ICCJ. Decizia nr. 6780/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6780/2012
Dosar nr. 69/108/2011
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Reclamanta SC D.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul C.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va da, să constate calitatea sa de proprietar al imobilului situat în Arad, str. A.M., înscris în CF, deţinut atât în temeiul titlului de proprietate M07 nr. P1., eliberat în baza H.G. nr. 194 din 22 martie 1991, cât şi a H.G. nr. 384 şi al actului de apartamentare şi ieşire din indiviziune, autentificat sub nr. A1. de către notariatul de Stat.
În motivare a arătat că prin decizia civilă nr. 101/2002, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de chemare în judecată promovată de C.L. împotriva Statului Român şi a dispus constatarea nelegalei preluări a imobilului de la antecesorul acestuia, C.T., fiind respinsă cererea de lăsare în deplină posesie şi proprietate pârâtului C.L. imobilul în discuţie.
În atare condiţii s-a creat o situaţie cu totul inedită, ambele părţi având acte de proprietate perfect valabile asupra imobilului în litigiu. Dat fiind că deţine anterior pârâtului documente nedesfiinţate şi care conferă proprietate, provenite dintr-un act normativ individual, reclamanta consideră că în mod evident aceste titluri sunt mult mai valabile decât cele ale adversarului, cu atât mai mult cu cât actele de care cel din urmă se prevalează cel din urmă nu îi sunt opozabile.
În drept a invocat dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi art. 112 C. proc. civ., iar în probaţiune a depus înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 375 din 29 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta SC D.I. SRL împotriva pârâtului C.L.; totodată, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cu privire la apartamentele nr. X1. şi X2. din imobilul situat în Arad, str. A.M., înscris în CF nr. C1., nr. C2.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, prin decizia nr. 1070 din 2 noiembrie 2011, a respins calea de atac, cu obligarea apelantei la plata sumei de 3000 RON către intimat cu titlu de cheltuieli de judecată pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta a invocat că titlul său îl constituie titlul de proprietate eliberat în baza H.G. nr. 194 din 22 martie 1991 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni prin reorganizarea unor întreprinderi agricole de stat şi a HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat şi, respectiv, un act de apartamentare şi ieşire din indiviziune încheiat între SC A. SA şi SC A.C.M. SA pentru agricultură.
În prealabil, instanţa a reţinut că, pe parcursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, reclamanta a făcut referiri la hotărârile judecătoreşti date asupra litigiilor purtate între părţi, cu precădere la decizia civilă nr. 101 din 16 septembrie 2002 dată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4148/C/2003, şi la decizia civilă nr. 5523 din 05 iulie 2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 7669/1/2002.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus arătată a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a actelor de trecere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi în favoarea reclamantei din prezenta cauză.
Prin aceeaşi decizie a fost menţinută decizia civilă nr. 101 din 16 septembrie 2002 prin care Curtea de Apel Timişoara a constatat că antecesorul reclamantului C.L. (pârât în cauza de faţă) şi reclamantul - ca moştenitor al acestuia au dobândit în proprietate imobilul în litigiu, a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a respectivului imobil şi a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului C.L. Mai mult, prin decizia civilă nr. 715 din 11 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 490/55/2008 litigiul purtat între părţile din prezentul dosar a fost irevocabil soluţionat prin menţinerea înscrierii în CF a dreptului pârâtului din prezenta cauză.
În consecinţă, calitatea de proprietar tabular a reclamantului şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului au fost stabilite cu putere de lucru judecat, susţinerile reclamantei vizând inopozabilitatea hotărârilor menţionate fiind neîntemeiate, iar susţinerile sale din apel vizând titlul pârâtului neputând fi primite faţă de dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Rezultă astfel că, pe de o parte, reclamanta a opus propriul titlu care provine de la Statul Român ce a deţinut un titlu irevocabil declarat ca nefiind valabil pârâtului care a dobândit imobilul cu titlu de moştenire de la tatăl său care, la rându-i, îl dobândise cu titlu de cumpărare.
Din compararea titlului pârâtului - care provine de la adevăratul proprietar ce a dobândit imobilul în mod valabil (cum irevocabil s-a stabilit) şi cel al reclamantei - acesta provenind de la stat care şi l-a constituit în mod nevalabil, rezultă că titlul pârâtului este mai caracterizat şi are preferinţă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus-arătate, titlul pârâtului este înscris în CF iar înscrierea a fost calificată irevocabil ca fiind legală, astfel că prezumţia instituită de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 7/1996 (în vigoare la acea dată) operează în favoarea acestuia din urmă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că titlul SC D.I. SRL, obţinut în baza H.G. nr. 834/1991 şi mai apoi în baza unui H.G. personalizat, respectiv H.G. nr. 194/1991 emis direct pe numele recurentei, este dobândit ope legis, este translativ de proprietate, şi provine de la proprietarul aparent întabulat în CF, pe când titlul de proprietate al pârâtului, este unul convenţional, declarativ de proprietate şi nu constitutiv (moştenire) şi provine de la un proprietar extratabular neîntabulat niciodată în carta funciară, pentru a putea cădea eventual sub incidenţa art. 26 din Legea nr. 115/1938 sau a art. 26 din Legea nr. 7/1996.
Antecesorul pârâtului nu a fost proprietar niciodată asupra imobilului nefiind înscris în CF, dar nici măcar nu a fost el naţionalizat ci societatea D.H., prima fabrică de bere. Dacă se analizează şi faptul că de la societatea D.H. a achiziţionat nu C.T. singur, ci C.T., I.D. şi V.E., şi mai apoi C.T. cumpără de la aceştia cotele lor - dar asupra acestui contract instanţa nu se pronunţă ca fiind valabil, contractul nefăcând obiectul cererii de constatare a existenţei şi implicit a transferului de cote de la cei de mai sus de către C.T.
Din dispozitivul deciziei nr. 101/2002 rezultă faptul că asupra transferului de „proprietate” de la I.D. şi Vighi instanţa de judecată nu se pronunţă, cu consecinţa directă a faptului că în acest caz nu poate constata dobândirea proprietăţii asupra întregului imobil în sarcina lui C.T., ci doar asupra cotei de 1/2, caz de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, deoarece revendicarea în acest caz nu este promovată de toţi proprietarii.
Deşi aceste lucruri nu pot fi readuse în discuţie în prezentul dosar, ele în schimb lămuresc pe deplin faptul că titlul acestuia (deşi constituit de instanţa de judecată) nu este unul în faţa căruia să se încline titlul acesteia de proprietate dobândit ope legis.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul pârâţilor cumpărători de bună credinţă ai imobilului revendicat ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare şi în prezent şi, prin urmare, nici aceştia din urmă nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Conform acestui articol, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În ce priveşte compararea titlurilor de proprietate şi a bunei-credinţe a recurentei sunt de observat următoarele dispoziţii şi consecinţe ale dispoziţiilor legale. Astfel, potrivit art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 se dispune ca actele de vânzare-cumpărare, întocmite cu bună-credinţă rămân valabile şi, deci, dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.
În ce priveşte compararea de titluri trebuie avut în vedere caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, potrivit cu care asupra unui bun nu pot exista două drepturi exclusive de proprietate.
Cum textul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a dispus, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut irevocabil, valabilitatea titlului recurentei, rezultă că dreptul exclusiv de proprietate aparţine SC D.I. SRL.
Prin decizia nr. 101 a Curţii de Apel Timişoara, dreptul de proprietate a fost confirmat ca aparţinând patrimoniului SC D.I. SRL, ca urmare a respingerii acţiunii în nulitatea titlului de proprietate.
S-a considerat că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat (cauza Raicu c. României) că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu rea-credinţă, nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Altminteri, s-ar încălca criteriul proporţionalităţii, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acţiune care să ducă la acordarea unei compensaţii, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului., că beneficiază de un bun în sensul Convenţiei, ca atare, acordarea dreptului de proprietate cu preferinţă în favoarea pârâtului s-a realizat în mod greşit, întrucât tinde la lipsirea recurentei de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească şi implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, cu consecinţe asupra stabilităţii raporturilor juridice.
Intimatul prin întâmpinarea formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
- Prioritar, Înalta Curte învederează că deşi recurentul invocă şi motivul de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute cu putere de lege între părţile contractante, din dezvoltarea recursului nu rezultă care este actul juridic dedus judecăţii interpretat greşit şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit să fi fost schimbat. Drept urmare, instanţa nu are a analiza decizia cu referire la cest motiv de nelegalitate.
- Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., consacră diferite ipoteze ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii.
Recurenta invocă faptul că instanţa de apel nu se pronunţă asupra titlului recurentei, în sensul solicitat în cererea de chemare în judecată şi lasă să existe două titluri asupra aceluiaşi imobil.
Contrar părerii recurentei instanţa, cu respectare dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din C.E.D.O., şi-a motivat decizia cu trimitere la probatoriile administrate şi temeiurile de drept aplicabile cauzei. Astfel, cu privire la titlul reclamantei se arată că „s-a stabilit cu putere de lucru judecat” preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil.
- În cauza de faţă, atât reclamanta, cât şi pârâtul, au titluri emise privind dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, care provin de la autori diferiţi.
Doctrina în materie a identificat mai multe soluţii posibile. O primă soluţie propune să se dea preferinţă posesorului, conform regulii in pari causa, melior est causa possidentis.
O altă soluţie propune să se dea preferinţă celui care invocă titlul cu data cea mai veche, iar ultima soluţie, aleasă de instanţele de fond, invocată şi de recurentă, propune să se compare între ele drepturile autorilor de la care provine cele două titlu, poziţia de parte câştigătoare având acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluţia este o aplicaţie a principiului nemo plus iuris ad alium transferra quam ipse habet - nimeni nu poate transmite mai mult decât are. Sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului.
În cauza de faţă, dând preferinţă titlului pârâtului, instanţele au dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat - art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare ce a tranşat irevocabil un aspect al litigiului.
În consecinţă, criticile privind viciile dreptului de proprietate al autorului pârâtului nu pot fi primite întrucât aceste aspecte au fost dezlegate prin hotărârile judecătoreşti învederate de instanţa de apel - decizia nr. 101 din 16 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, decizia nr. 715/2008 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa nr. 911 a Judecătoriei Arad.
Prin aceste hotărâri judecătoreşti, deşi s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a actelor de trecere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, că antecesorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu ce a avut destinaţia de locuinţă (dosar primă instanţă), menţinându-se înscrierea în CF a dreptului pârâtului.
Drept consecinţă, instanţa a reţinut corect efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că recurenta nu poate în prezenta cauză să înlăture statuările irevocabile din hotărârile judecătoreşti menţionate.
Recurenta invocă, în recurs prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiile securităţii raporturilor juridice. Deosebit de împrejurarea că, omisso medio, nu pot fi invocate apărări noi direct în recurs, fără să fi fost supuse judecăţii în calea devolutivă de atac, recurenta evinsă are mijloace procesuale pentru acordarea unei compensaţii, cu valoare apropiată imobilului, în mod rezonabil, de valoarea imobilului, de la autorul său.
De altfel, aşa cum s-a arătat, în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, ambele părţi au un titlu asupra bunului în litigiu. Inevitabil, doar uneia dintre părţi i se va consolida titlul, celălalt pierzând posesia bunului.
Dat fiind poziţia de parte câştigătoare în proces a intimatului, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către acesta, a sumei de 3232,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.I. SRL împotriva deciziei nr. 1070 din data de 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 3232,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul -reclamant C.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6784/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6779/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
