ICCJ. Decizia nr. 6777/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N IA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6777/2012
Dosar nr. 25270/3/2009
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 25270/3/2009 la data de 12 iunie 2009 reclamanţii C.M., R.B., C.I., G.G., S.U. şi S.A. au solicitat obligarea pârâtei SC R. SA să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1 ha situat în Bucureşti, şos. A., sector 2.
Prin sentinţa civilă nr,451 din 11 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi întrucât aceştia, deşi au formulat notificare, nu au continuat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparaţie efectivă prin restituirea în natură, cât şi la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri băneşti pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.
Prima instanţă a reţinut faptul că reclamanţii aveau posibilitatea de a ataca în instanţă, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispoziţia emisă, dacă erau nemulţumiţi de soluţie sau dacă aceasta nu era soluţionată în termenul legal, sens în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat deciziile nr. IX/2006 şi XX/2007 care prevăd competenţa tribunalului, secţia civilă, de a soluţiona cererile de obligarea a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării, cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal.
Făcându-se trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Glod contra României şi Crişan contra României, hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României), tribunalul a subliniat că este esenţial ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar tribunalul nu a fost învestit cu soluţionarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei, în condiţiile deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, ci reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.M., R.B., C.I., G.G., S.U. şi S.A.
Prin decizia civilă nr. 43 A din 06 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii C.M., R.B., K.I. (C.), G.G., S.U. şi S.A.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au înţeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece, deşi au formulat notificarea, nu au investit tribunalul cu soluţionarea notificării în lipsa unui răspuns al pârâtei în condiţiile Deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Faţă de această împrejurare, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată.
Conform notificării depuse de apelanţi, terenul în cauză a trecut abuziv în proprietatea statului în perioada aprilie - mai 1951, fără nicio notificare prealabilă.
S-a statuat că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile legii speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate trebuia analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie - în ceea ce priveşte criteriile de comparare a titlurilor aflate în conflict - de la dreptul comun.
Instanţa de apel a arătat că nu se poate aprecia că există pentru reclamanţi posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ. Ar însemna o încălcare a principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi şi să facă abstracţie totală de efectele create prin aplicarea legii speciale. Nu poate fi ignorată nici voinţa apelanţilor care au ales această cale - electa una via.
Răspunzând motivelor invocate de reclamanţi privind jurisprudenţa C.E.D.O. care a stabilit că exigenţele art. l din Protocolul adiţional nr. l şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, instanţa de apel a arătat că instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept sau de fapt care ar fi de natură de altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
În acest sens, în hotărârea pilot Atanasiu contra României se menţionează că „în ce priveşte acţiunea întemeiată pe dispoziţiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea motivată de necesitate a de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă".
Existenţa Legii nr. 10/2001 derogatorie de la dreptul comun cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. l din Protocolul adiţional al Convenţiei - invocată de apelanţi prin motivele de apel, norma arătată garantând protecţia unui „bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranţe legitime" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Art. l din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia - parag. 135 din cauza pilot Atanasiu contra României.
C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care Curtea nu a reţinut nici această critică formulată de apelanţi. Transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. l din Protocolul nr. 1 a interesului personal al apelanţilor este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizare a căilor de atac prevăzute de aceste legi - parag. 142 din cauza pilot Atanasiu contra României.
Faţă de aceste aspecte teoretice, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanţii au invocat jurisprudenţa C.E.D.O. prin motivele de apel, prioritatea normei convenţionale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. l0/2001 numai în condiţiile art. ll şi 20 din Constituţia României, respectiv numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, după pronunţarea deciziilor nr. IX/2006 şi XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prevăd competenţa tribunalului, secţia civilă, de a soluţiona cererile de obligare a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării, cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termen legal, reprezintă căi efective de acces la instanţă. Acestea sunt coroborate cu practica constantă a instanţelor de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii C.M., R.B., K.I., G.G., S.U. şi S.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanţii au arătat următoarele:
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este motivată, întrucât în considerente acesteia nu se regăseşte nicio referire la criticile formulate de reclamanţi în susţinerea cererii de apel şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au fost primite.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. privind efectul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia soluţionării recursului in interesul legii;
Deşi reclamanţii au invocat faptul că există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie cu privire la funcţionalitatea mecanismului de restituire şi acordare a despăgubirilor, că admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice sau unui alt drept de proprietate, precum şi faptul că odată constatată întrunirea condiţiilor sus-menţionate se impune ca instanţa sa treacă la compararea titlului de proprietate al autorului lor, instanţa de apel a respins cererea acestora fără a răspunde însă acestor critici şi fără a expune argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au fost primite.
Se mai susţine de către recurenţi şi faptul că în motivarea hotărârii, instanţa de apel expune argumente strict legate de compatibilitatea art. 6 din Convenţie cu nerecunoaşterea dreptului de a recurge la acţiunea în revendicare, fără nicio legătură însă cu motivele de apel. Aceste motive privesc strict necesitatea analizării unor condiţii preliminare înainte de a se trece la analiza pe fond a cererii de revendicare.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii -reclamanţi invocă Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat admisibilitatea unei acţiuni în revendicare formulate în condiţiile arătate mai sus, în prezenta unor neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, atunci când nu este ameninţată siguranţa circuitului juridic.
Făcând trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. (hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României), instanţa de apel a subliniat că prin această hotărâre Curtea a reţinut multiple încălcări ale art. 1 şi art. 6 din Convenţie de către Statul Roman, în special în ceea ce priveşte durata sau rezultatul procedurii în fata Comisiei Centrale (încălcarea termenului rezonabil şi a speranţei legitime).
Prin hotărârea sus-menţionată Curtea a hotărât ca statul pârât să ia masurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 in Protocolul nr. 1 în termen de 18 luni de la pronunţarea Hotărârii, iar Statul Roman nici în prezent nu s-a conformat hotărârii pilot.
În ce priveşte întrunirea celei de-a doua condiţii de admisibilitate a cererii, recurenţii arată că singurul motiv pentru care pârâta ar fi îndrituită sa păstreze în proprietate terenul revendicat îl constituie împrejurarea obţinerii cu titlu gratuit a terenului printr-un act normativ emis de o instituţie a statului. Acest act fost emis în condiţiile în care Statul preluase în mod abuziv imobilul aparţinând autorului lor şi în condiţiile în care Statul este singurul în măsura să asigure regimul juridic al restituirii imobilelor.
Recurenţii - reclamanţi consideră că se impune compararea titlurilor şi stabilirea dreptului mai bine conturat, cu consecinţa admiterii cererii de revendicare întrucât autorul lor are un drept preferabil, anterior transcris mai întâi decât titlul pârâtei, ce provine de la un autor (Statul Roman) care a preluat imobilul în cauza în mod abuziv.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
I. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Criticile recurenţilor reclamanţi nu pot fi primite. Prin intermediul lor se susţine că instanţa de apel nu a motivat corespunzător hotărârea pronunţată, limitându-se la argumente strict legate de compatibilitatea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu recunoaşterea dreptului de a recurge la acţiunea în revendicare, fără nicio legătură cu motivele din apel, susţineri ce nu se verifică.
Decizia Curţii de Apel cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cu privire acţiunea în revendicare. Astfel, se reţine în considerentele deciziei criticate că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispoziţiile legii speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar dreptului comun.
De altfel, motivarea deciziei Curţii de Apel răspunde exigenţelor legale mai sus indicate, examinează efectiv susţinerile şi apărările părţilor, confirmând situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuate de prima instanţă, cuprinzând menţiunile reglementate de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a cursului procesului.
II. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Reclamanţii nu au justificat un eventual conflict între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, aceştia nu se pot prevala de drepturile conferite de Convenţie sau de Protocoalele adiţionale la aceasta.
Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil care a fost preluat abuziv de către Statul Român, formulate pe temeiul dreptului comuna după intrarea în vigoare a legii speciale.
Raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a opta între aplicarea legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Rezultă, aşadar, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Sunt nefondate motivele de recurs vizând nerespectarea deciziei în interesul legii şi a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, cât timp instanţa de apel a respectat cadrul procesual stabilit prin hotărârea primei instanţe, necontestat în apel, cadru care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
În speţă, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei -premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M., R.B., K.I., G.G., S.U. şi S.A. împotriva deciziei nr. 43A din data de 6 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6779/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6775/2012. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
