Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanţei cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenţei dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Din această perspectivă, în mod corect instanţele anterioare s-au raportat la legislaţia comunitară şi la jurisprudenţa CJCE creată în interpretarea acesteia, din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean european, fiind deopotrivă adecvate şi referirile la art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Astfel, este cert că intimatul, ca cetăţean român, beneficiază de statutul de cetăţean al Uniunii Europene în termenii art. 17 parag. 1 TCE şi se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin art. 18 TCE şi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie dedus şi în contextul jurisprudenţei CJCE, în care s-a statuat că libertăţile fundamentale garantate prin TCE ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru (hotărârea din 15 decembrie 1995 a CJCE în Cauza B., C - 415/93).
În acest cadru, este întemeiată susţinerea recurentului în sensul că Directiva 2004/38/CE nu împiedică autorităţile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exerciţiului acestui drept pentru un cetăţean român, însă, restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absenţa unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.
Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată, urmând a se circumstanţia în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).
În acest context, se reţine că motivaţia recurentului că se tinde la stoparea migraţiei ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situaţia particulară a persoanei vizate, aşadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenţie generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a statuat CJCE şi în Cauza J. în soluţionarea chestiunii prejudiciale invocate de instanţele din România, într-un context similar.
În jurisprudenţa CJCE s-a statuat de asemenea că noţiunea de "ordine publică" presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii (hotărârea din 29 aprilie 2004 în cauza O. şi O., C-482/01), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
H.G. nr. 1347/2007, prin dispoziţiile art. 2 lit. d), instituie obligaţia pârâtei de a sesiza instanţa de judecată în cazul cetăţenilor români expulzaţi pentru a se aprecia asupra cererii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie şi nu instituie o obligaţie opis lege pentru instanţă de a dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - D.E.P.A.B.D. împotriva Deciziei nr. 7 din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6621/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6850/2012. Civil . Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
