ICCJ. Decizia nr. 6735/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6735/2012
Dosar nr. 28798/212/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 798/212/2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 30 septembrie 2009, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâţii Oraşul Techirghiol prin Primar, Consiliul Local al Oraşului Techirghiol, Primarul Oraşului, solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul-teren, în suprafaţă de 15.000 mp, situat în oraşul Techirghiol, delimitat de străzile M., T., O., C.V., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că imobilul în cauză a aparţinut străbunicilor săi, Ş.I. şi S.M., de la care, ulterior, s-a transmis succesiv, bunicii - T.R., apoi mamei sale - D.M.K.G.; imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv de regimul comunist în anul 1954, prin Sentinţa civilă nr. 779 din 14 iunie 1954, pronunţată de Tribunalul Negru Vodă.
La 10 noiembrie 2009, pârâţii Oraşul Techirghiol prin Primar şi Consiliul Local Techirghiol au formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de adoptarea Legii nr. 10/2001 ce conferea persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a formula, într-un anumit termen, notificări în vederea restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv de către fostul regim comunist, ceea ce reclamanta nu a făcut.
La 15 decembrie 2009, reclamanta şi-a modificat acţiunea, prin completarea acesteia, arătând că înţelege să solicite - în contradictoriu cu pârâţii iniţiali - şi constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiilor nr. 264 din 15 mai 2006 şi respectiv, 310 din 1 februarie 2007 emise de Primarul oraşului Techirghiol date cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 10/2001, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 18461 din 3 august 2010, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta, secţia civilă, în considerarea criteriului valoric.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Constanţa sub acelaşi număr, 798/212/2009, ca instanţă de fond, în faţa căreia reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, având în vedere moştenirea vacantă a defunctei P.C.J.
Prin Decizia civilă nr. 1215 din 2 martie 2011, Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de instituţiile pârâte şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii avea obligaţia să notifice unitatea deţinătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv, până la 12 luni; potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului atrage "pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent"; astfel, Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedură prealabilă, specială, în cadrul căreia persoana îndreptăţită are obligaţia să se adreseze direct unităţii deţinătoare, cu notificare, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din legea republicată.
Prima instanţă a arătat că, având în vedere reglementarea legală, acest termen este unul de decădere, sancţiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
În aceste condiţii, tribunalul a amintit că jurisprudenţa în materie a stabilit că recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv, este de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii şi că, învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor privitoare la termenul în care se poate formula notificarea, Curtea Constituţională a reţinut că instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiţie.
Tribunalul a mai observat că reclamanta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, termen care nu a mai fost prelungit dincolo de cele 12 luni de la intrarea în vigoare a legii, prin acte normative ulterioare.
Prima instanţă a mai considerat că, subsecvent respingerii primului capăt de cerere şi ca o consecinţă logică, trebuie respins şi capătul de cerere privind constatarea nulităţii dispoziţiilor emise de primar nr. 264 din 15 mai 2006 şi nr. 310 din 1 februarie 2007, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, acest capăt de cerere putând a fi examinat de către instanţă numai în ipoteza analizării pe fond a capătului principal privind revendicarea terenului în litigiu în suprafaţă de 15.000 mp ce a format obiectul prezentei acţiuni.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta, prin care a criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii, astfel cum a fost modificată.
Prin Decizia civilă nr. 325/C din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizia, instanţa de apel a reţinut că apelanta a arătat că are un "bun" în temeiul art. 1 Protocolul 1 al Convenţie Europene a Drepturilor Omului, în timp ce pârâţii nu au un titlu valabil de dobândire a imobilului, iar Legea nr. 10/2001 nu era de natură de a conferi decât un acces iluzoriu la posibilitatea primirii imobilelor preluate abuziv de stat.
În privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală în materia revendicării (obiect al dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008, pronunţate în recurs în interesul legii), instanţa supremă a statuat în sensul că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea imobilelor aflate în această situaţie.
În acelaşi timp, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, precum şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Aşa fiind, rezultă că Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; în consecinţă, instanţa supremă a subliniat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile art. 480 C. civ.
Referitor la cea de-a doua problemă, prin aceeaşi decizia în interesul legii, s-a subliniat că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice, pe fond, dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenţiei, iar în problema opţiunii între aplicarea legii reparatorii speciale, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, C. civ., instanţa supremă a statuat că o asemenea opţiune este exclusă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv putându-se solicita numai cu respectarea condiţiilor reglementate de această lege reparatorie specială, fiind exclusă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În consecinţă, persoana care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluat abuziv în temeiul dispoziţiilor acestei legi speciale pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci pierde însuşi dreptul de proprietate asupra bunului. S-a apreciat că această concluzie se desprinde din prevederile art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preempţiune al chiriaşilor.
Pierderea dreptului de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de restituire, fără a se solicita în baza legii speciale reparatorii restituirea bunului, face că titularul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, să nu-şi mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv, calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acţiunii.
În prezent, prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, un text de principiu, care să prevadă in terminis răspunsul la problema opţiunii între procedura directă de restituire întemeiată pe dreptul comun şi cea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii.
Astfel, potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de legea specială reparatorie, după intrarea în vigoare a acesteia; prevederile legii speciale se aplică cu prioritate.
Totodată, urmare a abrogării dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cel care nu a uzat de dispoziţiile legii speciale nu mai poate invoca un bun în sensul art. 1 parag. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană şi nici măcar o speranţă legitimă de a-şi vedea realizat dreptul.
Dreptul la restituirea bunului nu ar constitui decât o simplă speranţă, o "creanţă condiţională", care nu se bucură de protecţia art. 1 parag. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie, întrucât, prin nerecurgerea la dispoziţiile legii speciale în privinţa formulării cererii de restituire, cel îndreptăţit pierde, cu titlu de sancţiune, dreptul de a revendica bunul în justiţie şi totodată, în raport de dispoziţii ale art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, chiar dreptul de proprietate asupra bunului, care trece la stat, urmând că acesta să dispună de bun că un adevărat proprietar.
Rezultă, aşadar, că prioritatea Convenţiei europene în raport cu acţiunea în revendicare de drept comun poate fi pusă în discuţie numai atunci când acţiunea în revendicare este admisibilă.
Instanţa de apel a mai apreciat că o acţiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situaţia concretă a reclamantului sau a bunului care se vrea restituit făcea că solicitarea de măsuri reparatorii să nu poată avea loc în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce nu se verifică în speţă.
De asemenea, s-a constatat că apelanta reclamantă, până la formularea prezentei cereri, nu a iniţiat nici un demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului considerat a fiind preluat de stat fără titlu.
Drept urmare, aceasta nu se găseşte în posesia unei hotărâri irevocabile a instanţei care să constate o naţionalizare ilegală, caz în nu are un "bun" în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe care le invocă trunchiat, dându-le o interpretare eronată, raportat la situaţia concretă din speţă.
Dimpotrivă, s-a apreciat că apelantei îi este pe deplin aplicabilă jurisprudenţa Curţii (cauza Caracas sau Costandache împotriva României) care a stabilit că, în cazul când se constată că o creanţă de a cărei restituire reclamanţii se puteau prevala eventual era, încă de la început, o creanţă condiţionată - deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurilor judiciare pe care le-au demarat; această creanţă nu putea fi considerată (în momentul sesizării instanţelor interne), suficient de bine stabilită pentru a se constitui într-o "valoare patrimonială" susceptibilă de protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 58 aplicată, spre ex., în Cauza Smoleanu împotriva României parag. 49).
De asemenea, curtea de apel a mai reţinut că în analiza cauzei de faţă, nu se poate ajunge conduce la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de practicile adoptate de autorităţi la aplicarea noii legislaţii de restituire a bunurilor prelate abuziv de stat într-un regim anterior, ci datorită exclusiv atitudinii culpabile a reclamantei care nu au înţeles să se folosească de aceste prevederi ale legii speciale şi derogatorii de la dreptul comun.
Instanţa de apel a observat că în Cauza M. Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, rezultând că aceştia nu se pot prevala de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
De aceea, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că, făcând aplicarea prevederilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a respins acţiunea în revendicare a reclamantei în mod judicios, observând că aceasta nu are un drept de proprietate care să fie opus pârâţilor.
Astfel, acţiunea în revendicare este cea prin care reclamantul-proprietar, care a pierdut posesia bunului, pretinde restituirea bunului de la pârâtul-neproprietar, dar care posedă bunul; acţiunea are un caracter petitoriu pentru că, dovedindu-se dreptul de proprietate preexistent, redobândirea posesiei este doar ca efect al recunoaşterii (şi nu stabilirii "ex tune) dreptului de proprietate, în plenitudinea atributelor sale.
Având în vedere că nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001 care conţine şi anumite facilităţi de probaţiune, instanţa de apel a constatat că în privinţa dovedirii dreptului de proprietate sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun art. 1169 C. civ., dovadă pe care apelanta-reclamantă nu a făcut-o, potrivit celor deja arătate.
Instanţa a considerat că nici accesul la justiţie al apelantei nu este îngrădit, întrucât acesta presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti; doar în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
Or, analiza prevederilor din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că, în contextul art. 26 din lege, dar şi constatându-se cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recurs în interesul legii, accesul la justiţie este respectat.
Pentru aceste motive (luând în considerare şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Gladkvist şi Bucur c. României - cererea nr. 39789/03 - privind existenţa şi a prezentei analize pe fond a cererii în revendicare respinsă că inadmisibilă), reţinând că niciuna dintre criticile apelantei nu este întemeiată, instanţa de apel a considerat că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea în revendicare ca inadmisibilă.
Referitor la solicitarea din cererea cuprinzând "precizări şi completări la acţiunea introductivă" de constatare a nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 264 din 15 mai 2006 şi nr. 310 din 1 februarie 2007, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă le-a respins ca inadmisibile "ca o consecinţă logică" a respingerii revendicării pe calea aceleiaşi excepţii.
Astfel, în faţa primei instanţe, apelanta reclamantă D.A. a revendicat - în temeiul art. 480 C. civ. - un imobil care ar fi fost preluat de stat de la autorii ei; după ce, prin întâmpinarea depusă la 10 noiembrie 2009, pârâţii au învederat că acesta fost preluat abuziv de la alte persoane, ai căror moştenitori au formulat notificare şi cărora le-a fost restituit imobilul în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta şi-a completat acţiunea cu un nou capăt de cerere în care a invocat nulitatea absolută a actelor prin care unitatea deţinătoare a recunoscut notificatorilor dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Or, din modul cum este formulată acţiunea şi din cuprinsul completărilor, reiese că acestea sunt cereri accesorii, din perspectiva art. 17 C. proc. civ.
Această calificare rezultă din calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului de proprietate, iar în aprecierea instanţei de apel, o astfel de cerere în nulitate nu poate avea şi o existenţă de sine stătătoare, astfel încât poată fi calificată drept una incidentală.
Astfel, curtea de apel a considerat că o acţiune în nulitate nu se putea formula distinct de acţiunea în revendicare, deoarece, cel care invocă nulitatea trebuie să justifice, pe lângă pretinsa cauză de nulitate, şi un interes personal.
Însă, cel care nu poate pretinde un drept de proprietate anterior emiterii celor două dispoziţii (pretenţie care nu poate însemna decât o acţiune în revendicare) nu putea susţine că are un folos propriu după eventuala constatare a nulităţii (fiind unanim acceptat că acţiunile introduse doar pentru restabilirea ordinii de drept nu pot fi primite).
Apoi, după modalitatea de redactare a completărilor reiese că nulitatea se impune - din perspectiva reclamantei - datorită existenţei dreptului său de proprietate asupra bunului revendicat şi nu datorită faptului că s-ar fi încălcat legea la emiterea actelor contestate sau se urmăreşte readucerea bunului în patrimoniul pârâţilor pentru a putea fi revendicat cu succes.
Pe lângă faptul că revendicarea nu putea fi primită nici dacă bunul - chiar şi preluat abuziv de la autorii reclamantei - s-ar fi aflat în patrimoniul oraşului Techirghiol, s-a observat că reclamanta nu a intenţionat să se folosească de caracterul real al acţiunii în revendicare şi să pretindă restituirea bunului din mâinile oricui s-ar găsi, inclusiv terţi dobânditori; prin completarea informă a acţiunii, reclamanta nu a chemat în judecată şi moştenitorii persoanei care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, constatare de natură a conduce la o inadmisibilitate proprie a completării - întrucât reclamanta doar a invocat nulitatea fără a încerca impunerea recunoaşterii dreptului său de proprietate de către moştenitorii notificatoarei.
De aceea, s-a apreciat că cererea în nulitate nu este decât un accesoriu al acţiunii în revendicare introduse la mai bine de 7 ani de la expirarea termenului pentru solicitarea bunului pe calea Legii nr. 10/2001, ceea ce a dat prilejul introducerii imobilului în circuitul civil şi constituirea dreptului de proprietate în favoarea unei alte persoane (care are un "bun" protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), în consecinţă, această cerere este inadmisibilă, întrucât analiza ei ar aduce atingere securităţii raporturilor civile.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, în susţinerea căruia s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta învederează că instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, soluţie confirmată prin decizia recurată.
Hotărârea primei instanţe nu cuprinde nicio referire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiilor nr. 264 din 15 mai 2006 şi 310 din 1 februarie 2007 emise de Primarul oraşului Techirghiol şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, acesta a fost respins "ca o consecinţă logică" a soluţiei date revendicării.
Cu toate acestea, în încercarea de suplinire a lipsei de motivare a primei instanţe, prin decizia recurată, instanţa de apel se contrazice în mai multe rânduri.
Se arată de recurentă că deşi actul dedus judecăţii este unul clar şi explicit, acţiunea în revendicare, prin comparare de titluri, şi nulitatea absolută a Dispoziţiilor nr. 264 din 15 mai 2006 şi 310 din 1 februarie 2007 şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate creează o confuzie totală şi îşi contrazice propriile argumente.
Astfel, după ce se arată că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, în continuarea motivării se arată că acţiunea în revendicare este inadmisibilă atunci când reclamantul avea posibilitatea de a utiliza această lege.
Recurenta mai susţine că, instanţa de apel, ignorând în totalitate probele administrate în cauză, se mărgineşte să reia argumentul potrivit cu care reclamanta nu ar deţine un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, din întregul probatoriu administrat reiese că recurenta este proprietara bunului revendicat, aceasta probându-şi dreptul de proprietate prin actele de proprietate depuse la dosarul cauzei (acte ce nu au fost analizate în niciun mod de instanţele de fond), dar şi având în vedere recunoaşterea expresă a dreptului de proprietate de către pârâtă.
Totodată, recurenta învederează că prin deciziile a căror nulitate absolută a solicitat-o, nu numai că pârâţii recunosc dreptul de proprietate al autorilor săi, dar recunosc că nu posedă niciun titlu în legătură cu acest imobil; or, faptul că pârâţii, în conivenţă cu reprezentanţii verişoarei sale au încercat să intre fraudulos, după decesul acesteia, în posesia bunului revendicat, nu poate fi un argument pentru respingerea acţiunii face obiectul cauzei de faţă.
A admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare cu motivarea că există o lege specială şi că nu poate fi urmată decât procedura deschisă de această lege, înseamnă a se îngrădi liberul acces la justiţie.
În soluţionarea acestei excepţii trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României care stabileşte prioritatea în faţa legislaţiei naţionale a convenţiilor la care România este parte.
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei, aşa cum au fost ele interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru cauza de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În opinia recurentei, acţiunea de faţă este admisibilă, întrucât, în caz contrar, soluţia ar constitui o ingerinţă în dreptul său de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit prin art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în considerarea căruia trebuie să i se asigure accesul deplin la justiţie pentru atingerea finalităţii de a redobândi exerciţiul deplin al dreptului de proprietate de care a fost lipsită în mod abuziv.
Prin urmare, acţiunea în revendicare este admisibilă în condiţiile în care prevederile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispoziţiile vreunei legi, iar excluderea de către instanţe din sfera lor de competenţă a acţiunii în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001, este în sine contrară dreptului la acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie (Cauza Canciovici şi alţii c. României, Cauza Anghelescu c. României, Cauza Teodorescu c. României, Cauza Brumarescu c. României).
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiilor nr. 264 din 15 mai 2006 şi 310 din 1 februarie 2007 şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, acesta nu poate fi respins "ca o consecinţă logică" a soluţiei asupra revendicării, întrucât, fiind vorba despre o nulitate absolută ea nu este subsecventă capătului principal; prin urmare, instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe pe acest capăt de cerere, chiar dacă revendicarea a fost respinsă ca inadmisibilă, nulitatea absolută putând fi invocată oricând de oricine.
Este vorba despre o nulitate absolută pentru că norma încălcată ocroteşte un interes general, iar o persoană decedată nu poate dobândi drepturi şi nu îşi poate asuma obligaţii, nici personal şi nici prin reprezentanţi.
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar recurenta reclamantă a depus la dosar concluzii scrise, în şedinţa publică de azi, anexând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu ş.a. împ. României), Decizia 33/2008 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, precum şi decizii de speţă ale instanţei supreme.
Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în speţă nu este întrunită niciuna dintre ipotezele de nelegalitate susţinute de recurentă prin memoriul de recurs - art. 304 pct. 7, 8 sau 9 C. proc. civ.
Acţiunea de faţă, în revendicarea unei suprafeţe de teren de 15.000 mp situată în Oraşul Techirghiol, a fost formulată în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială (pârâţii chemaţi în judecată fiind oraşul Techirghiol prin primar, Primarul Oraşului Techirghiol şi Consiliul Local al Oraşului Techirghiol), fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.; ulterior, faţă de susţinerile pârâţilor din întâmpinare, în sensul emiterii, în baza Legii nr. 10/2001 a Dispoziţiilor nr. 264 din 15 mai 2006 şi nr. 310 din 1 februarie 2007 (de modificare a celei dintâi), recurenta reclamantă şi-a completat acţiunea iniţială cu cererea de constatare a nulităţii absolute a celor două dispoziţii menţionate.
Faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în mod incontestabil, imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de la autoarea reclamantei - T.R. în proprietatea statului prin Sentinţa civilă nr. 779 din 14 iunie 1954, pronunţată de Tribunalul Negru Vodă.
Ca atare, chiar dacă recurenta reclamantă şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind incidenţa principiului specialia generalibus derogant, ca şi obligaţia instanţei de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus judecăţii (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Legea specială reparatorie este de imediată şi generală aplicare, întrucât aceasta conţine norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunţat are ca raţiune înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor dreptului comun (nefiind deci necesară abrogarea lor, astfel cum susţine recurenta) atunci când în materia de referinţă există o reglementare specială, care se aplică prioritar, ceea ce înseamnă şi inexistenţa unui drept de opţiune al titularului cererii de chemare în judecată.
Contrar celor susţinute de recurentă prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a confirmat soluţia tribunalului privind respingerea cererii completatoare "ca o consecinţă logică a respingerii ca inadmisibile a acţiunii în revendicare", ci a constatat că reclamanta a procedat la formularea cererii în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor emise în baza Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii din cererea introductivă, fără a chema în judecată şi pe beneficiarul acestor dispoziţii, care, chiar decedat fiind şi, eventual fără moştenitori, putea fi reprezentat prin persoana cu calitate procesuală pasivă corespunzătoare unei moşteniri vacante; drept urmare, instanţa de apel a reţinut această inadmisibilitate proprie cererii de completare, sub raport obiectiv, a cadrului procesual, în sensul arătat, sancţiunea nulităţii neputând fi dispusă decât în contradictoriu cu toate părţile actului juridic atacat.
Deşi de o importanţă subsidiară, având în vedere cele supuse dezbaterii în şedinţa publică de azi, Înalta Curte constată că ordinea de soluţionare corectă (în condiţiile existenţei unui cadru procesual adecvat) presupunea soluţionarea mai întâi a cererii în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, a cărei finalitate ar fi fost readucerea în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale a imobilului revendicat de reclamantă şi, ulterior, cererea reclamantei prin care a solicitat restituirea în natură a terenului; în plus, asemenea calificare şi ordine de soluţionare a cererilor deduse judecăţii (nulitatea absolută - cererea principală şi revendicarea - cerere incidentală), ar fi impus instanţei verificarea cerinţei interesului procesual al reclamantei în cererea în constatarea nulităţii absolute, interes procesual care nu se justifică faţă de pasivitatea sa de a urma procedura Legii nr. 10/2001; astfel cum instanţele anterioare au reţinut, reclamanta nu a formulat notificare în baza legii speciale, act normativ în temeiul căruia trebuie soluţionată cererea de restituire în natură a terenului menţionat, dată fiind aplicarea prioritară a acesteia, principiu deja enunţat.
Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă prin motivele de recurs, regimul juridic al nulităţii presupune că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes, fiind într-adevăr o acţiune imprescriptibilă, însă aceasta nu poate fi formulată de oricine, oricând, nefiind permisă, aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, o acţiune în restabilirea ordinii publice, în general.
Cum soluţia pe calea excepţiei de inadmisibilitate a cererii în constatarea nulităţii celor două dispoziţii emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, se confirmă, potrivit celor arătate, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut, la rândul său, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu unitatea deţinătoare (în termenii legii speciale), faţă de cele statuate prin Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii.
Pe de altă parte, dezlegările date prin acest recurs în interesul legii cu privire la prioritatea Convenţiei în concurs cu prevederile dreptului intern ca şi necesitatea conformării soluţiei adoptate la principiul securităţii raporturilor juridice, priveşte o situaţie premisă ce nu se verifică în speţă, anume, când acţiunea în revendicare este formulată împotriva unui terţ dobânditor de bună-credinţă (precum chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), în acest caz, instanţa fiind ţinută a verifica, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, dacă reclamantul nu poate, la rândul său, să se prevaleze de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei.
Or, din perspectiva Convenţiei, respingerea ca inadmisibilă a cererii în revendicare pentru motivul priorităţii legii speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe temeiul accesului la instanţă (art. 6 parag. 1 din Convenţie).
Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea acţiunii ca inadmisibile nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului recurentei de acces la instanţă, astfel cum este garantat de Constituţie (art. 21) şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.
Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate emise în soluţionarea notificării, contestaţie în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, după cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din refuzul nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona notificările ce îi sunt adresate), a fost depăşit prin pronunţarea recursului în interesul legii, anume, Decizia nr. XX/2007, la care s-a făcut anterior referire.
Drept urmare, Înalta Curte reţine că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcţional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor sale (în condiţiile în care ar fi formulat notificare), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în Cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 778/22.11.2010.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudenţa sa, criteriile efectivităţii procedurii fiind cele anterior enumerate.
Or, aşa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obţină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 şi era în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea sa de moştenitor legal al proprietarului anterior (T.R.), dar şi deposedarea abuzivă a acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială (oraşul Techirghiol), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.
În fine, contrar celor susţinute de recurentă, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentă în apărările formulate în cauză, norma convenţională garantând protecţia unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranţe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit şi instanţa de apel.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001 VIII), astfel cum reiese, de ex., şi din Cauza Ţeţu din 7 februarie 2008 -parag. 43.
Art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - parag. 135, 136 din Cauza Atanasiu.
Or, cerinţa minimală, astfel cum instanţele de fond au constatat, era ca recurenta reclamantă să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea sa de a mai putea solicita în justiţie măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancţiune de drept material, sunt pe deplin operante, din culpa sa.
Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta D.A., împotriva Deciziei nr. 325/C din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6763/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6727/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
