ICCJ. Decizia nr. 6633/2012. Civil. Revocare donaţie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6633/2012
Dosar nr. 18631/325/2009
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2771 din 10 februarie 2010, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei. A declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş în contradictoriu cu pârâta U.V. din Timişoara în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., evaluarea imobilului de către reclamantă, precum şi de Decizia nr. 32/2008 dată în recurs în interesul legii.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 1712 din 22 martie 2011 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Timiş, ca neîntemeiate. A respins acţiunea precizată formulată de reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş în contradictoriu cu pârâţii U.V. Timişoara, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Timiş, U.P. din Timişoara, având ca obiect revocare donaţie şi anulare donaţie, ca prescrisă. A respins acţiunea formulată de reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş în contradictoriu cu pârâţii U.V. Timişoara, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Timiş, U.P. din Timişoara, având ca obiect constatare nulitate absolută donaţie, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că din actele şi lucrările dosarului a rezultat că reclamanta este succesoarea instituţiei cu aceeaşi denumire care la data de 15 mai 1945 a încheiat contractul de donaţie autentificat sub nr. x/1945 cu E. U.V. referitor la imobilul situat în Timişoara, înscris în CF Timişoara cu suprafaţa de 410 st.p. şi cu suprafaţa de 86 st.p. Părţile au stabilit că donaţia se face cu condiţia ca imobilul să fie folosit fie pentru necesităţile U.V., fie pentru obţinerea unor venituri prin închiriere.
Din CF Timişoara depusă la dosarul judecătoriei, tribunalul a mai reţinut că imobilul a fost naţionalizat de Statul român, al cărui drept a fost înscris la poziţia 2 la data de 24 decembrie 1949, cu menţiunea în patrimoniul Ministerului Învăţământului Public.
La data de 25 aprilie 1996 s-a intabulat dreptul de proprietate în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 în favoarea pârâtei U.P. din Timişoara.
În M. Of. din 16 aprilie 1945 a fost publicat Decretul-lege pentru autorizarea autoarei reclamantei să doneze E. U.V. imobilul în litigiu, cu condiţia menţionată şi în contractul autentic. La baza acestui act normativ a stat raportul miniştrilor în domeniul comerţului şi învăţământului, în care s-a arătat că E. U.V. recent constituită pentru promovarea culturii universitare în partea de vest a ţării are nevoie pentru îndeplinirea misiunii sale de un imobil pentru birourile proprii, dar şi pentru a-l folosi prin închiriere, spre a obţine veniturile necesare unei normale funcţionări. În acest sens a fost identificat imobilul denumit Palatul L., aparţinând Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură din Timişoara.
Întrucât în cauză au fost formulate mai multe precizări ale obiectului acţiunii şi cadrului procesual, tribunalul a apreciat necesar ca înainte de a trece la analiza excepţiilor invocate de pârâţi să prezinte forma finală a acţiunii cu care a fost învestită de reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş.
S-a constatat că este vorba despre următoarele petite: revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, cu accesoriile radierea dreptului de proprietate al donatarului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii donaţiei; nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei şi a consimţământului, dar şi pentru lipsa autorizării administrative, menţinându-se şi cererile accesorii. Pentru acest din urmă motiv, dar şi acela vizând viciul de consimţământ, tribunalul a apreciat că sancţiunea posibilă este aceea a nulităţii relative, pentru că nu se încalcă norme de ordine publică, ci drepturile sau interesele persoanei vătămate, în cazul de faţă, reclamanta.
Tribunalul a constatat în raport de menţiunile cărţii funciare care atestă lanţul transmisiunilor imobilului din Timişoara, înscris în CF, că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Timiş sunt neîntemeiate.
Astfel, în anul 1948, imobilul a fost naţionalizat, de la donatar fiind trecut în patrimoniul Statului român prin Ministerul Învăţământului Public, autorul pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Întrucât reclamanta tinde la redobândirea proprietăţii imobilului ce a aparţinut şi acestor persoane juridice este firesc ca hotărârea să fie pronunţată şi în contradictoriu cu aceştia.
Au fost găsite însă întemeiate excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea de anulare a contractului de donaţie şi revocare a donaţiei, având în vedere termenul de 3 ani.
În cazul revocării, termenul general de 3 ani curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască neexecutarea sarcinii. În speţă, s-a constatat că este vorba de data de 22 martie 2002 când s-a pronunţat de către Judecătoria Timişoara Sentinţa civilă nr. 7141, definitivă şi irevocabilă, prin care se stabileşte că CCIAT este aceeaşi persoană juridică cu Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara desfiinţată în 1949, fiind continuatoarea şi succesoarea în drepturi a acesteia, dat fiind faptul că scopul pentru care CCIAT a obţinut hotărârea era tocmai revendicarea bunurilor sale imobile.
În ceea ce priveşte: vicierea consimţământului prin violenţă, tribunalul a apreciat că termenul de 3 ani curge de la acelaşi moment, ca şi în cazul lipsei autorizării administrative.
Cum acţiunea a fost introdusă la data de 28 august 2009 a rezultat că termenul s-a împlinit cu mult timp înainte, iar cererile respective nu mai pot fi admise, urmând a se constata intervenită prescripţia.
Pentru nulitatea absolută, tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit faptul că dintre elementele cauzei contractului de donaţie lipseşte voinţa de a dărui, animus donandi.
Astfel, în cererea în probaţiune a arătat că la momentul 1945, camerele de comerţ se aflau în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului, fiind organizaţii semiguvernamentale, fapt ce explică de ce imobilul a fost identificat în patrimoniul autoarei reclamantei chiar de către unul dintre semnatarii referatului ce a stat la baza decretului de autorizare a donaţiei; Niciunul dintre termenii raportului miniştrilor în domeniul comerţului şi învăţământului nu duce la concluzia unei donaţii forţate, ideea principală fiind aceea că toate forurile implicate au înţeles nevoia universitară de la acel moment de a asigura promovarea învăţământului la nivel înalt în partea de vest a ţării. Noţiunea de cedare nu presupune utilizarea forţei, aşa cum încearcă reclamanta să acrediteze ideea, întrucât sublinierile înţelesurilor de la definiţia termenului a ceda nu sunt aplicabile în speţă.
În acelaşi context, tribunalul a apreciat că a existat consimţământul autoarei reclamantei la efectuarea donaţiei, mai ales că actul a fost citit şi explicat părţilor contractante de către notarul public, iar donaţia a fost justificată de organele care au autorizat-o prin nevoia desfăşurării învăţământului universitar.
De altfel, netemeinicia acţiunii a rezultat şi din poziţia inconsecventă adoptată de reclamantă şi remarcată în mod just de pârâta U.P. Timişoara, care a arătat că coexistenţa celor două acţiuni este exclusă, dat fiind faptul că nulitatea şi revocarea sunt instituţii juridice diferite. Deşi ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil, revocarea presupune un act valabil încheiat, pe când nulitatea priveşte un act încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de valabilitate a actului juridic.
Astfel, în cazul nulităţii, reclamanta a arătat că dacă intenţia era de a asigura un spaţiu pentru U.V. din Timişoara, imobilul nu ar mai fi fost naţionalizat sau ar fi fost folosit în scopul avut de donator, ceea ce nu s-a întâmplat.
Tribunalul a constatat că sunt invocate pentru a obţine nulitatea donaţiei cauze ulterioare încheierii contractului, astfel că în lumina aspectelor teoretice prezentate supra, ele nu au putut fi luate în considerare. Mai mult, desfiinţarea universităţii a fost efectul acţiunilor regimului de guvernare instalat cu puţin înainte de autentificarea donaţiei, dar care s-a manifestat pe deplin ulterior, inclusiv prin naţionalizarea imobilului în anul 1948. Cu toate acestea, nu există la dosar nici prezumţii pentru a determina instanţa să concluzioneze cu privire la impunerea donaţiei peste voinţa proprietarului tabular.
În ceea ce priveşte petitele de radiere a dreptului de proprietate, rectificare a cărţii funciare şi restabilire a situaţiei anterioare, acestea au fost respinse, de asemenea, întrucât sunt accesorii acţiunilor în nulitate şi revocare, aşa cum s-a arătat în precizarea de la dosar tribunal.
Nu în ultimul rând, tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că şi dacă s-au încălcat dispoziţiile naţionale la momentul perfectării donaţiei, această situaţie este anterioară anului 1994 când convenţia a intrat în vigoare în România, ca urmare a ratificării sale. A rezultat că starea de fapt este incompatibilă ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei.
De asemenea, tribunalul a observat că nulitatea donaţiei nu se poate constata atâta timp cât bunul nu se poate reîntoarce în patrimoniul reclamantei, întrucât după donaţia din anul 1945, ea a fost transferată şi în alte patrimonii. Este vorba despre Statul Român şi U.P. din Timişoara. Prin urmare, acţiunea nu a fost formulată corespunzător, interesul reclamantei în desfiinţarea donaţiei fiind actual doar dacă se solicită şi desfiinţarea titlurilor dobânditorilor subsecvenţi donatarei.
În raport de considerentele de mai sus, în baza art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a respins acţiunea precizată având ca obiect revocare donaţie şi anulare donaţie, ca prescrisă, iar în temeiul art. 948, 953 şi 966 C. civ., a respins acţiunea precizată având ca obiect constatare nulitate absolută donaţie, ca neîntemeiată.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia nr. 1100 din 8 decembrie 2011, prin care s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului având ca obiect revocare donaţie.
S-a reţinut în raport de motivele de apel invocate de reclamantă şi sub aspectul încălcării de către instanţa de fond a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu referire directă la respingerea nemotivată a cererii în probaţiune cu audierea ca martor a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi respectiv ordine de prioritate a aspectelor procedurale afirmativ încălcate, că acestea sunt neîntemeiate.
Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., "dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi în primejdie ca ele să se piardă prin întârziere".
Din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră dreptul la un proces echitabil, dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. sunt în deplină concordanţă, constituindu-se într-o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept în materie. Sub acest aspect, respingerea de către instanţa de fond a încuviinţării probei testimoniale solicitate de reclamantă, pentru a se dovedi împrejurările şi condiţiile concrete ale donaţiei imobilului în baza Decretului-lege nr. 285/1945 emis de MS Regele Mihai nu înseamnă încălcarea dreptului la un proces echitabil al reclamantei, în condiţiile în care în cauză au fost încuviinţate şi administrate probe cu înscrisuri şi interogatorii, în raport de care instanţa este în drept să stabilească în ce măsură se mai impune sau nu suplimentarea probatoriului.
În acest context, a apărut nefondată şi susţinerea reclamantei privind încălcarea de către prima instanţă a principiului egalităţii armelor, de altfel nemotivată, în condiţiile în care potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii", ţinând cont totodată şi de dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Pornind de la susţinerea încălcării dreptului la un proces echitabil, invocată de reclamantă, curtea a reţinut că aceasta, în faţa instanţei de fond şi-a precizat obiectul acţiunii, în raport de cererea introductivă, de mai multe ori, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., solicitând în final: revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii; radierea dreptului de proprietate al donatarului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii donaţiei; nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei şi a consimţământului, dar şi pentru lipsa autorizării administrative.
În raport de aceste petite cu care reclamanta a învestit succesiv instanţa de fond, curtea de apel a reţinut că în mod corect a fost respins petitul având ca obiect revocare donaţie şi anulare donaţie, ca efect a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, pentru cele două motive de nulitate absolută invocate de reclamantă, respectiv viciul de consimţământ şi lipsa autorizării administrative, sancţiunea posibilă este aceea a nulităţii relative, pentru că nu se încalcă norme de ordine publică, ci drepturile sau interesele persoanei vătămate, în speţă ale reclamantei.
În cazul revocării, termenul general de trei ani curge de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască neexecutarea sarcinii, adică de la data de 22 martie 2002 când s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 7141, definitivă şi irevocabilă şi prin care s-a statuat că CCIAT este aceeaşi persoană juridică cu Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara, desfiinţată în 1949, fiind continuatoarea şi succesoarea în drepturi a acesteia, scopul obţinerii acestei hotărâri fiind tocmai revendicarea bunurilor sale imobile.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte petitul de anulare a contractului de donaţie pentru lipsa autorizării administrative, în mod corect s-a apreciat că acţiunea este prescrisă extinctiv, termenul de trei ani curgând de la acelaşi moment, ca şi în cazul violenţei, respectiv data de 22 martie 2002.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate invocat de reclamantă relativ la vicierea consimţământului, curtea a reţinut că din ansamblul probator administrat în cauză, respectiv înscrisuri, interogatorii, nu rezultă sub nicio formă concluzia unei donaţii forţate, ideea principală ce se desprinde din Raportul Miniştrilor în domeniul comerţului şi învăţământului fiind aceea a necesităţii unirii eforturilor tuturor forurilor implicate în asigurarea promovării învăţământului universitar la nivel înalt în partea de vest a ţării. Aşa cum corect s-a reţinut, la dosar nu există nici prezumţii pentru a determina concluzia privind impunerea peste voinţa proprietarului tabular, în cedarea imobilului.
Transmisiunea imobilului s-a făcut prin contract de donaţie autentificat sub nr. x/1945 de BNP A.M., din cuprinsul acestuia rezultând fără dubiu că actul a fost citit şi explicat părţilor contractante, acest contract, cu referire la puterea probatorie, fiind opozabil erga omnes, deoarece actul autentic are deplină putere în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce le constată. Prin urmare, întrucât contractul de donaţie s-a încheiat în faţa unui notar public cu respectarea solemnităţilor legale, a competenţei materiale şi teritoriale, înscrisul se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, proba contrară revenind celui care îl contestă.
De asemenea, s-a găsit neîntemeiată şi susţinerea reclamantei potrivit căreia prin Legea nr. 285/1945 emisă de Regele Mihai a fost forţată să doneze imobilul şi i s-a impus practic să renunţe la el, deoarece, prin legea sus-menţionată, CCIAT a fost autorizată să doneze în deplină proprietate E. U.V. imobilul denumit Palatul L., donaţia efectuându-se ulterior, la data de 15 mai 1945 prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/1945 al BNP A.M.
Mai mult, violenţa morală invocată de reclamantă în efectuarea donaţiei în 1945 a încetat odată cu căderea regimului comunist la 22 decembrie 1989, iar în anul 2002, când s-a stabilit calitatea de succesor în drepturi a CCIAT, au încetat toate împrejurările care ar fi împiedicat-o pe reclamantă să formuleze o acţiune în anulare.
Donaţia s-a realizat pentru a facilita dezvoltarea culturii şi a învăţământului în partea de vest a ţării şi activitatea U.V., în vederea îndeplinirii unuia dintre scopurile CCIAT care reprezentant mediului economic, respectiv facilitarea acestui mediu în învăţământul superior.
Concluzionând, curtea a reţinut că instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, situaţie în care apelul declarat de reclamantă a fost găsit neîntemeiat şi în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a fost respins ca atare.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins cererea pârâtei U.P. Timişoara de acordare a cheltuielilor de judecată, acestea nefiind dovedite.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate şi rejudecând, admiterea cererii, respectiv să se constatate nulitatea absolută a contractului de donaţie şi să se dispună revocarea şi anularea acestuia, iar în subsidiar, radierea dreptului de proprietate al donatarului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii donaţiei.
Un prim motiv de recurs a vizat faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii care echivalează cu o nemotivare a hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
A arătat că Legea nr. 285/1945 emisă de M.S. Regele Mihai a impus recurentei să renunţe la imobilul în litigiu, forţând-o să-l doneze, dovada fiind raportul miniştrilor industriei şi comerţului şi cel al educaţiei naţionale nr. 3225/1945 care atestă faptul că decretul-lege viza practic naţionalizarea imobilului, fiind întemeiată pe un raport şi nu pe jurnalul Consiliului de Miniştri, aşa cum dispunea legea.
A reamintit că o donaţie, potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată, nu trebuia justificată ci autorizată, iar autorizarea trebuia făcută în conformitate cu art. 817 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 10 din Legea nr. 21/1924 (în vigoare la data încheierii contractului de donaţie), pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri, jurnal care nu arată imobilul care trebuie donat şi nici nu autorizează persoana juridică indicată de lege pentru a încheia legal actul.
A considerat că acest aspect nu face decât să dovedească faptul că respectivul contract de donaţie a fost încheiat cu lipsa totală a consimţământului recurentei şi în plus cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, ceea ce atrage nulitatea sa absolută, simpla lecturare a raportului dovedind în plus naţionalizarea produsă prin abuz de drept.
A opinat că toate acestea nu fac decât să ateste faptul că instanţa şi-a argumentat decizia pe motive contradictorii. Dacă ar achiesa la motivarea instanţei de apel, a apreciat că ar fi în situaţia existenţei posibilităţii acordării unor drepturi diferite unor persoane aflate în situaţii echivalente, instituindu-se un tratament discriminatoriu. A invocat în acest sens hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora echitatea şi legalitatea trebuie să constituie principii de bază ale procesului judiciar.
Un al doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., respectiv faptul că instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Argumentarea acestui motiv a rezidat din faptul că instanţa nu a înţeles să ţină seama de dispoziţiile art. 817 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 10 din Legea nr. 21/1924, potrivit cărora o donaţie nu trebuia justificată ci autorizată pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri, iar nu pe baza unui raport întocmit de două ministere.
În ceea ce priveşte consimţământul şi lipsa lui totală în speţă, a precizat că în situaţia persoanelor juridice, acesta este exprimat de persoanele fizice care o reprezintă. A considerat că acest aspect a fost pe deplin dovedit prin depunerea la dosar a unui număr de trei documente prin care termenul folosit referitor la imobil este cedat şi nicidecum donat.
A arătat că de esenţa actului juridic şi civil este manifestarea de voinţă în scopul producerii efectelor juridice, aceasta producând respectivele efecte dacă a fost liberă şi conştientă, adică reală, iar nu şi atunci când a fost alterată de un viciu de consimţământ.
A criticat şi considerentele prin care instanţa a apreciat că poziţia sa procesuală a fost inconsecventă, arătând că deşi s-a sugerat faptul că nulitatea şi revocarea sunt două acţiuni ce nu pot coexista nu s-a statuat clar, mărginindu-se la simple afirmaţii fără a se argumenta juridic motivaţia.
Al treilea motiv de recurs a fost întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamanta considerând că instanţa a încălcat legea atunci când a respins cererea de încuviinţare a probei cu martori.
Or, asupra încuviinţării sau respingerii probei, instanţa se pronunţă în mod obligatoriu motivat, în practică statuându-se că respingerea nemotivată a cererii în probaţiune face ca hotărârea pronunţată în aceste condiţii să fie netemeinică şi nelegală deoarece nu se poate verifica raţiunea pentru care proba solicitată nu a fost admisă (T.S. s.civ., Dec. nr. 116 din 19 ianuarie 1983, în RRD nr. 12/1983, pag. 99).
În speţă, instanţa a respins cererea pentru audierea ca martor a Majestăţii Sale Regele Mihai I exclusiv cu motivarea de neutilitate (fără a exprima în ce constă aceasta sau a aprecia de ce nu e utilă), precum şi pe faptul că au fost admise toate celelalte probe cu înscrisuri, în condiţiile în care Decretul-lege nr. 285/1945 emis de M.S. Regele Mihai i-a impus practic să renunţe la imobil, forţând-o să-l doneze.
A apreciat că prin respingerea cererii fără motivare i-a fost încălcat şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a dat posibilitatea instanţei de control judiciar de a aprecia asupra acesteia, sens în care a făcut referire la o serie de hotărâri ale Curţii Europene.
În plus, a arătat că nu se contestă faptul că donaţia este revocabilă însă se invocă în mod constant prescripţia dreptului la acţiune raportat la momentul în care a dobândit, prin sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă, atestarea faptului că este continuatoarea şi succesoarea în drepturi a Camerei de Comerţ şi Industrie Timişoara, desfiinţată în anul 1949.
Ceea ce s-a omis însă este faptul că arhiva instituţiei a fost confiscată fiind astfel în imposibilitatea de a cunoaşte despre existenţa respectivelor înscrisuri, care au fost descoperite accidental. A considerat prin urmare că în toată această perioadă s-a aflat într-o situaţie de forţă majoră care a împiedicat-o în mod obiectiv şi în absenţa oricărei culpe de a cunoaşte existenţa documentelor care stau la baza cererii sale.
Nu în ultimul rând a precizat că deşi în cuprinsul Sentinţei nr. 1712 din 22 martie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 18631/325/2009 s-a stipulat că dezbaterile pe fond au avut loc în şedinţa publică din 15 martie 2011, fiind consemnate în încheierea din acea dată, parte integrantă din sentinţă, respectiva încheiere nu i-a fost comunicată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Primul motiv de recurs, încadrat de recurentă la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., respectiv faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cu referire la pag. 11 parag. 5 din hotărâre, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia, nu poate fi primit.
Se observă că pretinsa motivare contradictorie, în opinia recurentei, constă în reţinerea instanţei de apel prin care s-a găsit neîntemeiată "susţinerea reclamantei potrivit căreia prin Legea nr. 285/1945 emisă de Regele Mihai a fost forţată să doneze imobilul, impunându-i-se practic să renunţe la el, deoarece prin legea menţionată CCIAT a fost autorizată să doneze în deplină proprietate E. U.V. imobilul denumit Palatul L., donaţia efectuându-se ulterior, la data de 15 mai 1945 prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/1945 al BNP A.M.".
Or, se reţine că decizia recurată nu cuprinde, sub acest aspect, motive contradictorii sau străine de natura pricinii, instanţa de apel constatând în mod corect că donaţia s-a efectuat potrivit contractului autentificat, în care reclamanta a exprimat un consimţământ valabil, după autorizarea sa prin lege.
Celelalte critici, deşi incluse de recurentă în acest motiv, nu vizează însă nemotivarea deciziei pronunţată în apel ci cuprind considerente legate de necesitatea autorizării donaţiei în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri a cărei lipsă, în opinia acesteia, conduce la concluzia lipsei consimţământului şi la încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată la încheierea donaţiei.
În ceea ce priveşte critica privind posibilitatea acordării unor drepturi diferite unor persoane aflate în situaţii echivalente, se reţine că aceasta este formală, în condiţiile în care recurenta nu a arătat în concret în ce constă posibilul tratament discriminatoriu.
Al doilea motiv de recurs, încadrat de reclamantă la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. reia argumentarea primului motiv, reclamanta susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 817 din vechiul C. civ. şi pe cele ale art. 10 din Legea nr. 21/1924, în vigoare la data încheierii contractului de donaţie, privitoare la necesitatea autorizării administrative, invocând şi lipsa totală a consimţământului.
Se reţine însă, după cum a constatat şi curtea de apel, că din întreg materialul probator administrat în cauză, nu a rezultat concluzia unei donaţii forţate, transmisiunea efectuându-se prin contract de donaţie autentificat, cu respectarea solemnităţilor legale, iar necesitatea acesteia a rezidat din raţiuni de facilitare a dezvoltării culturii şi învăţământului în partea de vest a ţării.
De altfel, o serie de argumente dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs se referă la aspecte de ordin lingvistic, precum folosirea în diferite înscrisuri, cu privire la imobil, a cuvântului cedat în loc de donat.
În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, încadrat de reclamantă la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea acestuia se critică greşita respingere a probei testimoniale.
Or, după cum a reţinut şi instanţa de apel, art. 167 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii.
Proba solicitată de reclamantă nu au fost considerată o probă concludentă în soluţionarea cauzei, atâta vreme cât nu s-a dovedit pertinenţa acesteia.
Totodată, curtea de apel a reţinut corect că în acest mod nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cum susţine recurenta, în condiţiile în care probele administrate de prima instanţă au fost suficiente pentru a se pronunţa o soluţie legală şi temeinică, iar suplimentarea probatoriului cu audierea Regelui Mihai I nu se impunea, în raport cu actele doveditoare ale efectuării donaţiei.
În acest context apar ca nefondate şi susţinerile reclamantei privitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, aşa cum transpare din prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faptul că nu a fost încuviinţată o probă solicitată, instanţa având posibilitatea legală de a hotărî asupra admisibilităţii acesteia, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa în rezolvarea pricinii, nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a administrat un amplu probatoriu.
Mai mult, se reţine că respingerea audierii nu s-a făcut nemotivat, cum susţine recurenta, prima instanţă respingând, prin încheierea din 1 martie 2011, cererea prin care s-a solicitat încuviinţarea audierii ca martor a MS Regele Mihai I, întrucât a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 167 C. proc. civ., nu este utilă judecării cauzei, actele depuse la dosar fiind suficiente pentru justa soluţionare şi cu privire la acordul de voinţă al părţilor la efectuarea donaţiei.
Critica privind încălcarea de către instanţă a principiului egalităţii armelor este pur formală, recurenta precizând că este necesar ca fiecărui justiţiabil să i se ofere posibilitatea de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu-l plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport de adversarii săi, fără a arăta în concret în ce mod a fost dezavantajată în cauză (neîncuviinţarea probei testimoniale neputându-se circumscrie acesteia).
În altă ordine de idei, recurenta este într-o totală eroare, pe care a manifestat-o pe tot parcursul procesului, în ceea ce priveşte instituţiile juridice ale constatării nulităţii absolute a contractului de donaţie, pe de o parte şi revocarea acestuia, pe de altă parte.
Or, după cum au reţinut şi instanţele fondului, în adoptarea şi motivarea soluţiei, nulitatea şi revocarea, deşi ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil, reprezintă instituţii juridice diferite, respectiv revocarea presupune un act valabil încheiat, pe când nulitatea priveşte un act încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de valabilitate a actului juridic.
Se reţine astfel că recurenta a criticat hotărârea şi pentru faptul că nu a argumentat motivul pentru care cele două acţiuni nu pot coexista, înţelegând a se prevala de o serie de argumente care privesc ambele instituţii şi anume atât viciul de consimţământ şi lipsa autorizării administrative, cât şi invocarea forţei majore în raport de care nu a putut formula în termenul legal acţiunea în revocare.
Nu pot fi primite nici celelalte motive de recurs privitoare la necomunicarea încheierii din 15 martie 2011, care nu prezintă nicio relevantă în cauză.
Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş împotriva Deciziei nr. 1100 din 8 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6692/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6625/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
