ICCJ. Decizia nr. 6625/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6625/2012
Dosar nr. 4599/2/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 28 iulie 2004, C.M. şi A.M.D. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu SNP P. SA, anularea Deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se admită notificările formulate de reclamante privind suprafeţele de teren de 3200 mp, 1529 mp, 510 mp şi 3512 mp situate în Moineşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 161 din 23 februarie 2005 a respinsă, ca nefondată, contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că în cauză s-a făcut dovada că terenurile în litigiu au aparţinut autorului reclamantelor, C.I., în baza actului de partaj voluntar încheiat la 15 iulie 1898, în prezent acestea fiind ocupate, o parte de Stadionul Sportiv Moineşti şi o parte de căi de acces între sondele de exploatare aparţinând pârâtei.
Problema care s-a pus în discuţie în speţă a fost cea a incidenţei prevederilor Legii nr. 18/1991 asupra terenurilor în litigiu.
S-a reţinut faptul că nu există o preluare abuzivă a terenului de către stat, întrucât titularul dreptului de proprietate la acel moment, C.N. a primit despăgubiri, dar nu pentru preluare ci pentru distrugerea culturilor de trifoi ce ocupau suprafaţa de 1756 mp şi nu de 3512 mp. Totodată din actele dosarului a Rezultat că terenul pe care notificatorul a afirmat că este construit stadionul sportiv nu a fost expropriat ci a fost pus la dispoziţie de Consiliul Popular Moineşti, împrejurare ce a rezultat din Scrisoarea nr. 3200/1953 prin care aceasta se obliga faţă de proprietarii terenurilor să le atribuie alte terenuri în schimb, din proprietatea statului.
Faptul că statutul juridic la terenului despre care s-a făcut vorbire este reglementat de Legea nr. 18/1991 a fost considerat de tribunal ca fiind demonstrat şi de titlul de proprietate emis autorului reclamantelor în anul 1994 prin care acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe suprafaţa de extravilan, Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 neputând reconstitui respectivul drept pe vechiul amplasament, întrucât art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/2991 precizează că nu pot fi atribuite suprafeţele de teren pe care s-au efectuat investiţii, altele decât îmbunătăţiri funciare.
În legătură cu terenurile ce au destinaţia de drum de acces între sondele de exploatare ce fac legăturile între Moineşti şi Leorda, conform Adresei nr. 4120/1992 a Schelei de petrol Moineşti, s-a constatat că acestea nu figurează în anexele la decretele de expropriere ce au vizat respectivele imobile, situaţie în care, de asemenea, nu a putut fi pusă în discuţie preluarea lor în mod abuziv.
Pe de altă parte, din actele existente la dosar, respectiv planul de situaţie întocmit la 20 septembrie 1995 de Consiliul Popular Bacău a rezultat faptul că autorul reclamantelor era proprietarul a 42,183 mp fâneaţă şi 6224 mp pădure, situate în extravilan.
Terenul din extravilan cu destinaţie de fâneaţă pe care erau configurate două drumuri de acces la sonde a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat în 13 februarie 2001, încheiat între autorul reclamantelor şi C.E.
Având în vedere data vânzării terenului şi cea a depunerii notificării a rezultat că terenurile revendicate nu pot face obiectul retrocedării atâta timp cât au făcut obiectul unei vânzări anterioare.
În ceea ce priveşte caracterul de complinire a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în raport de celelalte acte normative din domeniul imobiliar, prima instanţă a constatat că acesta are un domeniu strict determinat, condiţionat pe de o parte de existenţa terenului în litigiu în intravilanul localităţii, de faptul ca acesta să fie liber, iar pe de altă parte de formularea cererii numai în sensul restituirii în natură şi nu şi pentru acordarea de despăgubiri în echivalent.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a constatat că în mod corect prin decizia emisă de pârâtă s-a reţinut că terenurile în litigiu cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiindu-le aplicabile prevederile acesteia.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat ca întemeiată şi susţinerea pârâtei din întâmpinare, potrivit căreia nici nu era în măsură să acorde despăgubirile solicitate prin notificare, întrucât având în vedere că autorul reclamantelor nu a solicitat restituirea în natură a terenului ci exclusiv despăgubiri băneşti, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, competenţa soluţionării notificării revenea prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul.
Prin Decizia nr. 151 din 28 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de C.M. şi A.M.D. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis acţiunea, a anulat în parte Decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 a SNP P. SA în ceea ce priveşte terenul de 3513 mp situat în incinta stadionului sportiv Moineşti, identificat prin raportul de expertiză ing. P.D., pentru care reclamantele urmează a primi despăgubirile în cuantumul stabilit de acelaşi raport de expertiză. A obligat pe intimata-pârâtă SNP P. SA să emită decizie în acest sens.
S-a reţinut de către instanţa de apel că potrivit concluziilor raportului de expertiză, prima parcelă ce face obiectul judecăţii se află în intravilanul municipiului Moineşti şi are o suprafaţă de 3513 mp cu vecinătăţile menţionate.
În ceea ce priveşte celelalte două terenuri cu destinaţia "drum de acces" în suprafaţă de 510 mp şi 1520 mp, s-a constatat că sunt incluse într-o suprafaţă de 6 ha ce a constituit obiectul judecării iniţiate de reclamante şi soluţionate prin Sentinţa civilă nr. 259/1995 a Curţii de Apel Bacău, în sensul obligării prefecturii la reconstituirea dreptului de proprietate, motiv pentru care s-a constatat că situaţia lor juridică este rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în acest sens fiind cererea de renunţare şi suplimentul la notele scrise.
Referitor la terenul în suprafaţă reală de 2423 mp pe care se află amplasat depozitul de ţiţei Albeşti, s-a constatat că şi acesta a făcut obiectul unui alt litigiu, soluţia pronunţată: făcând obiectul executării silite, reclamantele, în suplimentul concluziilor scrise solicitând a se considera că nu insistă în realizarea acestei pretenţii.
Recursul declarat de pârâta SC P. SA a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 10232 din 18 decembrie 2009. A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
S-a reţinut de către instanţa supremă, cu privire la criticile privind greşita obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti, că motivarea incompletă şi neclară a deciziei conduce la imposibilitatea stabilirii convingerii în legătură cu modalitatea de reparaţie cuvenită reclamantelor şi în special; cu regimul juridic pentru obţinerea lor şi anume despăgubiri băneşti plătite direct de către pârâtă sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
S-a constatat astfel că instanţa de apel, reluând judecata, va verifica dacă reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru terenul de 3512 mp în condiţiile Legii nr. 10/2001, în caz afirmativ instanţa de trimitere trebuind să stabilească forma de reparaţie cuvenită, în raport de care atribuţiile entităţii învestite cu soluţionarea notificării sunt cele prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, iar limitele valorice ale despăgubirilor ce se vor acorda în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005 trebuie stabilite de instanţă.
Totodată s-a observat că valoarea terenurilor imposibil de restituit în natură se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare (art. 10 alin. (9) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală; art. 10.8 şi 10.9 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001), iar determinarea finală a cuantumului despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile procedurii reglementate de art. 16 din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Au fost găsite întemeiate criticile recurentei referitoare la insuficienta motivare a deciziei care echivalează cu o necercetare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii, care au reprezentat unul din argumentele care au condus la casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel, s-a reţinut că în ceea ce priveşte terenul de 3513,1 mp, curtea de apel nu a verificat incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 şi dacă a fost solicitat şi obţinut în temeiul Legii nr. 18/1991 (dacă a fost înscris în titlul de proprietate nr. 9767/1994 emis pe numele autorului reclamantelor).
Pe de altă parte, în ipoteza în care se reţinea motivat incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţa trebuia să verifice dacă pârâta este deţinătoarea imobilului, în sensul art. 21, modalitatea, precum şi natura preluării bunului de către stat, acest ultim aspect având relevanţă şi în ceea ce priveşte entitatea prevăzută de lege pentru soluţionarea notificării.
De asemenea, s-a constatat că instanţa nu a analizat dacă terenul se afla sau nu în proprietatea autorului reclamantelor la data notificării şi dacă există identitate între imobilul pretins şi cel menţionat în actele de proprietate, precum şi dimensiunea reală a acestuia.
S-a reţinut că în absenţa motivării deciziei atacate, Înalta Curte nu a putut analiza recursul din perspectiva criticilor referitoare la încălcarea art. 1 şi 2 din lege.
Nu a fost primită însă critica recurentei în ceea ce priveşte natura preluării terenului raportat la despăgubirile pretins acordate pentru culturile distruse.
A fost găsită întemeiată critica referitoare la încălcarea regulilor procedurale în materia discutării probelor, constatându-se că instanţa de apel a dispus repunerea cauzei pe rol şi completarea raportului de expertiză cu noi obiective, pe care nu le-a supus dezbaterii părţilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii care guvernează procesul civil.
Prin urmare, pentru argumentele prezentate, s-a reţinut că vătămarea pârâtei, constând în obligarea sa la despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit printr-o expertiză cu privire la care nu a putut să-şi exprime poziţia procesuală şi în privinţa căreia dispoziţia instanţei referitoare la procedura obţinerii despăgubirilor este confuză, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate în atare condiţii.
Ca atare, s-a decis că la reluarea judecăţii, instanţa de apel să răspundă tuturor criticilor şi apărărilor formulate de părţi, să stabilească dacă terenul din Moineşti în suprafaţă pretinsă de 3513,1 mp este susceptibil de a fi restituit în condiţiile Legii nr. 10/2001, modalitatea de reparaţie şi dacă pârâta este entitate abilitată de lege să răspundă la notificarea ce are ca obiect acest teren.
În aceste limite, instanţa va verifica identitatea dintre imobilul pretins şi cel menţionat în actele de proprietate ale autorului reclamantelor, dimensiunile reale ale bunului şi afectaţiunea sa actuală, în raport de eventualele construcţii amplasate pe el.
În plus, se va cerceta modalitatea de preluare a imobilului, precum şi natura preluării, dar şi dacă imobilul a fost restituit în temeiul legislaţiei fondului funciar, faţă de susţinerile pârâtei privind demersurile reclamantelor şi autorului lor, la nivelul anilor 1994 şi 2005.
Pentru determinarea acestor elemente, curtea de apel va proceda la refacerea expertizei în condiţiile procedurale prevăzute de art. 208 C. proc. civ., iar, dacă este cazul, valoarea terenului va fi determinată conform regulilor prevăzute de art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, expertul urmând a ţine seama şi de susţinerile pârâtei privind amplasamentul imobilului şi suprafaţa acestui bun raportat la actele de proprietate depuse la dosar, dar şi de alte probe permise în justificarea acestui drept, în condiţiile art. 23 din lege şi din Normele metodologice de aplicare unitară a acesteia.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 876 A din 29 noiembrie 2011 a admis apelul declarat de A.M.D. şi C.M., decedată pe parcursul procesului împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis contestaţia. A anulat în parte Decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 a SNP P. SA în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 3418 mp situat în incinta S.S. Moineşti, localitatea Moineşti. A obligat pe pârâtă să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în cuantum de 498.925 RON (echivalentul a 116.029,09 euro), în condiţiile art. 16 din Titlul VII - Legea nr. 247/2005.
În rejudecarea apelului, instanţa, în şedinţa publică din data de 9 septembrie 2010, având în vedere dispoziţiile deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a pus în discuţia părţilor necesitatea administrării unor noi probe, iar ulterior a dispus atât refacerea raportului de expertiză având ca obiective stabilirea identităţii dintre imobilul pretins şi cel menţionat în actele de proprietate ale autorului reclamantelor, precizarea dimensiunilor reale ale terenului şi a afectaţiunii sale actuale, dacă există construcţii amplasate pe acesta, menţionarea dacă terenul solicitat este cel specificat în titlul de proprietate nr. x/1994 emis pe numele autorului contestatoarelor şi stabilirea valorii terenului în cauză, conform art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, a fost încuviinţată şi proba cu înscrisuri pentru stabilirea modalităţii şi a naturii preluării imobilului în cauză pentru a se stabili dacă a fost solicitată şi obţinută restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 18/1991, dacă pârâta SC P. SA este deţinătoarea imobilului în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi dacă era privatizată şi în ce proporţie la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi dacă terenul se afla sau nu în proprietatea autorului contestatoarelor la data notificării, punându-se în vedere părţilor să depună înscrisuri doveditoare şi dispunându-se efectuarea de adrese la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991.
Conform art. 315 C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Având în vedere dispoziţiile deciziei de casare şi luând în considerare întreg probatoriu administrat, curtea de apel a constatat că este necesar a fi lămurite mai multe probleme de drept şi anume:
1. Cu privire la primul aspect şi anume dacă reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în suprafaţă de 3512 mp, situat în municipiul Moineşti, în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi dacă acest teren se afla în proprietatea autorului reclamantelor la momentul preluării s-a constatat că prin Decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de SNP SC "P." SA, a cărei anulare s-a solicitat, s-a dispus respingerea notificărilor nr. 665/2001 şi nr. 423/2001, cu motivarea că imobilul solicitat nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 conform art. 8 alin. (1).
A reieşit în baza înscrisurilor depuse că respectivul teren a aparţinut autorului reclamantelor în baza actului de partaj voluntar încheiat la data de 15 iulie 1898 şi că acestea, în calitate de moştenitoare, sunt persoane "îndreptăţite" la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, în condiţiile Legii nr. 10/2001, teren situat în Moineşti, judeţul Bacău şi identificat prin expertiza efectuată în faza apelului în prezentul dosar ca având o suprafaţă de 3418 mp.
2. În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 18/1991, curtea de apel a constatat că din adeverinţa din 12 iulie 2004 eliberată de Primăria municipiului Moineşti a rezultat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, iar din adresa din 3 ianuarie 2008 eliberată de Autoritatea Administrativ Teritorială a reieşit că pentru terenul în cauză pe care este amplasat SP Moineşti, Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar nu a acordat terenuri în compensare în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000.
Totodată, acelaşi aspect a reieşit şi din adeverinţa nr. x/2004 eliberată de Primăria municipiului Moineşti şi anume că terenul în cauză nu a făcut parte din patrimoniul C.A.P şi nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
De asemenea, din raportul de expertiză tehnică întocmit, ataşat la dosar a reieşit că a fost identificat terenul, ţinând cont de amplasamentul iniţial al moşiei ce a făcut obiectul actului de partaj voluntar încheiat la data de 15 iulie 1898, expertul stabilind dimensiunile terenului conform schiţei anexe ataşate raportului şi identificând imobilul, urmare analizei comparative a actelor existente la dosar, cât şi a titlului de proprietate nr. x/1994, eliberat pe numele lui C.I. şi concluzionând că terenul în litigiu nu este înscris în titlul de proprietate nr. x/1994, regăsindu-se în incinta Stadionului Moineşti.
3. Cu privire la forma de reparaţie cuvenită reclamantelor, curtea de apel a constatat că în forma actuală a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru imobilele imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că referitor la atribuţiile în materie ale deţinătorului imobilului dacă forma de reparaţie vizează despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, acesta nu procedează la plata lor, faţă de procedura care trebuie urmată pentru obţinerea despăgubirilor, reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ci trebuie să procedeze la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri potrivit actului normativ menţionat.
De asemenea, s-a stabilit că în ceea ce priveşte imposibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, prin actul emis de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv prin hotărâre a instanţei, în ipoteza sesizării acesteia, de către persoana îndreptăţită, susţinerile pârâtei sunt neîntemeiate faţă de data emiterii deciziei contestate în prezentul dosar (2 iulie 2004), care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005).
Faţă de dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru deciziile sau dispoziţiile care au fost emise anterior adoptării actului normativ menţionat - Legea nr. 10/2001, entitatea emitentă, dar şi instanţa de judecată, în cazul în care se contestă decizia sau dispoziţia emisă, are obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor.
Valoarea terenului în cauză, imposibil de restituit în natură, s-a stabilit prin raportul de expertiză, întocmit după casarea cu trimitere, conform valorii de piaţă stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (9), art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.8 şi 10.9 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
În urma expertizării efectuate a reieşit că valoarea terenului în cauză, în suprafaţă de 3418 mp este de 498.925 RON, contravaloarea a 116.029,09 euro, potrivit raportului ataşat la dosar.
Emiterea finală a titlului de despăgubire cu cuantumul despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condiţiile reglementate de art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a stabilit cu titlu obligatoriu prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, prin articolul menţionat s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, în care s-au consemnat sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite de documentaţia necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În alin. (2) al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se precizează că notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 care nu au fost însă soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; însoţite de deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor Administraţiei Publice Centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi de documentaţia necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispoziţiilor, sau, după caz, a ordinelor.
În cauză, întrucât decizia a cărei anulare se solicită a fost emisă la data de 2 iulie 2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar contestaţia formulată împotriva notificării priveşte atât natura, cât şi întinderea măsurilor reparatorii, s-a constatat că instanţa trebuie să se pronunţe asupra acestor aspecte în limitele învestirii ei.
4. În ceea ce priveşte aspectul dacă pârâta SC P. SA este deţinătoarea terenului în litigiu în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi dacă era privatizată şi în ce proporţie, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că pârâta este "deţinătoarea" terenului în cauză, în conformitate cu prevederile legale menţionate, având în vedere faptul că la data intrării în vigoare a acestei legi terenul era deţinut de societatea pârâtă la care "statul era acţionar" (sau asociat majoritar).
S-a făcut dovada că pârâta este entitatea prevăzută de lege pentru soluţionarea notificării, cât timp nu era privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Numai în condiţiile unei preluări cu titlu valabil a imobilului pretins şi dacă societatea deţinătoare era integral privatizată la data intrării în vigoare a acestei legi, măsurile reparatorii prin echivalent ar fi fost propuse de către instituţia implicată în privatizare, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 însă, şi anume 14 februarie 2001, societatea pârâtă nu era încă privatizată, aceasta intervenind ulterior conform dispoziţiilor Legii nr. 555 din 2 decembrie 2004 şi potrivit contractului de privatizare nr. 5/2004.
Faptul că în prezent terenul în litigiu nu se mai află în patrimoniul pârâtei, ci al Primăriei municipiului Moineşti, către care pârâta l-a înstrăinat, s-a constatat că nu are relevanţă în cauză, faţă de aspectele menţionate anterior, astfel că aceasta poate fi considerată deţinătoarea terenului conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.
5. În ceea ce priveşte modalitatea şi natura preluării bunului de către stat, curtea de apel a reţinut că din adresa din 27 septembrie 2004 eliberată de Primăria municipiului Moineşti a rezultat că în urma verificării rolurilor agricole pe numele C.C., din perioada 1951 - 1955, s-a constatat că figurează ca fiind preluată suprafaţa de 0,35 ha de către S.P. pentru bază sportivă.
Curtea de Apel Bucureşti a dispus efectuarea de adrese pentru a fi depusă la dosar o situaţie juridică a imobilului în cauză, sub aspectul modalităţii şi a naturii preluării acestuia de către stat, în baza tuturor înscrisurilor constatându-se că preluarea imobilului în cauză s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, fără a se acorda despăgubiri proprietarului terenului.
Faptul că din chitanţa emisă de S.P. reiese că proprietarul ar fi primit cu titlu de despăgubiri suma de 439 RON pentru 1756 mp de culturi de grâu, care au fost distruse cu ocazia construirii Bazei sportive de către "S.P.", s-a constatat că nu echivalează cu primirea vreunei despăgubiri pentru lipsirea de proprietate asupra imobilului în cauză, fiind de menţionat şi aspectul că această chitanţă nici nu conţine semnătura proprietarului care să fi confirmat primirea despăgubirii nici pentru culturile distruse.
6. Cu privire la aspectul dacă există identitate între imobilul pretins şi cel menţionat în actul de proprietate al autorului reclamantelor şi care este dimensiunea reală a terenului în cauză, curtea de apel a reţinut că pentru expertiza dispusă s-au stabilit printre obiective şi faptul dacă există identitate între imobilul pretins şi cel menţionat în actele de proprietate ale autorului contestatoarelor şi care sunt dimensiunile reale ale terenului şi afectaţiunea sa actuală.
Prin raportul de expertiză tehnică întocmit s-a făcut identificarea terenului în cauză şi s-a stabilit dimensiunea reală a acestuia, ţinând cont că amplasamentul iniţial al moşiei de 7 stânjeni din hotarul Alboteşti, care a făcut obiectul actului de partaj voluntar din 15 iulie 1898 este poziţionat pe direcţia Nord-Sud şi concluzionându-se că terenul solicitat măsoară 3418 mp şi se regăseşte în incinta Stadionului Moineşti, având destinaţie de teren de fotbal.
Prin adresa din 3 ianuarie 2008 Autoritatea Administrativ Teritorială a municipiului Moineşti şi prin adeverinţa din 3 noiembrie 2005 eliberată de Primăria municipiului Moineşti s-a confirmat amplasarea terenului în cauză pe Stadionul Moineşti, făcându-se astfel dovada existenţei identităţii dintre imobilul pretins şi cel menţionat în actul de proprietate, reieşind şi dimensiunea reală a acestui teren.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta SC O. P. SA, solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei tribunalului, cu consecinţa respingerii contestaţiei îndreptate împotriva Deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004.
A apreciat că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, fiind consecinţa interpretării eronate a situaţiei de drept, a lipsei de coroborare a împrejurărilor reflectate de înscrisurile depuse la dosar, precum şi a greşitei aplicări a legii.
A criticat decizia pronunţată în apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greşit instanţa a apreciat faptul că reclamantele fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
A arătat astfel că sunt lipsite de temeinicie concluziile curţii de apel care nu au avut în vedere constatările prezentate de înscrisuri şi care sunt fundamentate pe interpretarea eronată a împrejurărilor consemnate de actele depuse la dosarul cauzei. Or, niciunul dintre actele indicate de instanţa de apel şi enumerate de recurentă nu susţine nici întinderea terenului în litigiu şi nici dovedirea proprietăţii cu privire la acesta.
În continuare, recurenta face referire detaliată la respectivele înscrisuri, arătând care sunt, în opinia sa, considerentele pentru care nu pot fi primite în susţinerea pretenţiilor reclamantelor.
O altă critică a deciziei constă în faptul că recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel nu se pronunţă şi nu constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei.
A precizat astfel că actele din dosar nu fac dovada că terenul în litigiu ar fi fost situat în intravilan, ci indică în mod clar că acesta se afla în extravilan, atât la momentul presupusei preluări abuzive din luna martie 1953 cât şi la momentul notificării, respectiv luna noiembrie 2001, iar statutul juridic aplicabil imobilului revendicat este cel reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991, fapt cunoscut ca atare chiar de reclamante.
Prin urmare a considerat că greşit au apreciat reclamantele că sunt îndreptăţite a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, acestea având obligaţia legală de a continua şi finaliza demersurile iniţiate în temeiul legii fondului funciar.
Recurenta a criticat decizia pronunţată în apel şi sub aspectul încălcării de către instanţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 referitoare la valoarea terenului.
A arătat astfel că expertul a consemnat în raportul său că în zonă nu sunt disponibile informaţii referitoare la tranzacţii similare, în condiţiile în care metoda comparaţiei prin bonitate, aplicată de acesta, este străină standardelor de evaluare internaţionale. A precizat totodată că obiecţiunile sale la raportul de expertiză au fost respinse de instanţa de apel.
Recurenta a mai menţionat că în mod greşit curtea de apel a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, privind preluarea abuzivă a terenului.
În acest context a menţionat că prin adresa nr. 11260/2005 emisă de Primăria Moineşti se constată că nu au fost găsite înscrisuri sau menţiuni cu privire la modalitatea de preluare a celor două suprafeţe de teren, împrejurare care este interpretată de instanţa de apel în sensul producerii de efecte, respectiv al dovedirii preluării abuzive, curtea excluzând posibilitatea ca lipsa actelor să indice în aceeaşi măsură şi inexistenţa preluării terenului.
În continuare, recurenta a făcut referire şi la alte înscrisuri din care, în opinia sa, nu rezultă preluarea abuzivă, fără titlu, arătând şi faptul că reclamantele au recunoscut la termene de judecată că nu sunt în posesia altor înscrisuri decât cele depuse la dosar pentru a fi în măsură să facă dovada preluării abuzive.
Totodată a apreciat că s-a reţinut greşit de către curte că preluarea terenului ar fi fost făcută în anul 1955, critică încadrabilă la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. (în situaţia în care se va considera de instanţă că nu se încadrează la pct. 9 al articolului menţionat).
Recurenta a mai arătat că în mod netemeinic instanţa de apel a apreciat că există identitate între imobilul pretins şi cel menţionat în actul de proprietate, în condiţiile în care actele dosarului nu dovedesc aceasta şi nici întinderea terenului de 3418 mp.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Se reţine că mare parte dintre critici nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., prin acestea tinzându-se în realitate a se reaprecia asupra probatoriului administrat în cauză.
Astfel, recurenta critică interpretarea probelor în ceea ce priveşte dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamantelor, precum şi identităţii între imobilul pretins şi cel menţionat în actul de proprietate, apreciind în mod eronat că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Aceste susţineri nu pot fi însă analizate în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care nu permit reevaluarea situaţiei de fapt, stabilită de instanţele fondului, neavând loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Or, deşi recurenta critică decizia sub aspectul încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovada calităţii de persoane îndreptăţite, în realitate, nemulţumirea sa rezidă din faptul că au fost interpretate eronat împrejurările consemnate în actele depuse la dosarul cauzei, în condiţiile în care niciunul dintre acestea, în opinia sa, nu susţine respectiva constatare şi nici întinderea terenului în litigiu şi dovedirea proprietăţii cu privire la acesta.
În ceea ce priveşte criticile privind nemotivarea hotărârii cu privire la incidenţa prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, încadrabile în motivul de nelegalitate cuprins la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., se reţine că nu pot fi primite.
Se observă astfel că instanţa de apel a analizat acest aspect, constatând din actele şi lucrările dosarului, respectiv adeverinţele din 12 iulie 2004 şi nr. x/2004 eliberate de Primăria municipiului Moineşti, adresa din 3 ianuarie 2008 eliberată de Autoritatea Administrativ Teritorială, precum şi raportul de expertiză tehnică întocmit, ataşat la dosar, prin care a fost identificat terenul şi au fost stabilite dimensiunile acestuia, că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, motiv pentru care nu-i sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţă de apel a motivat decizia sub aspectul incidenţei art. 8 din Legea nr. 10/2001, celelalte critici ale recurentei care tind a demonstra o altă stare de fapt decât cea constatată de curtea de apel neputând face obiectul recursului.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte stabilirea valorii terenului în litigiu.
Astfel, prin suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză, aflat la dosarul de apel, întocmit ţinându-se cont şi de obiecţiunile formulate de pârâtă, s-a precizat că la stabilirea valorii terenului s-a avut în vedere alin. (9) al art. 10 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita constatare a instanţei de apel asupra îndeplinirii condiţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 privind preluarea abuzivă a terenului, se reţine că recurenta nu arată în ce mod este greşit raţionamentul curţii, rezumându-se a prezenta înscrisurile din care, în opinia sa, nu rezultă acest aspect.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei potrivit cărora lipsa înscrisurilor sau menţiunilor cu privire la modalitatea de preluare a celor două suprafeţe de teren nu se poate interpreta în sensul dovedirii preluării abuzive, în raport de constatările instanţelor fondului rezultate din actele şi lucrările dosarului cu privire la identificarea şi amplasamentul imobilului.
Se observă că şi sub acesta recurenta tinde a obţine reaprecierea probelor, lucru inadmisibil, după cum s-a arătat mai sus, în calea extraordinară de atac a recursului.
Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 876 A din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6633/2012. Civil. Revocare donaţie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6772/2012. Civil → |
|---|
