ICCJ. Decizia nr. 6727/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6727/2012
Dosar nr. 926/108/2010
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 380 din 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 926/108/2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă precizată, conexată, formulată de reclamanţii P.E., P.C.D. şi H.M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad.
În consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurilor la care au fost supuşi reclamanta H.M.A. şi antecesorii reclamanţilor şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamanţilor P.E. şi P.C.D. suma de 18.000 euro sau echivalentul în RON, la cursul BNR, în ziua plăţii; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. suma de 222.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR, în ziua plăţii; a respins restul pretenţiilor, privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice la alocarea de fonduri.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, din certificatul de moştenitor nr. M1. din 3 octombrie 2005 eliberat de B.N.P. D.P.S.L. şi actele de stare civilă, rezultă calitatea de moştenitori ai reclamanţilor H.M.A., P.E. şi P.C.D., după defuncţii: P.Ş., P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I. (născută A.), P.P.I. Reclamanta H.M.A. a formulat cererea în nume propriu şi în calitate de moştenitoare de pe urma antecesorilor P.Ş. şi P.R. Reclamantul P.C.D. este nepot de fiu al defuncţilor P.P. şi P.D.
În ceea ce priveşte măsura abuzivă a deportării la care au fost supuşi împreună cu mama lor, din adresa nr. A1. din 21 septembrie 2009 a Primăriei Municipiului Arad - Direcţia de evidenţă a persoanelor rezultă că numita H.D., fostă C. şi P. - mama reclamantei, figurează cu domicilii obligatorii în perioadele: 17 martie 1950 - 24 mai 1952 în localitatea Orăştie, str. B., jud. Hunedoara; 24 mai 1952 - 4 noiembrie 1954 în Blaj, str. CL., jud. Alba; 4 noiembrie 1954 - 6 iulie 1955 în Blaj str. CJ., jud. Alba; 6 iulie 1955 -7 decembrie 1955 în Arad, str. G.B., jud. Arad; 7 decembrie 1955 - 27 februarie 1958 în Arad, str. CL., jud. Arad; 27 februarie 1958 - 16 aprilie 1961 în loc. Ş., str. I., jud. Arad şi 16 aprilie 1961 - 14 iunie 1986 în Arad, str. M.E., jud. Arad.
Reclamanta H.M.A. era minoră şi în perioada 17 martie 1950 - 6 iulie 1955 a urmat domiciliul mamei sale, H.D., în localităţile în care familiei i s-a fixat, succesiv, domiciliu obligatoriu, trauma familiei fiind imposibil de descris. Cu întreaga avere confiscată, hărţuiţi din toate părţile, mutaţi dintr-un oraş în altul, au fost supuşi unui chin continuu. Din cauza acestui tratament, au decedat atât bunicul, cât şi tatăl reclamantei. Perioada din viaţă care le-a fost efectiv furată nu poate fi răscumpărată în niciun fel, însă prin acordarea de despăgubiri s-ar putea încerca o reparaţie morală şi o compensare a suferinţei fizice şi psihice produse. Lipsurile materiale indurate în timpul anilor de deportare, lipsa unei hrane adecvate şi condiţiile locative foarte grele şi-au lăsat amprenta asupra stării de sănătate a fiecăruia din membrii familiei.
În baza Decretului - lege nr. 118/1990, li s-a recunoscut statutul de persoane deportate, iar P.E. a beneficiat de o indemnizaţie lunară în baza acestui act normativ, prin decizia nr. 69 din 29 noiembrie 2002 a Direcţiei de Muncă şi Solidaritate Socială a judeţului Arad.
Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuşi autorii reclamanţilor, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din Legea nr. 221/2009, reclamanţii putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, iar Decretul nr. 83/1949 în baza căruia a fost deportată reclamanta şi antecesorii lor este cuprins în art. 1 alin. (2) lit. e) din lege, generând măsuri cu caracter politic.
De altfel, Legea nr. 221/2009 prevede că reprezintă „măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă (…)”.
Prin măsura abuzivă a deportării, reclamantei H.M.A. şi antecesorilor reclamanţilor li s-a cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, a influenţat şi relaţiile sociale - onoarea, reputaţia - şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată familiei reclamanţilor a determinat şi un prejudiciu material deoarece la data deportării au fost nevoiţi să-şi abandoneze casa, recolta de legume şi toate bunurile din gospodărie.
În atare condiţii, instanţa de fond a constatat că acţiunea este întemeiată în parte şi că elementele răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 C. civ. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, sunt îndeplinite, astfel că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamante, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii reclamanţilor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Statuând în echitate şi ţinând cont şi de normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene, având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost vătămate, intensitatea cu care au fost percepute, suma de 18.000 euro pentru reclamanţii P.E. şi P.C.D. şi respectiv, suma de 222.000 euro reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D., a fost apreciată drept o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri în suma de 200.000 euro, tribunalul a apreciat că sunt nefondate.
Într-adevăr, măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949, care se referea la naţionalizarea pământurilor moşiereşti, rămase în urma reformei agrare din anul 1945. Măsura viza pe foştii moşieri şi familiile acestora, care au fost dislocaţi şi cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în diferite localităţi din ţară. De altfel, la data deportării, familia reclamantei era una din cele mai bogate familii din localitatea Ş..
Însă, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate se acordă numai cu referire la imobilele preluate abuziv şi reglementate prin Legea nr. 10/2001, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice la alocarea de fonduri, tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu este fondat, deoarece ministerul este persoana juridică care reprezintă Statul, iar alocarea de fonduri se va face în momentul în care creanţa devine lichidă şi exigibilă fără intervenţia instanţei.
Prin decizia nr. 974 din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţii H.M.A. şi P.C.D., precum şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, împotriva acestei sentinţe.
În consecinţă, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A. suma de 715.020 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, din care: 483.193 RON reprezintă contravaloarea celor 3 sălaşe înscrise în CF nr. C1. şi nr. C2. Ş., 85.009 RON - contravaloarea construcţiilor cuprinse în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ş.; 86.718 RON - contravaloarea bunurilor mobile; 16.600 RON - contravaloarea animalelor şi 43.500 RON contravaloarea utilajelor agricole.
Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. suma de 425.040 RON despăgubiri pentru prejudiciul material, reprezentând contravaloarea sălaşelor înscrise în CF nr. C3. şi C4. Ş., cu 600 RON cheltuieli parţiale de judecată; a respins în rest acţiunile conexate.
Curtea de Apel a respins apelul declarat de reclamanta P.E. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate criticile vizând constatarea de către prima instanţă a caracterului politic al măsurilor administrative, deoarece în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e), art. 3 şi 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deportarea reclamantei şi a autorilor ei în baza Decretului nr. 83/1949 constituie o măsură administrativă cu caracter politic.
Tot în legătură cu apelul pârâtului, Curtea a constatat că petitul privind acordarea de despăgubiri reclamanţilor pentru prejudiciul moral este neîntemeiat, în considerarea efectelor deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I -a din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, deoarece contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], precum şi cele ale art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că respectiva decizie a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune respingerea petitului privind despăgubirile pentru prejudiciul moral, chiar dacă acţiunea a fost înregistrată anterior pronunţării deciziei nr. 1358/2010, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Cât priveşte apelul reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D., Curtea a apreciat că este neîntemeiată cererea de disjungere a dosarelor, deoarece o bună administrare a justiţiei impune păstrarea măsurii conexării.
Cu privire la petitul din acţiune privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, instanţa a constatat că este întemeiat.
Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speţa de faţă.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cum greşit a reţinut prima instanţă, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical şi logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
În speţă, dovada preluării de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a celor 5 sălaşe, ulterior demolate, înscrise în CF nr. C1., nr. C2., nr. C3. şi nr. C4. Ş. a fost făcută cu adresa nr. A1. din 12 noiembrie 2010 eliberată de Primăria Comunei Ş., precum şi cu fişele, inventarul, procesul verbal şi extrasele CF, din care rezultă şi bunurile mobile confiscate.
Prin urmare, pe baza rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat autorilor săi, în valoarea totală de 715.020 RON, reprezentând: contravaloarea celor 3 sălaşe (nr. 75, 76 şi 21) înscrise în CF nr. C1. şi nr. C2. Ş., conform raportului de expertiză tehnică în construcţii efectuat de expertul L.Ş.; contravaloarea bunurilor mobile, conform raportului de expertiză efectuat de expert I.A.; contravaloarea construcţiilor, potrivit suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expertul L.Ş.; contravaloarea animalelor, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert S.P. şi contravaloarea utilajelor agricole, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert T.D.
Totodată, Curtea a apreciat că reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. sunt îndreptăţiţi la despăgubiri materiale în sumă de 425.040 RON, reprezentând contravaloarea sălaşelor nr. 31 şi 77, înscrise în CF nr. C3. şi nr. C4. Seitin.
Având în vedere că reclamanţii nu au produs dovezi, potrivit art. 1169 C. civ., cu privire la contravaloarea celor 3 conace şi a celor 5 ha teren, Curtea a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru aceste bunuri.
Totodată, Curtea a reţinut că prin apelul promovat împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta apelantă P.E. a criticat hotărârea apelată doar cu privire la prejudiciul moral, apel neîntemeiat faţă de decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
De asemenea, Curtea a reţinut că este neîntemeiată cererea de alocare de fonduri, deoarece această operaţiune are loc în momentul în care creanţa devine lichidă şi exigibilă.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanţii H.M.A., P.E. şi P.C.D. cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
I. Prin motivele de recurs formulate, reclamanţii H.M.A., P.E. şi P.C.D. au criticat hotărârea instanţei de apel pentru respingerea capătului de cerere privind obligarea Statului Român la plata daunelor morale.
S-a susţinut că, deşi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic al acţiunilor pentru plata daunelor morale, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, la data înregistrării acţiunilor cu acest obiect - februarie 2010, textul de lege era valabil, nefiind declarat neconstituţional, iar decizia Curţii Constituţionale nu poate retroactiva.
În al doilea rând, instanţa de apel a acordat reclamanţilor cheltuieli de judecată doar în sumă de 6.000 RON, în loc de 12.125 RON, cât s-a solicitat şi dovedit cu chitanţele de la dosar, fără a motiva această soluţie.
Suma de 12.125 RON este reprezentată de contravaloarea onorariilor pentru expertizele mobiliară şi imobiliară 9.150 RON şi a onorariilor de avocat - 2.975 RON.
II. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut următoarele:
1. În mod greşit, a fost respins motivul de apel formulat de pârâtul Statul Român cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantei H.M.A. şi a autorilor ei.
Măsura administrativă nu are caracter politic, deoarece acţiunea nu se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, măsura deportării nefiind luată în baza vreunor acte normative (decizii, hotărâri sau ordine) enumerate limitativ la art. 3.
Acţiunea nu se încadrează nici în prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, nerezultând dacă sursa deportării a fost consecinţa uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) - lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, modificată.
Constatarea caracterului politic al măsurii deportării s-a făcut doar în baza unei adrese emise de Primăria Ş., fără ca reclamanţii să fi depus la dosar vreun înscris prin care să dovedească faptul că măsura administrativă la care au fost supuşi aceştia şi antecesorii lor are caracter politic.
2. În mod greşit, s-a considerat că sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea despăgubirilor materiale, deoarece:
- despăgubirile materiale pot fi acordate în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 numai cu referire la imobilele preluate abuziv şi reglementate prin Legile nr. 10/2001 şi 247/2005, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri.
- Legea nr. 10/2001, la care Legea nr. 221/2009 face referire, menţionează că bunurile trebuie să existe în natură la data formulării cererii, iar potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., dreptul la despăgubiri nu poate exista pentru bunuri confiscate înainte de ratificarea Convenţiei.
- Nu s-a făcut dovada că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate ca efect al măsurii administrative, mai mult, acest capăt de cerere apare ca fiind nedovedit, deoarece reclamanţii nu au depus probe din care să rezulte că bunurile au fost confiscate ca efect al măsurii administrative de deportare.
- Reclamanţii au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru a obţine despăgubiri pentru bunurile imobile pretinse a fi fost confiscate, iar pentru o parte din acestea, chiar au primit despăgubiri sau cererile sunt în curs de soluţionare, condiţii în care acordarea de despăgubiri pentru aceleaşi bunuri şi în baza Legii nr. 221/2009 este inadmisibilă, încălcând principiul electa una via, existând riscul unei duble reparaţii.
- În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru imobilele înscrise în CF nr. C2. Ş. nr. T1. şi T2., CF C3. Ş. nr. T3., CF C1. Ş. nr. T4. şi CF C4. Ş. nr. T5., din cărţile funciare existente la dosar rezultă faptul că proprietari ai acestor imobile figurează în acest moment tot antecesorii reclamanţilor, astfel încât nu pot fi acordate despăgubiri pentru aceste imobile.
3. În ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor, recurentul a susţinut că expertizele tehnice pe baza cărora s-au acordat despăgubirile materiale, sunt nelegale şi nu pot avea nicio forţă probantă, mai mult, instanţa de apel nu a arătat motivul pentru care a ţinut cont de acestea la momentul acordării despăgubirilor, cu toate că expertizele au fost combătute de pârât, care a solicitat chiar anularea acestora.
Privitor la expertiza tehnică şi suplimentul la expertiza tehnică efectuate de ing. L.Ş., instanţa de judecată a ţinut cont, în mod greşit, de acestea, având în vedere faptul că au fost efectuate în baza unei descrieri făcute de reclamanta H.M.A., care, la data confiscării aceasta avea 2 ani, şi nu a unor înscrisuri privind caracteristicile bunurilor confiscate (structura acestora, tipul de materialele din care fost confecţionate, schiţa acestora, vechimea acestora etc.), care să fie puse la dispoziţia expertului.
Mai mult, expertul, în cadrul metodelor de evaluare, nu a ţinut cont de blocajul actual al tranzacţiilor imobiliare, preţurile reale fiind cu circa 50 % mai mici decât cele din expertiză, iar la stabilirea valorii de circulaţie al imobilelor, nu s-au avut în vedere de către expert alte oferte care să se fi concretizat prin încheierea unor contracte de vânzare.
Privitor la expertizele tehnice efectuate de expert tehnic I.A., expert tehnic S.P. şi inginer specialist T.D., experţii nu au efectuat o evaluare corectă a bunurilor, în absenţa datelor relevante şi din cauza distanţei mari în timp faţă de data preluării bunurilor, ajungându-se la supraevaluarea lor.
Astfel, în cazul expertizării animalelor, lipsa aspectelor fenotipice şi genotopice, starea lor de întreţinere, rasa de provenienţă sau existenţa unor metisări de rasă a împiedicat pe expert să stabilească valoarea reală a acestor animale.
În cazul expertizării utilajelor, stabilirea valorii acestora prin compararea performanţelor cu alte utilaje este greşită, având în vedere că există o diferenţă considerabilă între tehnologia folosită la acest moment, materialele din care utilajele actuale sunt confecţionate şi cea din cazul utilajelor din anii 50.
De asemenea, prin raportul de expertiză tehnică nu se face referire la caracteristicile tehnice ale utilajelor de la acel moment şi prezentarea cărţilor tehnice ale acestor utilaje pentru a se putea face o eventuală comparaţie cu alte utilaje.
Aşa cum se susţine în rapoartele de expertiză, s-au avut în vedere preţurile practicate pe internet, pe diferite pieţe şi cataloage fără a indica în concret aceste oferte şi data lor. Mai mult, experţii nu au ţinut cont de criza economică existentă în acest moment, condiţii în care preţurile au scăzut chiar cu 50%.
4. Suma de 6000 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei, precum şi la faptul că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri morale au fost respinse, în consecinţă, se impune şi reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, mai mult, nu pot fi reţinute în sarcina recurentului reaua credinţă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a se dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din 19 octombrie 2012, instanţa a pus în discuţia părţilor, ca motiv de ordine publică, excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. din perspectiva întinderii dreptului la despăgubiri cuvenite pentru cele 5 sălaşe, în raport de întinderea dreptului autorilor, de solicitarile formulate în cauză şi de cotele părţi din dreptul de proprietate pentru fiecare imobil în parte.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, criticile formulate vizează dispoziţia instanţei de apel de respingere a pretenţiilor având ca obiect daunele morale.
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea acestei norme, considerând că este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Criticile recurenţilor - reclamanţi vizează ignorarea, de către instanţa de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii, şi a nu se da eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, în urma cărora norma în discuţie şi-a încetat aplicabilitatea.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost p ublicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „ urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect respingând cererea având ca obiect daunele morale, dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în apel, faţă de soluţia de casare a deciziei recurate şi de rejudecare a apelului reclamanţilor, ca urmare a admiterii recursului Statului Român - după cum se va arăta în considerentele ce urmează a fi expuse -, se constată că motivul de recurs pe acest aspect nu are obiect.
Cu ocazia rejudecării, în raport de soluţia ce se va da asupra apelului reclamanţilor, se va aprecia şi în legătură cu îndreptăţirea reclamanţilor la cheltuieli de judecată şi cuantumul acestora.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor.
II. În ceea ce priveşte recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se constată următoarele:
1. Recurentul pârât a susţinut că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaşte această vocaţie doar celor care au suferit condamnări politice, nu şi celor ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Aceste susţineri sunt nefondate, întrucât actul normativ în discuţie nu face nicio distincţie, în privinţa modalităţilor de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu caracter politic aplicate în perioada de referinţă a legii: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri administrative.
Atare constatare rezultă din interpretarea logică, sistematică şi istorico-teleologică a normelor întregului art. 5, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziţiei de la lit. a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Astfel, deşi în acea dispoziţie se menţionează acordarea de despăgubiri doar pentru „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, preambulul art. 5 face referire şi la măsurile administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru prejudiciul moral) şi b) (despăgubiri pentru prejudiciul material) din art. 5 este aceea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu caracter politic.
Din moment ce legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în recunoaşterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincţie nici în operaţiunea de aplicare a normei.
Pe de altă parte, trebuie avute în vedere întreaga reglementare din a ctul normativ, precum şi finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio raţiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispoziţiile legii, în determinarea despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferenţiere între categoriile de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit.
Existenţa unei diferenţe între cele două ipoteze - cei condamnaţi politic şi cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist şi de circumstanţele particulare ale fiecărei pricini, însă nu în privinţa naturii prejudiciului, moral sau material, din moment ce legiuitorul a recunoscut vocaţia la dezdăunare pentru ambele forme.
Drept urmare, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de domiciliu.
2. În cauză, reclamanţii au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea măsurii administrative a dislocării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei nr. 83/1949 a Ministerului Afacerilor Interne, şi despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceeaşi măsură.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptăţite la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Rezultă că pot fi acordate despăgubiri materiale pe temeiul acestei norme în următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:
a. doar pentru bunuri confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative;
b. doar pentru bunuri ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005;
c. persoana îndreptăţită să nu fi primit măsuri reparatorii, de orice natură, în baza Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005.
a. În legătură cu prima condiţie, recurentul - pârât susţine că nu s-ar fi făcut dovada în cauză că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate ca efect al măsurii administrative.
Ambele instanţe de fond au reţinut că măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu pentru reclamanta H.M.A. şi întreaga familie, din care făcea parte şi P.P.I., autorul celorlalţi doi reclamanţi, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949, iar instanţa de apel a constatat că reclamanţii au făcut dovada, prin probatoriul administrat, a preluării de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a 5 sălaşe, ulterior demolate, cât şi a bunurilor mobile confiscate în anul 1949.
Această situaţie de fapt nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, întrucât controlul judiciar al deciziei recurate se circumscrie cazurilor strict şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care vizează doar legalitatea hotărârii, nu şi temeinicia sa, situaţie în care nu este posibilă reaprecierea probatoriului administrat.
Drept urmare, nu va fi reţinut motivul de recurs pe acest aspect, considerându-se îndeplinită prima condiţie enunţată, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri să fi fost confiscate ca efect al măsurii administrative.
b. În legătură cu cea de-a doua condiţie de acordare a despăgubirilor materiale, aceea privind natura bunurilor, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile recurentului - pârât.
Prima instanţă a respins cererea reclamanţilor având ca obiect contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al deportării, cu argumentul că pot fi îndreptăţiţi la dezdăunare în temeiul Legii nr. 221/2009 numai pentru imobilele reglementate prin Legea nr. 10/2001, în timp ce instanţa de apel a apreciat că sfera bunurilor pentru care pot fi acordate despăgubiri nu este limitată la cea din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) nu corespunde intenţiei legiuitorului la momentul edictării legii, aceea de a permite acordarea de despăgubiri doar în considerarea unor imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în acest fel putând fi interpretată referirea explicită la acest act normativ.
În acest context, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire faţă de Legea nr. 10/2001, prevăzând expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura în care persoanei îndreptăţite nu i-au fost restituite bunurile respective sau nu a obţinut despăgubiri în echivalent pentru acestea în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005 (aceste două acte normative având acelaşi domeniu de reglementare).
Determinarea imobilelor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 are loc pe baza definiţiei din 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că imobilele, în sensul Legii nr. 10/2001, includ „terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii”, însă şi „utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul”.
Astfel, despăgubirile pot fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru imobile prin natura lor - terenuri sau construcţii - şi pentru bunuri mobile prin natura lor, însă doar dacă pot fi considerate imobile prin destinaţie, fie prin încorporare în imobil [art. 6 alin. (1)], fie pentru că au fost preluate odată cu imobilul, în cazul expres prevăzut al utilajelor şi instalaţiilor [art. 6 alin. (2)].
Corelaţia cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 în privinţa naturii bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri impune adoptarea şi a condiţiilor specifice de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când acestea există şi sunt strâns legate de natura unui anumit bun.
Astfel, sunt fondate susţinerile pârâtului din motivarea recursului, cu referire la reglementarea Legii nr. 10/2001, în sensul că bunurile trebuie să existe în natură la data formulării cererii, însă doar în cazurile expres arătate în Legea nr. 10/2001.
Acest act normativ nu impune, ca regulă, existenţa fizică a bunurilor la data notificării, drept o condiţie pentru acordarea de măsuri reparatorii, dimpotrivă, această condiţie este prevăzută doar în cazurile expres indicate, respectiv în ipoteza din art. 6 alin. (2), referitoare la utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, în care se prevede că nu se acordă despăgubiri constând în contravaloarea acestora dacă „au fost înlocuite, casate sau distruse”.
Cât priveşte construcţiile, fostul proprietar este îndreptăţit la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 chiar pentru construcţiile demolate, după cum rezultă din art. 10, 11 şi 32. Ca atare, pot fi acordate despăgubiri pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru imobilele - astfel cum sunt definite în art. 6 din Legea nr. 10/2001 -, preluate ca efect al măsurii administrative, precum în speţă, indiferent de faptul dacă mai există sau nu în materialitatea lor la data cererii de chemare în judecată.
În acest context, se constată că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri materiale pentru următoarele bunuri:
Nu există niciun dubiu în privinţa faptului că reclamanţilor li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălaşe ce au aparţinut autorilor lor, înscrise în CF nr. C2. Ş. - nr. T1. şi T2., CF C3. Ş. - nr. T3., CF C1. Ş. - nr. T4. şi CF C4. Ş. - nr. T5.
Aceste bunuri reprezintă imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate asupra acestora a fost intabulat -, intrând, aşadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri pentru aceste imobile, pentru motivul că antecesorii reclamanţilor figurează, în continuare, ca proprietari tabulari, aceasta nu are suport, în condiţiile în care nu s-a contestat că bunurile au intrat în proprietatea statului prin confiscare, ce reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate necondiţionat de înscrierea acestuia în cartea funciară, în conformitate cu art. 26 din Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.
În privinţa celorlalte construcţii, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., menţionat ca atare în dispozitivul deciziei recurate, se constată că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile prin natura lor (cu precizările ce vor fi făcute cu ocazia analizării celui de-al treilea motiv de recurs al pârâtului Statul Român).
Reclamanta H.M.A. (singura căreia instanţa de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile mobile) nu este, însă, îndreptăţită la despăgubiri pentru bunurile mobile prin natura lor, care nu reprezintă imobile prin destinaţie, chiar dacă au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv: bunurile mobile identificate şi evaluate de către expertul I.A. (dosar apel) şi nici animalele identificate şi evaluate de către expertul S.P. (dosar apel).
În ceea ce priveşte utilajele agricole şi piesele de schimb identificate şi evaluate de către expertul T.D. (dosar apel), reclamanta H.M.A. ar fi fost îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora doar sub condiţia prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de a nu fi fost înlocuite, casate sau distruse, pentru considerente deja expuse.
Or, din conţinutul raportului de expertiză sus - menţionat, rezultă că bunurile în discuţie nu mai există în materialitatea lor, astfel încât condiţia menţionată nu este îndeplinită, iar reclamantei nu i se cuvin despăgubiri, fiind fondate susţinerile recurentului Statul Român pe acest aspect.
c. În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza recursului, se constată că este îndeplinită.
Prin adresa nr. A1. din 20 septembrie 2012 (dosar recurs), Primarul Comunei Ş., jud. Arad, a comunicat, la solicitarea instanţei, faptul că s-au formulat notificări pentru toate cele 5 sălaşe, notificări ce au fost ataşate adresei menţionate. Acestea nu au fost încă soluţionate, după cum rezultă din adresa nr. A2. din 13 august 2012 emisă tot de Primarul Comunei Ş., jud. Arad.
Rezultă, în aceste condiţii, că susţinerile recurentului - pârât privind dezdăunarea reclamanţilor în baza Legii nr. 10/2001 sunt nefondate, precizându-se, totodată, că este lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta H.M.A. a formulat notificări în baza legilor fondului funciar pentru mai multe suprafeţe de teren, în condiţiile în care, în cauză, instanţa de apel a respins cererea având ca obiect contravaloarea mai multor terenuri, fără ca reclamanţii să formuleze motive de recurs pe acest aspect.
Este de precizat, totodată, faptul că obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 (dosar recurs) îl reprezintă exclusiv cele 5 sălaşe ce au aparţinut autorilor lor, înscrise în CF nr. C2. Ş. - nr. T1. şi T2., CF C3. Ş. - nr. T3., CF C1. Ş. - nr. T4. şi CF C4. Ş. - nr. T5.
Cu toate acestea, absenţa unei solicitări în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru alte imobile din domeniul de aplicare al acestui act normativ nu constituie de plano un impediment pentru neacordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, deoarece corelaţia cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 dedusă din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează natura bunurilor (inclusiv sub aspectul condiţiilor legale strâns legate de aceasta, după cum s-a dezvoltat în considerentele expuse anterior) şi condiţia ca reclamanţii din cauză să nu fi primit despăgubiri pe temeiul altor legi speciale, pentru evitarea unei duble reparaţii.
Nu este, însă, indispensabil ca reclamanţii să se fi adresat efectiv entităţii învestite cu soluţionarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a prevăzut explicit o asemenea condiţie în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) şi nu este permis a se adăuga la lege în operaţiunea de interpretare şi aplicare a legii.
Pentru ca reclamanţii să beneficieze de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009 este suficient, aşadar, ca bunurile pretinse să se încadreze în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 (evident, cu îndeplinirea cumulativă şi a celorlalte două condiţii menţionate la pct. 2 lit. a) şi b) din prezentele considerente).
Se constată că reclamanta H.M.A. este îndreptăţită, în principiu, la despăgubiri constând în contravaloarea construcţiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş. (dosar apel), chiar dacă aceste construcţii nu se regăsesc în cuprinsul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Faţă de considerentele arătate, se constată că motivul 2 de recurs este fondat, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la despăgubiri doar pentru cele 5 sălaşe şi construcţiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole şi a pieselor de schimb, a animalelor şi a celorlalte bunuri mobile din sfera bunurilor pentru care reclamanţilor li se cuvin despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
3. În raport de considerentele expuse anterior, au rămas fără obiect criticile vizând modul de calcul al despăgubirilor pretinse pentru bunurile mobile în legătură cu care această instanţă a constatat că nu se cuvin reclamanţilor.
În ceea ce priveşte evaluarea imobilelor efectuată de către expertul L.Ş., se constată că susţinerile recurentului sunt fondate, în condiţiile în care constatările expertului nu s-au bazat pe înscrisuri ce pot reprezenta mijloace de probă relevante în procesul civil, din perspectiva art. 1171 şi următoarele C. civ. şi nici nu a fost stabilită cu claritate situaţia de fapt pe baza altor dovezi.
Astfel, rezultă din conţinutul raportului de expertiză că expertului nu i s-au pus la dispoziţie de către reclamanţi înscrisuri şi schiţe din care să reiasă componenţa imobilelor cu elemente necesare evaluării lor, cu toate că a solicitat asemenea documente, motiv pentru care expertul a procedat la determinarea structurii fizice a construcţiilor şi a suprafeţelor utile exclusiv pe baza unei declaraţii olografe date de către reclamanta H.M.A., în cuprinsul căreia a indicat componenţa, materialele constructive şi vechimea fiecărui imobil în parte.
Or, o asemenea declaraţie nu reprezintă un înscris în sensul legii, nici măcar ca un înscris sub semnătură privată, deoarece acesta, pentru a avea valoarea unui mijloc de probă, trebuie să conţină date despre un act sau fapt juridic, ceea ce nu este cazul în speţă, documentul referindu-se la elemente de fapt care nu constituie fapte juridice, în sensul de evenimente sau acţiuni omeneşti care produc efecte în puterea legii.
Pe de altă parte, înscrisul nu are putere doveditoare, nefiind recunoscut de partea adversă ori socotit de lege ca recunoscut.
Ca atare, în mod greşit, instanţa de apel a valorificat concluziile expertului care nu s-au bazat pe un mijloc de probă, ci pe aprecieri subiective ale uneia dintre părţi, mai mult, lipsite de credibilitate, câtă vreme această parte, respectiv reclamanta H.M.A., avea doar 2 ani la momentul confiscării bunurilor.
Este de precizat faptul că recurentul Statul Român a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în condiţiile arătate, expertul menţinând concluziile din raport.
Situaţia de fapt pe aspectul componenţei construcţiilor, a suprafeţelor utile ale acestora şi al oricăror alte elemente necesare evaluării ar fi trebuit stabilită de instanţă prin administrarea unui probatoriu relevant, în urma dezbaterii în contradictoriu a necesităţii prezentării de către reclamanţi, cărora le revine sarcina probei, a unor înscrisuri doveditoare ori a administrării de către aceştia a altor mijloace de probă compatibile cu obiectul probaţiunii, inclusiv a unei probe testimoniale.
Nu poate fi ignorat faptul că s-a pretins de către reclamanţi că toate cele 5 sălaşe sunt înscrise în cartea funciară, or, potrivit art. 43 - 45 din Decretul - lege nr. 115/1938, înscrierea poate fi făcută doar pe baza unui înscris original, care îndeplineşte cerinţele de validitate ale actului juridic pe temeiul căruia are loc intabularea, precum şi alte cerinţe de formă arătate de legiuitor.
Toate cele 5 sălaşe au în componenţă câte o casă de locuit, astfel încât ar fi trebuit să se clarifice dacă au fost edificate de către autorii reclamanţilor pe baza unei autorizaţii de construire, care, eventual, ar putea fi depusă la dosar şi din care să reiasă cel puţin compunerea acestor clădiri sau, în cazul în care construcţiile au fost dobândite de antecesori pe baza unui alt act juridic, pe temeiul căruia a avut loc intabularea, să se solicite identificarea şi depunerea la dosar a înscrisului constatator al acestui act.
Ar fi trebuit pusă în discuţie şi posibilitatea administrării unei probe testimoniale, prin audierea unor persoane care au cunoştinţă despre elementele faptice ce interesează cauza.
Întrucât niciunul dintre aspectele arătate nu a fost lămurit în faza apelului, se constată că situaţia de fapt în ceea ce priveşte compunerea imobilelor şi suprafaţa acestora nu a fost nu este clarificată, mai mult, instanţa de apel nici nu a exercitat un rol activ în vederea stabilirii certe a situaţiei de fapt, nepunând în discuţia părţilor necesitatea administrării de probe în acest sens.
În consecinţă, se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor în ceea ce priveşte prejudiciul material suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă reclamanta H.M.A. şi antecesorii săi, precum şi ai reclamantului P.C.D.
În cadrul rejudecării, urmează a se proceda la administrarea de probatorii pe aspectul structurii constructive a imobilelor şi a celorlalte elemente necesare evaluării lor, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, prin administrarea de înscrisuri relevante, de natura celor menţionate anterior, fie produse de reclamanţi, fie prin cercetarea registrelor aflate în posesia autorităţilor şi a cărţilor funciare, ori furnizate de autorităţi, punându-se în discuţie şi posibilitatea administrării probei testimoniale.
În legătură cu cele 10 construcţii menţionate în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ş., urmează a se stabili dacă se suprapun cu cele despre care s-a pretins că intră în compunerea unuia dintre cele 5 sălaşe, observându-se că, printre acestea, este indicată şi o clădire (nu s-a menţionat dacă avea destinaţia de casă de locuit) şi care ar fi trebuit să se regăsească în imobilele înscrise în cartea funciară. De asemenea, în componenţa sălaşelor sunt menţionate anexe gospodăreşti de natura celor evaluate separat de către expert.
Rejudecarea va viza exclusiv apelul reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D., deoarece apelul reclamantei P.E. a fost respins ca nefondat, reţinându-se în considerente că această reclamantă ar fi criticat hotărârea primei instanţe doar cu privire la prejudiciul moral, nu şi la cel material, iar dispoziţia instanţei de apel pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, recursul declarat în cauză neconţinând critici faţă de această dispoziţie.
4. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în apel, se constată că, faţă de soluţia adoptată în cauză, criticile recurentului Statul Român au rămas fără obiect.
Faţă de motivul de ordine publică invocat din oficiu, urmează ca, în cadrul rejudecării, să se soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. în legătură cu cele 5 sălaşe ce formează obiectul cererilor de chemare în judecată, constatându-se că, pentru soluţionarea acestei excepţii, este necesară clarificarea următoarelor aspecte:
În ceea ce priveşte sălaşele 21 şi 76 din CF C2. - nr. T1. şi T2., se constată că, în mod corect, doar reclamanta H.M.A. a formulat pretenţii în cauză, în calitate de descendent gradul II al proprietarului P.Ş. (reclamantul P.C.D. neavând vocaţia la despăgubiri, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fiind descendent gradul III).
Se observă, însă, din conţinutul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanta H.M.A. şi fratele său, P.P.I. (tatăl reclamantului P.C.D.), pentru aceste 2 sălaşe 21 şi 76 (dosar recurs), că s-a pretins doar o cotă - parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilelor, întrucât pentru cealaltă cotă de 1/2 s-a formulat notificare de către alte persoane.
Urmează, aşadar, a se clarifica întinderea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului reclamantei, prin probatorii suplimentare, respectiv cercetarea documentelor din dosarele întocmite în procedura Legii nr. 10/2001 atât pe baza notificării formulate de către autorii reclamantei, cât şi pe temeiul notificării formulate de celelalte persoane şi, dacă se va aprecia necesar, a conţinutului integral al CF C2., dat fiind că, în cauză, a fost depus doar un extras al acestei cărţi funciare (dosarul primei instanţe).
Pe de altă parte, urmează a se determina - indiferent de rezultatul verificărilor cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului P.Ş. - dacă reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru întreaga întindere a dreptului aparţinând autorului său ori proporţional cu cota succesorală cuvenită de pe urma autorului, în acest ultim caz ţinându-se cont de faptul că au calitatea de moştenitor de pe urma defunctului P.Ş. şi ceilalţi doi reclamanţi, care nu au, însă, vocaţie la despăgubiri în condiţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009).
O situaţie similară se regăseşte şi în cazul sălaşului 75 din CF C3. - nr. T3. ce a aparţinut defunctului C.G., pentru care a formulat cerere doar reclamanta H.M.A., urmând a se stabili întinderea dreptului acesteia la despăgubiri - în exclusivitate ori conform cotei succesorale de 1/2.
În ceea ce priveşte sălaşul 31 din CF C1. - nr. T4. şi sălaşul 77 din CF C4. - nr. T5. ce a aparţinut defunctului P.P. şi în legătură cu care au formulat pretenţii atât reclamanta H.M.A., cât şi reclamantul P.C.D., se va dezlega aceeaşi chestiune a întinderii dreptului de proprietate, faţă de calitatea de moştenitor şi a reclamantei P.E., care nu are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii H.M.A., P.E. şi P.C.D. şi va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamanţilor, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii H.M.A., P.E. şi P.C.D. împotriva deciziei nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamanţilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6735/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6692/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
