ICCJ. Decizia nr. 6763/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6763/2012
Dosar nr. 1731/2/2011
Şedinţa de la 6 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 8 octombrie 2007, sub nr. 10684/300/2007, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul să-i restituie terenul în suprafaţă de 126,10 mp aferent apartamentului de la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. B., sectorul 2.
Prin sentinţa civilă nr. 878 din 04 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, reţinându-se, în esenţă, că solicitarea reclamantei nu are nicio justificare probatorie din moment ce autorul său, numitul R.I. nu avea în patrimoniu, la data înstrăinării construcţiei, nici un drept asupra terenului aferent. S-a apreciat că, chiar şi în situaţia în care autorii numitului R.I. au dobândit în proprietate prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare din data de 15 decembrie 1908 dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în str. B., în suprafaţă de 401 mp. şi construcţiile edificate pe acesta, nu se justifică cererea sa de restituire a terenului aferent întrucât efectele juridice ale contractului de donaţie sunt limitate la ceea ce au intenţionat părţile să transmită, respectiv să dobândească, astfel cum rezultă din interpretarea contractului după intenţia comună a părţilor contractante.
Prin decizia civilă nr. 250 din 17 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, s-a admis apelul declarat de reclamanta P.M., s-a anulat sentinţa civilă nr. 878/2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi, constatându-se competenţa Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă, s-a trimis cauza Registraturii Generale a, secţiilor civile, în vederea repartizării aleatorii a dosarului.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 19062/3 din 07 mai 2009.
La termenul de judecată din data de 16 iunie 2009, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 999 din 03 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca fiind inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta P.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că prin sentinţa civilă nr. 896/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti s-a admis acţiunea formulată de reclamantul R.I. şi au fost obligaţi pârâţii SC A. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 2, apartamentul de la parter.
Prin dispoziţia nr. D1. a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în proprietatea numitului R.I. a apartamentului situat la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. B., sector 2.
Prin contractul de donaţie autentificat sub nr. DO1. de Biroul Notarului Public „G.C.M.”, R.I. a donat reclamantei P.M. apartamentul situat la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. B., sector 2.
Prin acelaşi contract s-a prevăzut că, odată cu acest apartament s-a transmis în favoarea reclamantei şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent apartamentului.
În speţă, prin decizia civilă nr. 250/2009 a Tribunalului Bucureşti s-a calificat acţiunea formulată de reclamanţi ca fiind o acţiune în revendicare evaluabilă în bani, evaluare în funcţie de care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin decizia nr. 33/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că, referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Potrivit deciziei menţionate mai sus, obligatorie pentru instanţele de judecată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este inadmisibilă.
Astfel, pentru recuperarea imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este necesară parcurgerea procedurii prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001, nemaifiind admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În speţă, tribunalul a reţinut că imobilul menţionat mai sus a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 fac obiectul Legii nr. 10/2001 imobilele preluate de stat în baza acestui decret.
Tribunalul a apreciat că soluţia respingerii acţiunii ca inadmisibilă este în concordanţă şi cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa cum s-a stabilit atât în jurisprudenţa C.E.D.O. cât şi a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu este absolut, ci legiuitorul poate stabili condiţiile şi formele în care o persoană poate apela la instanţa de judecată pentru protejarea drepturilor sale.
Pentru cazul de faţă, tribunalul a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor arătate mai sus, reclamanta, pentru apărarea dreptului său, avea posibilitatea formulării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea terenului respectiv, iar accesul la o instanţă de judecată era asigurat de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 176A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta P.M., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut temeiul juridic al prezentei acţiuni respectiv art. 480 şi următoarele C. civ., având ca obiect revendicare, fără alte conotaţii.
Totodată, s-a reţinut că Legea nr. 18/1991 se referă la constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor extravilane, aceasta reglementând situaţia foştilor membri ai Cooperativelor Agricole de Producţie, în timp ce Legea nr. 10/2001 este o lege de reparaţiune a imobilelor intravilane, ce nu au aparţinut statului în perioada 1944 - 1989.
Or, tribunalul plecând de la o acţiune în revendicare, ajunge la două legi distincte (Legea nr. 18/1991 referitoare la imobile extravilane şi Legea nr. 10/2001 referitoare la imobile intravilane).
Modul cum s-au soluţionat diferitele acţiuni formulate de apelantă pe parcursul anului 1995, sentinţa civilă nr. 896 din 06 februarie 1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, are relevanţă dacă se coroborează cu probatoriile aflate la dosar.
Fără a mai analiza în detaliu motivarea primei instanţe, este clar că aceasta avea de soluţionat o acţiune în revendicare.
Or, este ştiut că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă şi nu poate fi soluţionată pe cale de excepţie cum ar fi acea a inadmisibilităţii.
În funcţie de mijloacele de probă aflate la dosar, de probele administrate, urma să se procedeze în consecinţă, cu finalitate dacă acţiunea este sau nu întemeiată pe baza dovezilor.
Decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apărut în anul 2007, an în care s-a formulat şi acţiunea în revendicare. Or, sub acest aspect nu se poate spune că-şi găseşte aplicarea în speţa de faţă, care de altfel se referă la terenul aferent construcţiei (caz care nu se circumscrie deciziei nr. 33/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât apartamentul era deja dat în proprietate).
În atare situaţie s-a reţinut că motivele de apel sunt întemeiate, respectiv că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care tribunalul a admis apelul şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 19062/3/2009, la data de 03 iunie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1667 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 896 din 06 februarie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului Bucureşti, a fost admisă cererea formulată de numitul R.I. în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA şi C.G.M.B., pârâţii fiind obligaţi să lase numitului R.I. în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. F.B.., sector 2, respectiv apartamentul de la parter, reţinându-se faptul că acest apartament a constituit proprietatea soţilor P., autorii numitului R.I., de la care a fost preluat prin aplicare abuzivă de către stat a Decretului nr. 92/1950.
Ulterior, la data de 10 iunie 1997, s-a încheiat contractul de donaţie autentificat sub nr. DO1., prin care numitul R.I. a donat reclamantei P.M. apartamentul situat în imobilul din Bucureşti, str. F.B.., sector 2, compus din 4 camere şi dependinţe, pentru care numitului R.I. i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 896/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului Bucureşti.
Prin acelaşi contract de donaţie, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului s-a transmis şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei conform prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991.
Potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ. proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, aceste dispoziţii legale fiind invocate de reclamantă ca temei de drept al cererii ce face obiectul cauzei.
Examinând contractul de donaţie autentificat sub nr. DO1. la BNP „G.C.M.” prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu privire la apartamentul situat în Bucureşti, str. F.B., sector 2, din cuprinsul acestui contract rezultă fără echivoc faptul că reclamanta a devenit proprietarul imobilului apartament, iar asupra terenului pe care se află amplasat apartamentul aceasta a dobândit numai un drept de folosinţă, în cuprinsul contractului de donaţie nefăcându-se nici o menţiune cu referire la terenul în suprafaţă de 126,1 mp revendicat de reclamantă.
Referitor la această suprafaţă de 126,1 mp teren pe care reclamanta susţine ca este amplasat imobilul care i-a fost donat, donatorului R.I. nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 896/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului Bucureşti.
Pe de altă parte, acţiunea în revendicare poate fi folosită de adevăratul proprietar al bunului revendicat sau de succesorii lui în drepturi. Or, prin încheierea contractului de donaţie dintre donatorul R.I. şi reclamanta P.M. în calitate de donatar, aceasta din urmă a devenit proprietar numai în ceea ce priveşte imobilul apartament, neavând nici un drept cu privire la alte bunuri prezente sau viitoare ale donatorului, neavând drepturi succesorale faţă de donator sau alte drepturi care să-i confere calitatea de a se substitui donatorului în prezenta acţiune în revendicare a terenului.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta nu este îndreptăţită la dobândirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 126,1 mp ce face obiectul cauzei, nefăcând dovada unui drept de proprietate asupra acestuia şi neavând calitate de succesor în drepturi al adevăratului proprietar.
Prin decizia nr. 30A din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinţei nr. 1667 din 12 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că teza juridică susţinută de către reclamantă constă în faptul că, în calitate de succesoare (prin donaţie) a numitului R.I., în baza contractului de donaţie autentificat sub nr. DO1. la BNP G.C.M., este îndreptăţită la retrocedarea terenului în suprafaţă de 126,10 mp., aferent apartamentului nr. X1. de la parterul imobilului din Bucureşti str. B., sector 2.
Potrivit doctrinei de specialitate, acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Această acţiune în revendicare poate fi exercitată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
În cauza de faţă, potrivit actelor aflate la dosar, numitul V.P. şi soţia acestuia au devenit proprietari asupra imobilului situat în str. B. cu toate „ecaretele, curtea şi îmbunătăţirile aflate pe dânsul”, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 19 decembrie 1908 de Tribunalul Ilfov secţia notariat.
De asemenea, potrivit jurnalului nr. J1. din 22 aprilie 1937 s-a constatat că de pe urma defunctului V.P. a rămas ca unic moştenitor P.M., acesta testând, potrivit testamentului autentificat sub nr. TE1. din 20 februarie 1992 de Notariatul sector 2 Bucureşti, lăsat de către acesta din urmă, în favoarea lui R.I., apartamentul de la parterul imobilului situat în str. B., sector 2 Bucureşti.
La dosarul cauzei, reclamanta a depus contractul de donaţie autentificat sub nr. DO1. la B.N.P. „G.C.M.” prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. F.B., sector 2, compus din patru camere şi dependinţe, iar o dată cu donaţia acestui apartament s-a transmis şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei.
S-a arătat că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond în mod corect, din cuprinsul acestui contract rezultă fără echivoc faptul că reclamanta a devenit proprietar doar asupra construcţiei, asupra terenului pe care se află amplasat apartamentul aceasta dobândind numai un drept de folosinţă.
Potrivit considerentelor arătate, acţiunea în revendicare poate fi folosită de adevăratul proprietar al bunului revendicat sau de succesorii lui în drepturi. Or, prin încheierea contractului de donaţie dintre donatorul R.I. şi reclamanta P.M., în calitate de donatar, aceasta din urmă a devenit proprietar numai în ceea ce priveşte apartamentul, neavând nici un drept de proprietate cu privire la alte bunuri prezente sau viitoare ale donatorului.
Reclamanta nu a produs niciun act la dosar din care instanţa ar putea reţine că aceasta ar avea drepturi succesorale faţă de donator sau alte drepturi care să-i confere calitatea de a se substitui donatorului în prezenta acţiune în revendicare a terenului.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită la dobândirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 126,1 mp ce face obiectul cauzei, nefăcând dovada vreunui drept de proprietate asupra acestuia şi neavând calitate de succesor în drepturi al adevăratului proprietar.
Curtea de Apel a reţinut şi că nu poate valida susţinerea reclamantei - în sensul că este îndreptăţită la restituirea terenului în suprafaţă de 126,1 mp. deoarece naţionalizarea s-a făcut cu privire la întreg imobilul.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 896/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului Bucureşti, la solicitarea donatorului R.I. s-a constatat caracterul abuziv al modalităţii de preluare a apartamentului în proprietatea Statului, iar în baza art. 480 C. civ., au fost obligaţi Consiliul local al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA să lase acestuia în deplină proprietate şi posesie apartamentul de la parter, situat în str. F.B., sector 2. Reclamanta, însă, nu poate continua demersul juridic al donatorului său în sensul revendicării şi în privinţa terenului aferent construcţiei în lipsa vreunei dovezi din care să rezulte calitatea sa de succesor al adevăratului proprietar.
Chiar dacă naţionalizarea a vizat întregul imobil, curtea de apel a avut în vedere că donatorul a solicitat restituirea numai a construcţiei, în baza testamentului ce i-a fost lăsat de către fostul proprietar, prin acţiunea asupra căreia s-a pronunţat sentinţa sus-menţionată donatorul însuşi considerându-se prejudiciat doar prin naţionalizarea apartamentului ce i-a fost testat.
Instanţa de apel a arătat că nu poate valida susţinerea reclamantei - în sensul că la vremea pronunţării sentinţei sus-menţionate nu se făcea o distincţie între construcţie şi teren, acestea fiind văzute deopotrivă ca fiind un imobil de sine stătător, astfel că în mod greşit s-a făcut această distincţie în sentinţa de retrocedare a donatorului. Ca şi acum, şi atunci procesul civil era guvernat de principiul disponibilităţii, reclamantul R.I. formulând acţiunea având în vedere apartamentul ce i-a fost testat, cu privire la care instanţa s-a şi pronunţat. În condiţiile în care donatorul ar fi sesizat o greşeală, acesta avea posibilitatea să uzeze de căile legale puse la îndemâna sa de legiuitor, însă, potrivit actelor de la dosar, acesta s-a declarat mulţumit, dovadă faptul că nu a exercitat nicio cale de atac împotriva hotărârii de retrocedare, acesta semnând procesul de predare primire fără obiecţii.
Chiar dacă s-ar reţine că naţionalizarea a privit întregul imobil, astfel cum susţine reclamanta şi că persoanele îndreptăţite pot cere restituirea imobilului în întregul său, instanţa de apel a constatat că, în speţa de faţă, situaţia este diferită, restituirea cerându-se nu de persoana căreia i s-a naţionalizat bunul, şi nici măcar de succesorii acesteia, ci de o persoană care deţine doar un contract de donaţie prin care aceasta a fost gratificată doar cu o construcţie, beneficiind de dreptul de folosinţă asupra terenului aferent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a prezentat situaţia de fapt şi a arătat, sub un prim aspect, că în mod greşit instanţele anterioare au considerat că R.I. s-ar fi declarat mulţumit de sentinţa de retrocedare şi nu ar mai fi solicitat şi terenul.
Această concluzie vine în contradicţie cu reţinerile instanţei de apel care a arătat că autorul V.P. a cumpărat în anul 1908 imobilul din strada B. „cu toate ecaretele, curtea şi îmbunătăţirile aflate pe dânsul”, menţiune în act care atestă dobândirea atât a terenului, cât şi a construcţiei.
În acest sens, recurenta a mai arătat că Legea nr. 58/1974 a fost primul act normativ care, prin art. 30, distingea între proprietatea terenului şi proprietatea asupra construcţiei, statuând un regim juridic diferit.
De asemenea, s-a susţinut că raţionamentul instanţei este greşit, deoarece pleacă de la ideea că noţiunea de imobil ar însemna numai construcţia şi că, din analiza sentinţei civile nr. 896/1995, rezultă că temeiul juridic este naţionalizarea or, este unanim recunoscut şi aplicat constant în practica judiciară că naţionalizarea nu a dus la scoaterea bunului din patrimoniul proprietarului iniţial, acesta rămânând în continuare proprietarul acelui imobil şi după naţionalizare.
Având în vedere că în anul 1995 nu exista Legea nr. 7/1996, R.I. a avut convingerea normală şi legală că, fiindu-i retrocedat „imobilul”, aceasta însemna atât construcţia, cât şi terenul aferent acesteia.
Raţionamentul instanţei potrivit căruia R.I. a dorit să doneze numai construcţia este greşit, deoarece donaţia s-a făcut în anul 1997, când apăruse Legea nr. 7/1996 şi când, cu ocazia înscrierii în evidenţele fiscale ale Administraţiei Financiare a sectorului 2 Bucureşti, aplicându-se formal Legea nr. 7/1996, s-a înscris „un drept de folosinţă”, în situaţia în care nu exista o hotărâre de retrocedare distinctă pentru terenul aferent construcţiei.
Prin urmare, recurenta a susţinut că este evident că numai lipsa partajării terenului de 401 mp pe fiecare apartament a dus la nemenţionarea celor 126,10 mp de teren în evidenţele fiscale, pentru că, ulterior, după expertiza A., s-a realizat înscrierea la fisc cu acest teren, aşa cum rezultă din certificatul fiscal nr. FI1. din 01 octombrie 2007, depus la dosar.
Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa a considerat că R.I. a solicitat instanţei numai restituirea construcţiei.
Or, R.I. nu avea cum să considere că dacă comuniştii i-au luat „imobilul” şi instanţa i-a restituit „imobilul”, ar fi primit înapoi numai o parte din proprietatea ce i s-a luat, într-o perioadă în care nicio prevedere legală nu făcea o atare distincţie.
Sub un al treilea aspect, recurenta P.M. a susţinut că în mod greşit instanţa de apel consideră că nu este succesoarea în drepturi a lui R.I., potrivit actului de donaţie nr. DO1.
În acest sens, recurenta a arătat că R.I. trăieşte şi în prezent şi nu se pune problema moştenirii sale, iar P.M. este cumnata sa, sora soţiei, iar actul de donaţie a fost determinat de faptul că R.I., în anul 1997, era încă în activitate ca medic în Germania şi nu se putea ocupa de acest imobil din Bucureşti, aşa că a fost nevoit a apela la serviciile cumnatei sale pentru a se ocupa de administrarea acestuia.
Recurenta a mai susţinut că, prin actul de donaţie, donatorul a transmis toate drepturile şi obligaţiile sale, astfel că opinia instanţeicum că R.I. ar fi donat numai parte din drepturile sale nu are niciun suport probator, fiind doar o simplă afirmaţie menită a susţine concluzia iniţială, de la care a pornit instanţa, concluzie vădit greşită şi repudiată de probele dosarului.
La termenul de judecată din data de 25 octombrie 2012 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) din C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 3021 lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.
Or, în speţă, nu numai că recurenta P.M. nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 - 9 ale art. 304 din C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel, care face obiectul recursului şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea şi indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greşit, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurentă constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.
Nici criticile formulate de recurentă care vizează situaţia de fapt şi modul în care instanţa de apel a făcut aprecierea probelor administrate în cauză nu pot fi primite.
Astfel, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamanta P.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 30A din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6764/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6735/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
