ICCJ. Decizia nr. 7682/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7682/2012
Dosar nr. 8685/2/2010
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, la data de 01 septembrie 2006, reclamantele P.E.G. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Moreni şi SC P. SA, solicitând anularea dispoziţia nr. 58 din 7 august 2006 emisă de SC P. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 1448 din 03 noiembrie 2006, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta SC P. SA şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Prin sentinţa nr. 1019 din 03 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantele au dovedit, cu actele de stare civilă depuse la dosar, calitatea de moştenitoare ale numitului D.S. Totodată, a reţinut că, deşi actul de concesiune depus la dosar nu face dovada dreptului de proprietate al autorului contestatoarelor asupra terenurilor menţionate în cuprinsul său, având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantele pot fi considerate persoane îndreptăţite la restituirea suprafaţei de 4.640 mp teren, preluat în baza Legii de naţionalizare nr. 119/1948 de la autorul lor.
S-a mai reţinut că, prin Ordinul Prefectului nr. 7009/2003, această suprafaţă de teren a fost atribuită contestatoarelor şi numiţilor S.M. şi S.T., în baza Legii nr. 18/1991, dar nu s-a realizat punerea în posesie, datorită refuzului acestora, motivat prin faptul că reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a făcut pe amplasamentul corect.
Din adresa nr. AA/2001 emisă de Societatea Naţională a Petrolului „P." SA - Sucursala T. s-a reţinut că terenul în suprafaţă de 860 mp, situat în „Valea F." este ocupat în prezent de Sonda BB, iar restul de teren nu se regăseşte în patrimoniul acestei unităţi.
Suprafaţa de teren „A.S.", s-a reţinut că se află în proprietatea particulară a altor persoane, iar suprafaţa de teren din punctul „M." nu poate fi identificată.
Tribunalul a considerat că pentru verificarea susţinerilor intimatei, atât cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exclud din sfera de aplicare a acestei legi terenurile ce cad sub incidenţa Legii nr. 18/1991, cât şi cu privire la verificarea eventualelor construcţii existente în prezent pe teren, este absolut necesară efectuarea unei expertize de specialitate.
În condiţiile în care la dosarul format în urma depunerii notificării nu s-a depus o astfel de expertiză, deşi era impusă de Legea nr. 10/2001, iar în soluţionarea pe fond a contestaţiei, o astfel de probă nu a putut fi administrată din culpa reclamantelor, care au refuzat să achite onorariul de expert, tribunalul a apreciat că acţiunea este neîntemeiată, reţinând în acest sens şi dispoziţiile art. 1169 C. civ.
În plus, s-a reţinut că expertiza era absolut necesară şi pentru a se stabili care dintre terenurile solicitate de contestatoare prin notificare sunt incluse în suprafaţa de teren deţinută de pârâta SC „P." SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, numai după aceea instanţa putându-se pronunţa cu privire la obligaţia acestei intimate de a transmite notificarea către Primăria Moreni.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin decizia nr. 95 A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, respins ca nefondat apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că reclamantele erau obligate, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ., să propună şi să administreze probe în combaterea situaţiei de fapt şi de drept invocată de pârâtă în motivarea deciziei administrative.
Era necesară, în acest sens, conform Legii nr. 10/2001, efectuarea unui raport de expertiză care să identifice terenurile solicitate prin notificare, să precizeze în ce măsură acestea se identifică sau nu cu cele rezultând din actul invocat de reclamante, dacă sunt libere şi, nu în ultimul rând, să precizeze dacă acestea sunt sau nu situate în intravilan, pentru a fi incidente dispoziţiile acestei legi.
Sarcina probaţiunii acţiunii revenea, atât în ce priveşte textului de drept comun menţionat anterior, cât şi dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamantelor şi nu pârâtei, iar sancţiunea nedovedirii cererii de chemare în judecată nu putea fi alta decât respingerea sa.
Nu a putut fi reţinută, de către instanţa de apel, nici imposibilitatea materială pentru reclamante de a suporta onorariul de expert, în condiţiile în care acestea puteau, conform O.U.G. nr. 51/2008, să solicite instanţei de judecată acordarea ajutorului public judiciar în sensul art. 6 lit. b) din ordonanţă.
În ceea ce priveşte legalitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea pârâtei, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu putea fi verificată de către tribunal, în condiţiile în care nu fuseseră invocate motive în acest sens prin acţiune. Astfel de motive au fost invocate pentru prima dată de reclamante, prin cererea depusă la data de 14 ianuarie 2008, peste prima zi de înfăţişare, astfel cum aceasta este definită de art. 134 C. proc. civ.
Pe de altă parte, aceste motive nu puteau fi formulate legal de către reclamante decât în condiţiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care reglementează nulitatea unor astfel de acte, iar nu într-o contestaţie al cărei obiect nu poate fi reprezentat decât de legalitatea deciziei contestate.
Deşi aveau posibilitatea suplimentării probatoriilor administrate la instanţa de fond, în apel, reclamantele nu s-au prezentat şi nu au solicitat astfel de probe.
Împotriva acestei decizii, reclamantele au declarat recurs.
Prin decizia civilă nr. 2157 din 26 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel
Înalta Curte a constatat că au fost ignorate prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 51/2008, conform cărora poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, orice persoană fizică, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, iară a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale. De asemenea, nu a fost avută în vedere prevederea din art. 6 al aceleiaşi ordonanţe, potrivit căreia ajutorul public judiciar se poate acorda cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu, la plata expertului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce solicita ajutorul public judiciar.
În aceste condiţii, Înalta Curte a considerat incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în raport de care a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă pentru a pune în discuţia apelantelor posibilitatea pe care o au, în temeiul art. 6 al O.U.G. nr. 51/2008, de a formula cerere de ajutor public judiciar cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales şi la plata expertului folosit în cursul procesului.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 148A din 29 martie 2012, a respins ca nefondat apelul
Conformându-se deciziei de casare, instanţa de apel, la data de 09 decembrie 2010, a pus în discuţia reclamantelor posibilitatea acordării ajutorului public judiciar cu privire la plata onorariului pentru asigurarea unei apărări juridice calificate cât şi în ceea ce priveşte plata onorariului de expert.
Apelanta reclamantă P.E.G., prezentă în instanţă în nume personal şi în calitate de mandatar al celeilalte apelante reclamante, a arătat că înţelege să beneficieze de dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008 numai în ceea ce priveşte plata onorariului de expert.
La data de 03 martie 2011, instanţa de apel, constatând îndeplinite cerinţele impuse de O.U.G. nr. 51/2008, a admis această cerere.
Având în vedere îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, instanţa de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea topografie, având ca obiective: identificarea terenurilor în litigiu prin raportare la actul de concesiune, precum şi la toate celelalte acte aflate la dosar şi a planurilor cadastrale; obligaţia precizării de către expert dacă identificarea terenurilor corespunde cu identificarea făcută de SC P. SA, respectiv amplasament, întindere, vecinătăţi; de cine este folosit în fapt terenul; menţionarea dacă terenul se află în posesia şi a altor persoane; indicarea actele în baza cărora acestea posedă terenul; menţionarea dacă terenul era intravilan sau extravilan la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 14 februarie 2001, cât şi la momentul preluării acestuia.
În temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că se impune completarea probatoriului, în sensul solicitării de la Primăria Municipiului Moreni a Ordinului Prefectului nr. 7009/2003, precum şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii acestui ordin, inclusiv a cererii care a fost avută în vedere la momentul respectiv. De asemenea, s-a solicitat Primăriei Moreni să se precizeze dacă a operat punerea în posesie ca urmare a emiterii acestui ordin.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a constatat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul pentru care reclamantele au fost puse în posesie era situat în intravilanul localităţii Moreni, la fel ca şi terenul pe care este situată Staţia de Dezbenzinare încă din anul 1974.
Potrivit actelor de concesionare din anul 1926, autorul reclamantelor a concesionat 6 suprafeţe de teren societăţii Petroliere Româno-Americană din care, unul pe actualul perimetru al Staţiei de Dezbenzinare (terenul de la pct. 2 La Deal).
Expertul a concluzionat că terenul, proprietatea autorilor reclamantelor, era situat în actuala incintă a Staţiei de Dezbenzinare, limitrofa străzii E. şi islazului comunal (actualmente câmp de exploatare petrolieră). Terenul ce se solicită a fi restituit de 4640 m.p. este inclus în incinta Staţiei de Dezbenzinare.
Din actuala incintă a Staţiei de Dezbenzinare, parcelele XX, YY, ZZ şi parţial parcela TT, astfel cum sunt ele ilustrate în anexa 1, făceau parte, la nivelul anului 1987, din planul cadastral al localităţii Moreni, pentru ca ulterior aceste parcele să fie scoase din perimetrul Staţiei de Dezbenzinare.
Parcelele WW în suprafaţă de 848 m.p. şi parcela ZZ în suprafaţă de 1142 m.p., atribuite reclamantelor potrivit Ordinului Prefectului nr. 7009 din 13 februarie 2003, au făcut parte din perimetrul Staţiei de Dezbenzinare, în prezent acestea nemaifiind cuprinse în actuala incintă a acesteia.
Diferenţa de 2650 m.p., atribuită în parcela F RR tarlaua UU împreună cu celelalte parcele formează un lot unitar, nu sunt ocupate de construcţii sau fundaţii, au acces direct la drum şi pot fi utilizate atât ca teren agricol, cât şi pentru construcţii.
Expertul a mai făcut următoarele precizări: 1. parcela XX, unde au fost construite locuinţe de către Societatea Petrolieră Româno-Americană, în suprafaţă de 897 m.p., a fost atribuită numiţilor B.M. şi A.M., această parcelă nemaifiind inclusă în actualul perimetru al Staţiei de Dezbenzinare; 2. parcela TT din incinta Staţiei de Dezbenzinare a făcut obiectul intabulăm dreptului de proprietate pentru SC P. SA în anul 2008, aceeaşi parcelă are numărul SS în planul topografic al Staţiei de Dezbenzinare, anexă la certificatul de proprietate CC. Tot în parcela SS au fost puşi în posesie S.M. şi S.M., potrivit Legii nr. 247/2005. Tot în parcela TT (actualmente parcela LL), din planul cadastral a fost scoasă o suprafaţă de circa 693 m.p. teren ce este ocupată de o locuinţă şi terenul aferent aflat în administrarea Consiliului Local Moreni, terenul fiind scos din incinta Staţiei de Dezbenzinare.
Atribuirea suprafeţei de 4640 m.p. se suprapune peste minimul de 3-4 clădiri din incintă, fiind dificultăţi în a asigura accesul la lot.
În ceea ce priveşte obiectivul privind stabilirea de către expert a faptului dacă terenul se află şi în posesia altor persoane, acesta a răspuns afirmativ, menţionând că au fost puse în posesie şi alte persoane fizice, existând suprapuneri de titluri de proprietate, iar o suprafaţă aparţinând Staţiei de Dezbenzinare a fost scoasă din planul topografic al acesteia, fiind pusă la dispoziţia Consiliului Local Moreni.
Concluzionând, expertul a menţionat că terenul atribuit petentelor prin ordinul prefectului nr. 7009/2003 este parţial amplasat în fosta incintă a Staţiei de Dezbenzinare. Terenul ce a fost concesionat Societăţii Petroliere Româno-Americane nu are clar dimensionată suprafaţa, lungimile laturilor şi amplasamentul destul de vag determinat, din măsurătorile efectuate rezultând că ar fi situat în partea de S-V a Staţiei de Dezbenzinare limitrof str. E. şi islazului comunal, care este ocupat de sonde de extracţie.
Terenul atribuit prin Ordinul Prefectului la care s-a făcut referire formează un lot unitar, are accesul asigurat şi este situat în apropierea celui concesionat, fiind liber şi fără denivelări, putând fi folosit pentru agricultură sau pentru construcţii.
Având în vedere gradul de ocupare cu clădire, turnuri de răcire, fondaţii, conducte petroliere subterane, etc, în perimetrul actual al Staţiei de Dezbenzinare, expertul a apreciat că nu poate fi atribuit fizic.
Potrivit adresei emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, numiţii S.T. şi S.M. au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 1/2000, primul după S.M., căsătorită I.M., ca fiică a lui D.S., pentru suprafaţa de 1 ha, iar S.M., după D.S., pentru suprafaţa de 1,18 ha, apelantele reclamante au solicitat reconstituirea după I.M., născută S.M., pentru suprafaţa de 4.589 m.p. Reconstituirea s-a făcut pentru suprafaţa de 4640 m.p. tuturor solicitanţilor, având acelaşi autor comun D.S., şi numai pentru această suprafaţă. Nu s-au stabilit cote pentru fiecare moştenitor, urmând ca aceştia să efectueze partajarea, având la bază Ordinului Prefectului nr. 7009 din 13 februarie 2002 în care sunt enumeraţi ca moştenitori după autorul D.S.
La dosar a mai fost anexat procesul-verbal de preluare datat 01 aprilie 1949, prin care s-a procedat, conform Legii de naţionalizare nr. 119/1948, la preluarea terenului cu construcţiile de pe el în suprafaţă de 1 ha şi 160 mp., ocupat cu Staţia de Dezbenzinare, cu anexele respective şi o clădire compusă din 4 apartamente locuinţă pentru salariaţi, toate construite de fosta întreprindere Româno-Americană pe proprietăţile moştenitorului D.S., în care este menţionată şi M.I., alături de alţi moştenitori, având ca vecini islazul comunal, drumul comunal, M.D.S. şi moştenitori G.S., D.P., de la aceştia preluându-se o suprafaţă de 4640 mp.
În acelaşi proces-verbal sunt menţionaţi şi moştenitorii numitului I.S.P., de la care a fost preluată proprietatea în suprafaţă de 5520 mp.
Instanţa de apel a constatat că, aşa cum rezultă din notificarea formulată şi din cererea adresată instanţei, reclamantele se întemeiază, în susţinerea pretenţiilor lor, pe actul de concesiune DD/1926 şi actul dotal.
Analizând dispoziţia contestată din perspectiva corectei aplicări în cauză a prevederilor art 23 din Legea nr. 10/2001 la momentul soluţionării notificării, instanţa de apel a reţinut că reclamantele nu au probat deţinerea unor titluri de proprietate pentru terenurile indicate în notificare, niciunul dintre aceste acte nereprezentând un act doveditor al proprietăţii în sensul acestor dispoziţii legale.
Instanţa de apel, având în vedere prevederile înscrise în art. 24 din actul normativ menţionat anterior, a făcut aplicarea prezumţiei legale de proprietate dedusă din actele de preluare întocmite de autorităţile statului la momentul deposedării autorilor reclamantelor.
Astfel, instanţa de apel a avut în vedere procesul verbal din 1 aprilie 1949, care confirmă preluarea suprafeţei de 4640 mp în temeiul Legii nr. 119/1948 de naţionalizare în care sunt menţionaţi numiţii M.I.; D.S., I.P., E.V. şi moştenitorii M.G.M., toţi în calitate de moştenitori ai numitului D.S., procesul verbal datat tot 1 aprilie 1949 în care statul a preluat suprafaţa de 1980 mp. în temeiul Legii nr. 119/1948 de la M.I.D.S., M.I.D.S. şi E.N. şi procesul verbal din 25 mai 1960 prin care a fost preluată suprafaţa de 235 mp. de la moştenitorii D.S.
Deşi la dosar au fost anexate şi tabele detaliate cu preluările realizate în baza legii de naţionalizare cuprinzând mai multe persoane care au suportat această măsură, instanţa de apel a constatat că acestea nu atestă o situaţie de fapt diferită faţă de cea rezultată din procesele-verbale anterior menţionate.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 4640 mp, instanţa de apel a reţinut că că la dosarul cauzei a fost depus Ordinul Prefectului nr. 7009 din 13 februarie 2003 pentru suprafaţa de 4640 m.p., precum şi procesul-verbal de punere în posesie nr. 24, semnată şi ridicată doar de către unul dintre moştenitori, apelantele reclamante făcând cunoscut Primăriei Municipiului Moreni că nu sunt de acord cu amplasamentul retrocedat.
Prin raportare la constatările anterioare, instanţa de apel a reţinut că de vreme ce apelantele au uzat de beneficiul unei legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1991 şi au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4640 mp, alături de ceilalţi moştenitori ai fostului proprietar, acestea nu mai sunt îndreptăţite să solicite pentru aceeaşi suprafaţă de teren măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ambele acte normative menţionate mai sus fiind legi de reparaţie pentru persoanele deposedate abuziv, relevanţă având doar finalitatea urmărită de către persoanele interesate.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că împrejurarea că parţial reconstituirea dreptului pentru această suprafaţă a fost realizată pe vechiul amplasament şi parţial pe terenul aflat la dispoziţia autorităţilor la acel moment nu poate face obiectul contestaţiei de faţă reclamantele având alte căi la dispoziţie de a contesta ordinul prefectului în măsura în care se consideră vătămate prin modalitatea în care le-a fost recunoscut dreptul.
Instanţa de apel a mai reţinut că starea de indiviziune nu poate constitui un motiv de nemulţumire a apelantelor câtă vreme chiar la momentul preluării terenurilor acestea erau deţinute în indiviziune de mai mulţi moştenitori ai defunctului D.S., dovadă că în procesul verbal din 1 aprilie 1949, care confirmă preluarea suprafeţei de 4640 mp în temeiul Legii nr. 119/1948 de naţionalizare sunt menţionaţi numiţii M.I.; D.S., I.P., E.V. şi moştenitorii M.G.M., toţi în calitate de moştenitori ai numitului D.S.
Totodată, instanţa a reţinut că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive. Prin urmare, suprafaţa de 235 mp preluată prin procesul verbal din 25 mai 1960 de la moştenitorii D.S. conform Deciziei nr. 115/1959 nu face obiectul acestei legi speciale, aspect reţinut corect în dispoziţia contestată, câtă vreme în chiar cuprinsul acestui proces-verbal se menţionează că terenul preluat este extravilan.
Cu referire la terenul preluat prin procesul verbal datat tot 1 aprilie 1949 în suprafaţă de 1980 mp de la M.I.D.S., M.I.D.S. şi E.N., faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare potrivit cărora instanţa nu ar putea ţine seama de identificarea terenurilor realizată de părţi, fiind necesară identificarea exactă printr-o expertiză de specialitate, îndrumare avută în vedere, în rejudecare, instanţa de apel, coroborând constatările expertului cu actele aflate la dosarul cauzei, a constatat că această probă apreciată esenţială nu a fost în măsură să identifice nici acest teren şi nici celelalte terenuri solicitate prin notificare şi care ar fi putut face obiect al Legii nr. 10/2001, în cazul în care s-ar fi dovedit că pentru situaţia lor nu sunt incidente prevederile art. 8 din acest act normativ.
În ceea ce priveşte planurile comunicate de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Prahova, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi valorificate în identificarea acestor din urmă terenuri, câtă vreme această instituţie nu a fost în măsură să remită acele planuri concomitente deposedării autorilor reclamantelor, cele comunicate parţial fiind nedatate, iar altele întocmite în anul 1954, deşi preluarea terenurilor s-a realizat în baza Legii nr. 119/1949.
Astfel, această instituţie a comunicat, prin adresa nr. EE/2012, că între documentele pe care le deţine din perioada 1921-1949 nu figurează planuri privind terenurile situate în localitatea Moreni, satul Ţ., concesionată de către P.D.S. Societăţii româno - americane, prin actul de concesiune din Dosarul nr. 178/1926, că între evidenţele deţinute în perioada 1949-1953 de la Societatea petrolieră M. nu figurează planuri privind terenurile situate în localitatea Moreni, satul Ţ., preluate în anul 1949 de către întreprinderea de Stat petroliferă M., Schela M. şi nici planuri cadastrale şi topo privind terenurile situate în localitatea M. –Ţ. concesionate prin actul de concesiune nr. DD/1926.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamantele au declarat recurs, în temeiul art. 304 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentele reclamante arată că reprezentanta pârâtei SC O.P. SA, prin susţinerile făcute în şedinţa publică din 22 martie 2012, când au avut loc dezbaterile asupra apelului, cum că pe o parte din terenul solicitat se află o serie de construcţii aferente staţiei de dezbenzinare în care locuiesc diverşi moştenitori ai unor foşti salariaţi din anul 1949 şi până în prezent şi că terenul nu poate fi restituit în natură, arată un dispreţ total faţă de legile proprietăţii, anihilându-le lor toate drepturile dovedite anterior. Susţin că au făcut dovada preluării abuzive a terenului cu procesul verbal de naţionalizare întocmit la 01 aprilie 1949 conform art. 1 şi 2 din Legea de naţionalizare nr. 119/1948 în care, la pct. 1, au fost trecuţi moştenitorii lui D.S. printre care şi mama lor M.I. căreia i s-a naţionalizat suprafaţa de teren de 4640 mp. Recurentele reclamante susţin că, de altfel, calitatea de persoane îndreptăţite, cu privire ia suprafaţa de teren în discuţie, le-a fost recunoscută şi de către prima instanţă, necontestată de pârâtă în apel şi intrată în puterea lucrului judecat.
La termenul din 14 decembrie 2012, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3011 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sancţiunea pentru nemotivarea recursului fiind prevăzută de art. 306 din acelaşi cod, cu nulitatea recursului.
Obiectul recursului este reprezentat de decizia dată în apel iar criticile, susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., trebuie să dezvolte argumentele pentru care este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică şi o determinare a greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează, ceea ce în cauză recurentele reclamante nu au tăcut.
În speţă, recurentele relamante nu au arătat ce text de lege a fost încălcat sau aplicat greşit de către instanţa de apel şi în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, ci au solicitat instanţei de recurs să constate că instanţa de apel ar fi săvârşit greşeli în aprecierea probatoriului şi în stabilirea situaţiei de fapt, cu consecinţa respingerii, în mod eronat, a cererii de restituire în natură.
Or, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greşeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de conţinut.
Pe de altă parte, susţinerile referitoare la caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului nu pot constitui critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunţate în apel, întrucât calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a fost recunoscută prin hotărârea primei instanţe din cauză, apreciere ce a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâtele nu au criticat acest aspect prin apelul declarat.
Simpla împrejurare a preluării abuzive a imobilului nu este suficientă pentru restituirea în natură a terenului, fiind necesară verificarea întrunirii condiţiilor legale pentru adoptarea acestei măsuri.
Or, instanţa de apel a făcut o amplă analiză a probatoriului administrat şi a justificat neîndeplinirea condiţiilor legale pentru restituirea în natură, rară ca recurentele să expună în concret şi să dezvolte critici în legătură cu o pretinsă încălcare de către instanţa de apel a unei prevederi legale sau din care să rezulte vreun motiv de recurs încadrabil în cazurile expres şi exhaustiv prevăzute de art. 304 C. proc. civ., partea limitându-se la reiterarea solicitării de restituire în natură.
Prin urmare, constatând că recurentele reclamante nu s-au conformat exigenţelor cerute de art. 3021 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantele P.E.G. şi S.M. împotriva deciziei nr. 148A din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6623/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7299/2012. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
