ICCJ. Decizia nr. 6779/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6779/2012
Dosar nr. 648/3/2010
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub numărul 5116/300/2009, la data de 14 aprilie 2009, reclamanţii M.T. şi M.V. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general, Primăria municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, Prefectura municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, B.P. J.L. şi M.V., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, reclamanţii să fie puşi în posesia imobilului din Bucureşti, str. I. asupra căruia au un drept de proprietate întemeiat pe disp. Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 8987 din 24 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat soluţionarea cauzei, apreciind că în cauză, faţă de valoarea precizată de reclamanţi, sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. 6 din C. proc. civ., la Tribunal, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 648/3/2010 la, secţia a IlI-a civilă.
La 18 februarie 2010 prin Registratură s-a depus de către reclamanţi o cerere prin care arătau că formulează acţiune în constatare în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Prefectura Municipiului Bucureşti, B.P. J.L. şi M.V., în sensul de a se constata că actul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 aprilie 2000 a fost încheiat valabil cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Analizând acţiunea modificată formulată de reclamanţi, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a apreciat că este neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 1819 din 25 noiembrie 2010.
În acest sens, a reţinut că reclamanţii solicită prin aceasta să se constate că actul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care au dobândit de la stat imobilul în litigiu, este valabil şi în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a reţinut că încă din anul 2000 s-a promovat acţiune în revendicare în contra reclamanţilor, care au dobândit imobilul de la stat, iar prin decizia irevocabilă nr. 707 din 25 februarie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost obligaţi aceştia să lase reclamantei B.P. J.L. în deplină proprietate şi posesie, imobilul din str. I., sector 2, reţinându-se totodată reaua credinţă la încheierea actului, eveniment ce s-a produs chiar în timpul desfăşurării proceselor dintre părţi.
De asemenea, s-a avut in vedere ca prin decizia nr. 643/207 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a menţinut irevocabil soluţia de radiere a dreptului de proprietate al reclamanţilor M., din CF, asupra apartamentului din litigiu.
în aceste condiţii, cum cu putere de lucru judecat reclamanţii M. au fost găsiţi de rea credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare, contract încheiat în timpul proceselor purtate între părţi, tribunalul a apreciat ca pretenţia acestora de a se „constata" valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în discuţie este neîntemeiată, astfel că acţiunea promovată de reclamanţi a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea sentinţei instanţei de fond şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. lOSA din 29 martie 2011, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul formulat de reclamanţii M.T. şi M.V. împotriva sentinţei civile nr. 1819 din 25 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt a fost corect stabilită de prima instanţă, nefrind de altfel contestată de reclamanţi.
Totodată, instanţele naţionale au soluţionat anterior cererile cu care au fost învestite asupra originii proprietăţii - în mod obiectiv şi irevocabil, atât în ce-i priveşte pe reclamanţi, cât şi în ce-i priveşte pe actualii proprietari ai apartamentului în litigiu.
Valabilitatea titlului de proprietate al chiriaşilor cumpărători, pe care instanţele in diferitele etape procesuale au luat-o în discuţie, a fost şi aceasta cercetată pe calea acţiunii în revendicare, care a fost intentată separat şi soldată cu o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Curtea de Apel a statuat că, pe baza acestei hotărâri judecătoreşti s-a constatat ca reclamanţii, care au dobândit imobilul de la stat, au fost obligaţi să lase intimatei B.P. J.L. în deplină proprietate şi posesie, imobilul din str. I., sector 2, reţinându-se totodată reaua credinţă la încheierea actului.
Instanţa de apel a constatat că nemulţumirile apelanţilor se referă în mod direct la soluţia dată în acţiunea în revendicare, critici care exced obiectului prezentului proces.
Sub acest aspect, s-a reţinut că instanţa de fond în mod judicios a constatat că în cauza operează puterea de lucru judecat cât priveşte reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, găsind neîntemeiată pretenţia acestora de constatare a valabilităţii titlului de proprietate invocat de apelanţi, ale cărui efecte au fost înlăturate prin admiterea revendicării. Astfel că, s-a constatat că prima instanţă nu a făcut nicio confuzie cât priveşte protecţia pe care Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o acordă dreptului de proprietate.
În finalul considerentelor, Curtea de Apel a statuat că prima instanţă a respectat atât normele de drept intern, cât şi normele prevăzute de Convenţiile internaţionale la care România este parte, fără să se pună problema excluderii normei de drept internaţional, cum s-a susţinut nefondat de către apelanţi, o atare excludere nefiind cu putinţă, prin regula impusă de art. 21 din Constituţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.T. şi M.V., tară a-l încadra în drept.
Susţinerile recurenţilor se rezumă la expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cererii ce a constituit obiect al acţiunii în revendicare soluţionată irevocabil prin decizia nr. 707 din 25 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Recurenţii - reclamanţi au susţinut generic încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a art. 24 din această lege, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a Constituţiei României, precum şi altor norme legale interne, tăcând aprecieri referitoare la pretinsa soluţionare greşită a respectivei cauze deduse judecăţii.
În esenţă, s-au criticat considerentele reţinute în decizia nr. 707 din 25 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie cu privire la reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Astfel, s-a arătat de către recurenţi că în mod greşit s-a reţinut că acest contract a fost încheiat în timpul proceselor purtate între părţi, fără a se dovedi care sunt acele procese şi s-a ajuns la situaţia în care o neproprietară a devenit prin ilicit imobiliar proprietară.
Totodată, recurenţii reclamanţi au făcut referire la o serie de mijloace de proba (Dispoziţia nr. 446 din 29 martie 2000 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, adrese emise de Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, sentinţa nr. 316 din 13 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti prin care a fost confirmat titlul statului asupra imobilului) pretinzând că au fost ignorate din analiză.
La data de 6 octombrie 2011, recurenţii -reclamanţi au depus o completare a motivelor de recurs, cu depăşirea termenului procedural prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., prin care au reiterat susţinerile formulate în cererea de recurs depusă în termen.
La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2012, instanţa a luat act de decesul intimatei - pârâte B.P. J.L. şi a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor B.P. L.M. şi B.P. A.I.
La termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2012, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 3021 lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie sa cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în serlsul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul ca nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.
În speţă, nu numai că recurenţii M.T. şi M.V. nu s-au conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., neindicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 din C. proc. civ., pe care şi-au întemeiat recursul, dar nu au formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.
Fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi sa formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii au nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
În recursul declarat, recurenţii aduc critici soluţiei irevocabile dată în acţiunea în revendicare (decizia nr. 707 din 25 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie) prin care reclamanţii, care au dobândit imobilul de la stat, au fost obligaţi să lase intimatei B.P. J.L. în deplină proprietate şi posesie, imobilul din str. I., sector 2, reţinându-se totodată reaua-credinţă a acestora la încheierea actului.
Aceste susţineri nu au legătură cu prezenta cauză deoarece aceasta nu are ca obiect o acţiune în revendicare, ci acţiunea modificată formulată de reclamanţi având ca obiect constatarea că actul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 aprilie 2000 a fost încheiat valabil cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, reaua - credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 aprilie 2000, nu poate fi pusă în discuţie din perspectiva unor motive de nelegalitate, câtă vreme acesta a fost un element luat în considerare de către instanţa de apel, care a fost motivat cu referire punctuală la faptul că instanţa de fond în mod judicios a constatat că în cauza operează puterea de lucru judecat, iar reclamanţii nu arată în ce ar consta neegalitatea acestei abordări.
Deşi au invocat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a art. 24 din această lege, a dispoziţiilor Legii nr. l0/2001, a Constituţiei României, precum şi altor norme legale interne, recurenţii nu au arătat motivele pentru care consideră că au fost încălcate aceste dispoziţiile legale. În absenţa unor critici concrete, prezenta instanţă nu poate verifica respectarea sau, dimpotrivă, încălcarea vreuneia dintre dispoziţiile legale indicate.
Criticile formulate de recurenţi privind probele administrate, care, în opinia acestora, ar fi insuficiente în dovedirea dreptului de proprietate al pârâtei B.P. J.L. asupra imobilului în litigiu, exced obiectului prezentului proces. De asemenea, nici criticile privind situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare nu mai pot fi analizate, faţă de actuala structură a recursului, întrucât motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 1.12 din O.U.G. nr. 138/2000.
În consecinţă aspectele învederate de către recurenţii -reclamanţi pe calea recursului formulat, întrucât nu vizează decizia atacată, nu permit cenzurarea legalităţii acestei decizii, în condiţiile în care nu au fost constatate nici motive de ordine publică care să ducă la analizarea din oficiu a hotărârii criticate.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamanţii M.T. şi M.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanţii M.T. şi M.V. împotriva deciziei nr. 105A din data de 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6780/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6777/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
