ICCJ. Decizia nr. 6618/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6618/2012
Dosar nr. 4849/3/2003
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată sub nr. 4849/3 din 8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii C.M. şi C.I.A. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând anularea Deciziei nr. 580 din 29 octombrie 2003 emisă de acesta şi obligarea intimatului la restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, alcătuit din construcţie şi teren în suprafaţă de 1391,76 mp.
Urmare a decesului reclamantei C.M.E. a fost introdus în cauză moştenitorul acesteia, C.A.G.C.
Prin Sentinţa civilă nr. 1720 din 21 decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 580 din 29 octombrie 2003 emisă de pârât, s-a respins Notificarea înregistrată în 13 august 2001, cu motivarea că petiţionarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Oradea (teren în suprafaţă de 820 mp).
Tribunalul a constatat, raportându-se la probele administrate în cauză, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, de la numita M.O. (poziţia nr. 487 din anexa la decret), după care a fost transmis în administrarea pârâtului (potrivit Deciziei nr. 58584 din 24 mai 1949 emisă de Ministerul de Finanţe).
De asemenea, prin Încheierea nr. 5468/2000, Judecătoria Oradea a dispus să fie intabulat dreptul de administrare al Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Bihor în C.F. nr. X.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a fost formulată o notificare de către numiţii C.I. şi C.M.E., adresată Primăriei Municipiului Oradea, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, însă entitatea notificată a comunicat un exemplar al notificării Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor, întrucât această instituţie deţine o parte din teren şi anume 820 mp, diferenţa de teren fiind deţinută de R. CFR Cluj.
Referitor la actele de proprietate prezentate de către reclamanţi şi pe baza cărora a fost revendicat imobilul în litigiu (contractele de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1947 şi respectiv 1 martie 1947), tribunalul a constatat că acestea nu îndeplinesc condiţiile de validitate ca înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu poartă semnăturile tuturor părţilor contractante.
În contractul de vânzare-cumpărare datat 18 ianuarie 1947 se prevede expres că "vânzătorii îşi dau aportul pentru intabularea imobilului" însă acest lucru nu s-a realizat în fapt, astfel încât, în conformitate cu menţiunile inserate în anexa la Decretul nr. 92/1950, imobilul apare ca fiind preluat de la numita M.O., iar nu de la antecesorii reclamanţilor.
Ca atare, s-a concluzionat că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, astfel încât contestaţia a fost respinsă.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanţii, care au formulat critici de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând greşita apreciere asupra faptului că nu s-ar fi făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, în condiţiile în care antecesorii lor au fost proprietari extratabulari ai imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 745 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit Deciziei nr. 580 din 29 octombrie 2003 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, a fost respinsă solicitarea referitoare la terenul în suprafaţă de 820 mp aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petenţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat deoarece actele de proprietate invocate (contractele de vânzare-cumpărare încheiate la data de 18 ianuarie 1947 şi 1 martie 1947) nu au valoare de titluri de proprietate întrucât reprezintă înscrisuri sub semnătură privată neîndeplinind astfel condiţiile de validitate, precum şi faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petenţilor.
Referitor la apelul formulat de reclamantul C.I.A., instanţa a reţinut că motivul potrivit căruia se invocă dobândirea dreptului de proprietate de către autorii săi şi ai celuilalt reclamant, P.A. şi P.E., fără înscrierea în cartea funciară, este neîntemeiat.
Astfel, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare invocat în susţinerea contestaţiei (1 martie 1947) nu fusese adoptată Legea nr. 241/1947 (publicată în M. Of. nr. 240/12.07.1947), prin care s-a pus în aplicare în Transilvania legea pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938 (Decretul-Lege nr. 115/1938), era incidentă raporturilor juridice având ca obiect transmiterea proprietăţii, Legea nr. 389 din 21 iunie 1943 privind extinderea legislaţiei civile şi comerciale în România de peste Carpaţi.
S-a reţinut că, potrivit art. 3 pct. 3 din Legea nr. 389/1943: "Până la revizuirea codurilor române se menţin următoarele dispoziţiuni din dreptul local: (…) Legile, regulamentele sau ordonanţele privind cărţile funciare, precum şi dispoziţiunile din legi, regulamente sau ordonanţe privind cărţile funciare centrale pentru căi ferate şi canaluri". Cu toate acestea, conform art. 4 alin. (1): "Constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale imobiliare se fac prin înscriere în cartea funciară. Rămân exceptate cazurile prevăzute de legea locală în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară; titularul nu va putea dispune însă de ele decât după ce s-a făcut înscrierea. Convenţiunile şi actele unilaterale referitoare la constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale imobiliare, vor fi valabile, numai dacă sunt făcute prin act scris, iar în cazurile prevăzute de lege, în forma autentică. Ori de câte ori legile extinse prevăd înscrierea sau transcrierea în registrul de inscripţii sau transcripţiuni, a actelor privitoare la drepturi reale imobiliare sau la anumite drepturi personale, ori a măsurilor de asigurare asupra imobilelor, se va face înscrierea corespunzătoare în cartea funciară, potrivit regulilor ce o cârmuesc şi cu efectele acolo prevăzute".
S-a constatat totodată că, atât potrivit C. civ. austriac (art. 321 şi urm., art. 1053 - 1089), cât şi conform Legii nr. 389/1943, înscrierea în cartea funciară are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, astfel că drepturile reale imobiliare nu pot fi constituite sau transmise prin voinţa părţilor, ci numai dacă s-a făcut înscrierea în cartea funciară.
De aceea, concluzia instanţei a fost aceea că, în absenţa înscrierii imobilului în cartea funciară, dreptul de proprietate asupra acestuia nu a intrat în patrimoniul autorilor contestatorilor.
În aceste condiţii, întrucât singurul mijloc de probă al dreptului lor de proprietate ar fi putut fi menţiunile din cartea funciară, nu prezintă relevanţă valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului de către stat de la o persoană fără capacitate de folosinţă şi nici încheierea unui contract de închiriere cu reprezentantul unui organ de stat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul C.A.G.C., Curtea a constatat că, într-adevăr, prin Decizia de restituire nr. 11443 din 23 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., pe baza aceloraşi acte, li s-a reconstituit contestatorilor partea din imobilul situat în mun. Oradea, jud. Bihor, compus din clădire (parter + etaj) împreună cu terenul în suprafaţă totală de 710 mp de sub nr. top. X (570 mp) şi Y (140 mp) înscris în CF Oradea. Pe de altă parte, această dispoziţie nu poate fi invocată împotriva unei persoane în patrimoniul căreia s-ar produce consecinţe juridice, deoarece în acest mod i-ar fi încălcat dreptul la apărare.
Cu privire la pretinsa forţă probantă a declaraţiilor fiscale ale antecesorului contestatorilor, instanţa a reţinut ca valabile considerentele anterioare în legătură cu mijlocul de probă care era necesar a fi administrat în cauză, impus de principiul efectului translativ de drepturi al înscrierii în cartea funciară.
S-a apreciat totodată, că nu poate fi reţinută teama de repercusiuni din partea regimului nou instalat a autorilor contestatorilor de a-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară, la care a făcut referire unul din martorii audiaţi, de vreme ce aceştia au pretins o asemenea calitate prin adresa către Direcţiune Regională a Siguranţei statului şi, de asemenea, au locuit în imobil până la naţionalizare.
Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că nu era necesară încheierea actului în formă autentică, de vreme ce primul act normativ care a impus o asemenea cerinţă, respectiv Legea nr. 203/1947, a fost adoptat ulterior şi că nici nu poate fi vorba despre un pact asupra unei succesiuni viitoare, deoarece la data încheierii convenţiei (1 martie 1947), autoarea vânzătorilor era decedată (23 august 1944), deşi hotărârea judecătorească de declarare a morţii nu era pronunţată (27 martie 1947).
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii C.I.A. şi C.A.G.C.
1. Recurentul C.I.A. a formulat următoarele critici:
- Decizia instanţei de apel face o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 389/1943, deoarece în art. 4 alin. (1), această lege prevede o excepţie referitoare la acele cazuri în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, însă titularul dreptului nu va putea dispune de bunul imobil decât după înscrierea în cartea funciară.
De altfel, instanţa de apel acceptă că antecesorii reclamanţilor au dobândit imobilul în litigiu prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, dar consideră că, atât timp cât nu s-a făcut înscrierea în cartea funciară pe numele cumpărătorilor, dreptul real nu a fost constituit sau transcris.
În plus, trebuie considerat că între momentul extinderii legislaţiei române în Transilvania şi data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 prin Legea nr. 241/1947 sunt aplicabile reglementările C. civ. care la art. 1294 definesc vânzarea în sensul că nu poate fi concepută fără un transfer al proprietăţii.
Or, în speţă, strămutarea posesiei asupra bunului cumpărat, care caracterizează vânzarea, s-a realizat la data încheierii celui de-al doilea contract redactat în limba română.
- Decizia instanţei de apel ignoră faptul că este vorba despre o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, au fost dovedite deţinerea legală a proprietăţii la momentul deposedării abuzive şi calitatea de persoane îndreptăţite la restituire.
Astfel, antecesorii reclamanţilor au posedat şi locuit în imobil până la evacuarea din 1950, în urma naţionalizării; au "închiriat" imobilul în litigiu Securităţii poporului, în anul 1948; au plătit impozitul pentru imobil în numele proprietarului tabular decedat; de la antecesorii reclamanţilor a fost preluat imobilul de către Stat, prin naţionalizare, în anul 1950.
S-a arătat că formalităţile scriptice privind naţionalizarea din 1950 au fost efectuate în anul 1959, de la proprietarul tabular, care era decedat însă, înaintea naţionalizării din 1950.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
2. Recurentul C.A.G.C. a susţinut nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:
- Aprecierea asupra nevalabilităţii înscrisului sub semnătură privată este eronată, deoarece această chestiune nu putea fi invocată decât de către părţile semnatare, al căror interes ar fi fost vătămat.
Ca atare, trebuia verificat dacă actul încheiat între părţi era sau nu apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, iar din acest punct de vedere, trebuie observate dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora dreptul de proprietate se transmite fără înscriere în cartea funciară, dacă e vorba de transmisiune mortis causa, deci moştenitorii defunctei M.O. au devenit proprietari prin deschiderea succesiunii.
În aceste condiţii, moştenitorii proprietarului tabular aveau posibilitatea transmiterii dreptului autorilor reclamanţilor, fără înscrierea lor în cartea funciară, ţinând seama şi de faptul că până la momentul înscrierii în cartea funciară raporturile dintre părţile unui act juridic translativ de proprietate sunt guvernate de regulile consensualiste C. civ., iar după înscriere de regulile de carte funciară cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938.
Astfel fiind, moştenitorii proprietarului tabular nu mai puteau solicita restituirea întrucât din punctul lor de vedere imobilul a fost înstrăinat valabil iar, în interpretarea dată de instanţa de apel, nici reclamanţii nu ar putea formula o astfel de solicitare întrucât nu ar fi dobândit dreptul de proprietate.
Intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus întâmpinare, solicitând, în principal, să se constate că recursurile sunt nemotivate întrucât nu aduc în dezbatere aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie, iar în subsidiar, să fie respinse ca nefondate deoarece instanţa de apel a reţinut corect că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor.
Judecata recursului a fost suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea litigiului având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1947, de către antecesorii reclamanţilor.
A fost depusă la dosar Sentinţa civilă nr. 3130 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Oradea (irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac), încetând astfel măsura suspendării, conform art. 244 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- În mod prioritar, în ce priveşte aspectul formal invocat prin întâmpinare, al învestirii instanţei de recurs cu critici ce nu ar putea fi analizate, întrucât ar viza netemeinicia hotărârii, se constată că, în realitate, aspectele deduse judecăţii privesc o greşită aplicare a normelor referitoare la dovedirea dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la a solicita măsuri reparatorii.
Ca atare, fiind vorba de susţinerea unei aplicări greşite a dispoziţiilor de drept material, inclusiv cele vizând transmisiunea proprietăţii şi opozabilitatea faţă de terţi a dreptului, rezultă că redactarea motivelor de recurs s-a făcut în limitele exigenţelor art. 304 C. proc. civ.
- În privinţa criticilor propriu-zise, luând în considerare şi actul nou depus în faza recursului (Sentinţa civilă nr. 3130 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Oradea), se constată că acestea au caracter fondat.
Astfel, instanţele fondului au apreciat că reclamanţilor nu le poate fi recunoscută legitimarea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, deoarece nu au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor (în condiţiile în care, în anexa Decretului de naţionalizare a fost menţionat fostul proprietar tabular, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1947 de antecesorii reclamanţilor nu fuseseră intabulate în cartea funciară).
Procedând de această manieră, instanţele de fond au ignorat faptul că în materia Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate cunoaşte reguli mai puţin severe (tocmai în considerarea dificultăţii probaţiunii, cu referire la contextul istoric în care s-au făcut deposedările abuzive), fiind permisă şi prezumţia de proprietate.
Or, sub acest aspect, elementele pricinii - referitoare la faptul că în 1948, deci ulterior întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii reclamanţilor au fost aceia care au închiriat imobilul Securităţii, că tot aceştia au plătit impozit până în anul 1950 când au fost evacuaţi din imobilul naţionalizat - erau apte să conducă la prezumţia de proprietate în favoarea autorilor reclamanţilor, chiar în condiţiile în care dreptul acestora nu fusese încă transcris în cartea funciară până la momentul naţionalizării.
Împrejurarea că înseşi autorităţile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari rezultă inclusiv din aceea că încheierea contractului de închiriere asupra imobilului s-a făcut de către antecesorii reclamanţilor.
Dincolo de aceste aspecte însă, tranşarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparţinând autorilor reclamanţilor, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul desfăşurat în paralel, conform Sentinţei civile nr. 3130/2012 a Judecătoriei Oradea (depusă la dosar în faza recursului).
Potrivit sentinţei menţionate, a fost admisă cererea reclamanţilor C.I.A. şi C.A.C. în contradictoriu cu pârâtul M.I., constatându-se că antecesorii reclamanţilor (P.S., D.K., P.M., P.I., P.O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 ianuarie 1947 în limba maghiară şi contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 martie 1947, de la antecesorii pârâtului, numiţii M.O. (E.), M.T. (T.) şi M.I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea, înscrisă în C.F. Y, cu terenul aferent în suprafaţă de 1.391,76 m.p.
Susţinerea intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă întrucât nu a fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti.
Astfel, un act juridic în general, şi actul jurisdicţional, în particular, se bucură de opozabilitatea efectelor sale şi faţă de terţi, acest principiu venind să-l completeze pe cel al relativităţii efectelor.
Terţilor faţă de procedura judiciară le pot fi opuse efectele substanţiale (referitoare la naşterea, modificarea, stingerea unui drept) ca elemente noi aduse de actul jurisdicţional în ordinea juridică, scopul fiind tocmai acela de a fi respectate consecinţele unei verificări jurisdicţionale realizate.
Aşadar, drepturile consfinţite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate şi faţă de terţi, întrucât este vorba de modificarea situaţiei juridice existente anterior, care trebuie respectată şi de alte subiecte de drept, nu numai de părţile din proces.
Evident, această opozabilitate a efectelor nu se suprapune şi nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativităţii şi care se manifestă în relaţia dintre părţi.
Înseamnă că terţul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absenţa lui de la judecată, ceea ce în speţă ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut loc sau că s-ar fi realizat către alţi cumpărători decât autorii reclamanţilor.
Asemenea apărări, care să combată cele susţinute de către recurenţii-reclamanţi prin hotărârea de care s-au prevalat, n-au fost propuse însă judecăţii, aşa încât intimatului i se opun cele statuate jurisdicţional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanţilor.
În consecinţă, se va reţine că s-a făcut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la măsuri reparatorii.
În baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., întrucât, raportat la aspectele reţinute, judecata s-a realizat fără a fi cercetat fondul pricinii, urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
La reluarea judecăţii, instanţa va stabili, în funcţie de regimul juridic al imobilului rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii C.I.A. şi C.A.G.C. împotriva Deciziei nr. 745A din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6598/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 6620/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
