ICCJ. Decizia nr. 6916/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6916/2012
Dosar nr. 11878/63/2008
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă;
La data de 26 februarie 2006, reclamantele L.C. şi S.C. au chemat în judecată pe pârâtele SC O.F. SA şi SC T.F.I. SA, solicitând instanţei să dispună desfiinţarea dispoziţiei nr. D1. din 1 februarie 2006, emisă de pârâta SC O.F. SA, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între cele două pârâte având ca obiect suprafaţa de 142 mp situată în Municipiul Craiova, str. T.L. şi să oblige pe pârâta SC O.F. SA să restituie în natură această suprafaţă de teren reclamantelor.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamantele au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 către Primăria Municipiului Craiova, emiţându-se dispoziţia nr. D2. din 20 decembrie 2005, cu soluţie de înaintare a notificării către deţinătorul terenului, pârâta SC O.F. SA.
S-a susţinut că imobilul a fost preluat de către stat prin efectul exproprierii, al cărui scop nu s-a realizat decât în limita suprafeţei de 58 mp., astfel încât, suprafaţa de teren poate fi restituită în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 1288 din 16 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 1202/2006, s-a respins acţiunea formulată de reclamantele L.C. şi S.C.
Au declarat apel împotriva sentinţei reclamantele L.C. şi S.C.
Motivând apelul, apelantele reclamante au susţinut că în mod greşit s-a reţinut că pârâta nu are calitate de unitate deţinătoare şi că nu se poate proceda la cercetarea fondului pricinii şi că, în acest mod, este exclusă posibilitatea reclamantelor de a solicita restituirea în natură a imobilului cu motivarea greşită că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 636 din 28 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. 11873/63/2008, a fost admis apelul declarat de către reclamante, a fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că speţa dedusă judecăţii are un caracter aparte, în sensul că intimata pârâtă nu întrunea - la data adoptării Legii nr. 10/ 2001 - elementele necesare pentru a fi categorisită ca fiind unitate deţinătoare în sensul acestei legi, însă în acelaşi timp se află în posesia bunului în baza unui act translativ de proprietate încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu SC L. SA, în perioada în care persoanele îndreptăţite puteau emite pretenţii, respectiv puteau formula notificări pentru restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Actul translativ de proprietate în baza căruia autoarea intimatei pârâte a dobândit în proprietate terenul în litigiu este contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001 de BNP C.G. (şi nu contractul indicat de reclamante, din 13 mai 2002), act încheiat între vânzătoarea SC L. SA şi cumpărătoarea SC T.F.I. SA.
Întrucât actul translativ de proprietate în baza căruia intimata pârâtă deţine terenul a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv reclamantele nu aveau obligaţia de a ataca în justiţie acest act în termenul de l an de la data intrării în vigoare a legii.
Nu sunt incidente, însă, nici dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care s-a interzis înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune etc. a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii - notificate potrivit prevederilor prezentei legi, întrucât alin. (5) al art. 21, în numerotarea actuală a legii, a fost introdus abia în 2005, ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, situaţie în care nu poate fi aplicat retroactiv.
Nefiind parte în contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001 şi întrucât acest contract a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de expirarea termenului stabilit de lege pentru formularea notificărilor, acest contract nu poate fi opus reclamantelor.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive, Curtea a reţinut că unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 era la data apariţiei legii, potrivit actelor de la dosar, SC L. SA, astfel că, această societate trebuia introdusă în cauză pentru a se analiza, în principal, în raport cu aceasta dacă este posibilă restituirea în natură a suprafeţei de teren în litigiu, în funcţie de statutul acestei unităţi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (respectiv dacă SC L. SA era societate comercială cu capital integral sau parţial de stat ori societate comercială cu capital integral privat) şi de situaţia juridică şi de fapt a bunului la aceeaşi dată.
Calitate procesuală pasivă are însă, în cauză, şi intimata pârâtă SC O.F. SA, întrucât bunul se află în prezent în patrimoniul său, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată trebuie să-i poată fi opusă. De asemenea, menţinerea acestei pârâte în cauză se impune pentru a-şi putea formula eventualele apărări.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs SC O.F. SA, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin decizia nr. 1455 din 04 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat, reţinând că SC O.F. SA şi SC T.F.I. SRL Internaţional sunt una şi aceeaşi persoană juridică, eroarea fiind provocată chiar de către recurentă, instanţa de apel rezolvând corect excepţiile invocate de pârâtă. S-a recomandat ca în rejudecare să se aibă în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 21 pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 1878/63/2008 şi la cererea reclamantelor, s-a extins acţiunea şi faţă de SC L. SA.
În dovedirea cererii, reclamantele au solicitat, iar instanţa a încuviinţat proba cu expertiza topografică.
Prin sentinţa civilă nr. 368 din 13 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj s-a admis acţiunea formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâtele SC O.F. SA şi SC L. SRL, s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001 în ceea ce priveşte suprafaţa de 145,57 m.p. situată în Craiova, str. D. (actuală str. T.L.), s-a dispus restituirea în natură către reclamante a suprafeţei de 145,57 m.p. situată în Craiova, str. T.L., identificată în raportul de expertiză întocmit de expert A.D.M. şi a dat în debit reclamantele cu suma de 200 RON, reprezentând supliment onorariu expertiză.
Prima instanţă a motivat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 14555/2008 - decizie obligatorie pentru judecătorii fondului, în privinţa dezlegării dată problemelor de drept.
Potrivit acestor dispoziţii - sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, este interzisă înstrăinarea (…) bunurilor imobile terenuri şi sau construcţii notificate, potrivit prevederilor legii - iar conform art. 21 pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară.
În raport de aceste dispoziţii şi de data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 1 noiembrie 2001 - a constatat instanţa nulitatea absolută a actului încheiat cu nesocotirea interdicţiei legale - pentru suprafaţa în litigiu de 145,57 m.p.
Examinând posibilitatea restituirii în natură a acestui teren - pe baza constatărilor consemnate în raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză - instanţa a motivat că este posibilă restituirea suprafeţei de 145,57 m.p. din terenul expropriat de la reclamante, pentru că nu este afectată de utilităţi publice, iar art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 consacră regula restituirii în natură şi doar ca excepţie măsurile reparatorii în echivalent.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâtele SC O.F. SA şi SC L. SRL Craiova.
S-au solicitat de către instanţă date privitoare la situaţia pârâtei SC L. SRL şi a structurii capitalului social de la Oficiul Registrului Comerţului - datele fiind comunicate la data de 13 iulie 2011.
Din datele comunicate, rezultă că în baza sentinţei nr. 1828 din 15 decembrie 2010 a Tribunalului Dolj, secţia comercială, menţinută prin decizia nr. 576 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, prin care s-a dispus închiderea procedurii falimentului debitoarei SC L. SRL, radierea debitoarei din registrul comerţului, descărcarea lichidatorului de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, s-a radiat societatea din registrul comerţului, astfel că a încetat ca persoană juridică - la data radierii, respectiv data de 30 decembrie 2010 - după declararea apelului.
Prin decizia nr. 309 din 20 septembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile.
În motivarea deciziei s-au re ţ inut următoarele.
Problema de drept a inaplicabilităţii interdicţiei de înstrăinare a imobilului în litigiu - motivată de formularea notificării ulterior înstrăinării, mai exact problema de drept privind data de la care operează interdicţia, a fost dezlegată prin decizia nr. 1455 din 4 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizie s-a indicat ca în rejudecare, instanţele să aibă în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 în redactarea ulterioară republicării, precum şi art. 21.1. lit. b) din H.G. nr. 250 din 17 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a legii - potrivit cărora „indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a legii, chiar dacă notificarea s-a formulat ulterior.”
Excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 21.1 lit. b) din HG nr. 250/2007 fiind respinsă irevocabil, aceste dispoziţii ce prevăd că interdicţia înstrăinării operează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea s-a formulat ulterior, sunt pe deplin aplicabile.
Întrucât interdicţia înstrăinării operează indiferent de data notificării - de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 până la data soluţionării pe cale administrativă ori judiciară a notificării şi această procedură nu s-a finalizat, este nerelevantă persoana care a fost notificată de reclamante.
Este nerelevant faptul că notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, de îndată ce în privinţa terenului litigios notificarea a fost înaintată unităţii care deţine terenul. În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în redactarea actuală.
Conform acestor dispoziţii notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului - chiar dacă a fost adresată altei unităţi, decât cea care deţine imobilul.
Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 27 alin (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 27.1 (fost art. 25.1 din H.G. nr. 498/2003) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 - ce prevăd că în cazul în care persoana juridică notificată nu deţine imobilele solicitate, aceasta va proceda la direcţionarea notificării entităţii investite cu soluţionarea acesteia, ori, după caz, unităţii deţinătoare.
Nu este întemeiat nici argumentul (adus în susţinerea aceluiaşi motiv de apel privitor la lipsa efectelor notificării reclamantelor), referitor la nesolicitarea restituirii în natură prin notificarea iniţială.
Notificarea iniţială a reclamantelor a avut semnificaţia juridică a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, măsuri ce pot consta în restituirea în natură a imobilului, atribuirea altui imobil în compensare, ori acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Regula instituită prin lege este a restituirii în natură. Prin urmare, în toate situaţiile în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, atât în faza administrativă, cât şi în cea juridică, se analizează posibilitatea restituirii în natură şi numai în cazul în care această restituire nu este posibilă, se recurge la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.
Cererile ulterioare formulate de reclamante prin care au insistat în finalizarea procedurii, menţionând că solicită restituirea imobilului, nu pot fi considerate cereri noi având ca obiect pretenţii distincte, separate, ci ca o întregire a notificării iniţiale, cât timp privesc măsuri reparatorii pentru acelaşi imobil.
Sunt nefondate şi susţinerile apelantelor potrivit cărora, imobilul nu se poate restitui în natură. Nu există o prevedere legală prin care se interzice restituirea imobilelor expropriate. Dimpotrivă, art. 11 din Legea nr. 10/2001 - prin care se reglementează situaţia imobilelor expropriate, cuprinde mai multe ipoteze de restituire în natură.
În cauză, pe baza înscrisurilor depuse şi a expertizei efectuate, s-a reţinut că terenul expropriat de la reclamante nu a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv pentru construirea unor blocuri de locuinţe, fiind doar în parte ocupat de stradă şi trotuar, iar diferenţa de teren solicitată în cauză, este ocupată de construcţii edificate de SC O.F. SA - construcţii neprevăzute prin actul exproprierii.
Prin urmare, nu s-a realizat scopul exproprierii în privinţa terenului ce a aparţinut reclamantelor, terenul căpătând altă destinaţie, încât concluzia ce se impune este a preluării fără titlu valabil a terenului.
Din aceste considerente, precum şi pentru că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/22001 - pârâta SC L. SA (care a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului) nu era societate privatizată, ci cu capital de stat, nu se poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Aplicabilitatea acestor dispoziţii este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două cerinţe: preluarea imobilului cu titlu valabil şi existenţa acestuia în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cu respectarea normelor legale. Neîndeplinirea oricăreia dintre aceste cerinţe, împiedică aplicarea textului invocat de apelante iar în speţă nu sunt întrunite aceste condiţii.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 1445 din 4 martie 2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, s-a constatat că în mod corect s-a reţinut în apel că imobilul se afla în patrimoniul SC L. SA - persoană juridică din categoria celor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, deci societate comercială la care statul era acţionar majoritar.
Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 - problema de drept a privit dezlegarea în primul ciclu procesual, în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică întrucât contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar textul legal are în vedere actele anterioare legii (decizia nr. 636/2007 a Curţii de Apel Craiova, menţinută prin decizia nr. 1445/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.)
Pe de altă parte, nulitatea actului juridic în discuţie este prevăzută expres de lege şi este atrasă de nerespectarea unei dispoziţii imperative a legii.
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că pârâta SC O.F. SA este succesoare a SC T.F.I. SA - cumpărătoarea imobilului de la SC L. SA - încât nu se poate considera terţ de bună credinţă invocând înscrierile efectuate de aceasta în CF privitoare la imobil - iar cumpărătoarea (care avea acelaşi sediu cu vânzătoarea şi deţinea cu chirie imobilul anterior înstrăinării), avea cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului astfel că nu a fost cumpărător de bună credinţă.
În primul ciclu procesual s-a clarificat şi calitatea procesual - pasivă a celor două pârâte, încât nu se mai poate repune în discuţie această excepţie în rejudecare .
Chiar dacă în sensul Legii nr. 10/2001 - pârâta SC O.F. SA nu este unitatea deţinătoare şi nu are atribuţii de soluţionare a notificărilor - se apreciază că nu se impune schimbarea sentinţei prin care s-a dispus restituirea imobilului, în contradictoriu cu ambele pârâte.
În condiţiile constatării nulităţii contractului de vânzare - cumpărare de care s-a prevalat pârâta spre a justifica deţinerea imobilului - faţă de aceasta cererea de chemare în judecată are semnificaţia unei revendicări pe deplin admisibilă.
În situaţia concretă în care se află intimatele reclamante (al căror bun a revenit în patrimoniul unei societăţi comerciale ulterior radiate), acestea nu au altă cale de redobândire a imobilului.
Împotriva deciziei men ţ ionată anterior a declarat recurs pârâta SC O.F. SA.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv efectele interdicţiei de înstrăinare instituite prin Legea nr. 10/2001 au fost în mod greşit extinse circumstanţelor cauzei. În continuare recurenta a prezentat situaţia de fapt asupra căreia consideră că instanţa de recurs urmează a stabili modalitatea corectă de aplicare a legii, ş i anume a făcut prezentarea cronologică a transferurilor succesive de proprietate precum şi a demersurilor întreprinse de către reclamante cu privire la imobilul revendicat.
Raportat la măsurile dispuse pe parcursul etapelor procesuale anterioare precum şi la considerentele instanţei de recurs, recurenta a considerat că se impun următoarele concluzii: în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în patrimoniul SC L. SRL; imobilul a fost vândut de către SC L. SRL la data de 1 noiembrie 2001, înainte de formularea de către reclamante a notificării; notificarea formulată de către reclamante a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, iar nu societăţii SC L. SRL, şi a vizat acordarea măsurilor reparatorii în echivalent (despăgubiri), iar nu restituirea în natură a Imobilului; către SC L. SRL nu a fost transmisă niciodată o notificare şi/sau informare privind intenţia persoanelor îndreptăţite de a redobândi în natură imobilul; instanţa de recurs a dispus rejudecarea cauzei şi verificarea incidenţei art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 „raportat la circumstanţele cauzei".
Recurenta a arătat în continuare că raportat la circumstanţele cauzei, decizia recurată este nelegală. Instanţa de recurs trebuie să stabilească dacă este aplicabilă interdicţia de înstrăinare instituită prin art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 şi imobilelor înstrăinate anterior formulării notificării, respectiv entităţilor juridice cărora o astfel de notificare nu le-a fost transmisă.
În rezolvarea acestei chestiuni, instanţa de recurs urmează a avea în vedere aspectele deja dispuse, cu caracter irevocabil, de către instanţa de recurs cu prilejul primului ciclu procesual; instanţa de recurs a dispus verificarea incidenţei art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 asupra circumstanţelor cauzei, fără însă a tranşa chestiunea incidenţei sau a efectelor. Opinia împărtăşită de instanţa de apel a fost în sensul că interdicţia de înstrăinare ar opera indiferent de succesiunea în timp a evenimentelor (deci chiar dacă la momentul încheierii actului juridic translativ de proprietate notificarea nu exista) şi indiferent de destinatarul notificării (deci chiar dacă părţile între care a fost încheiat actul juridic nu au fost beneficiarele notificării şi, deci, nu au avut cunoştinţă de formularea ei).
În continuare recurenta a sus ţ inut inaplicabilitatea interdicţiei de înstrăinare a imobilului, date fiind circumstanţele cauzei.
Demersul prealabil, absolut necesar aplicării unei interdicţii de înstrăinare, constă în stabilirea corectă a sferei şi condiţiilor de aplicare a unei asemenea interdicţii, ş i anume a sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007.
De altfel, acesta a fost şi sensul trimiterii cauzei spre rejudecare. Instituind o excepţie de la regula liberei circulaţii civile, normele speciale care instituie limitări trebuie interpretate şi aplicate exclusiv situaţiilor pe care le reglementează şi potrivit scopului pentru care au fost instituite.
Textele în discuţie prevăd că:
Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: ”(...) Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi."
Art. 21.1. din H.G. nr. 250/2007: „Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificaţii juridice multiple, respectiv: (...) b) indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară; c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar;"
Din analiza dispoziţiilor legale menţionate, se impun următoarele concluzii: sancţiunea nulităţii absolute vizează actele juridice de înstrăinare a imobilelor notificate; durata interdicţiei de înstrăinare este cuprinsă între data de 14 februarie 2001 şi momentul soluţionării procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de legea specială, proceduri referitoare la notificările formulate; scopul primordial al măsurii de indisponibilizare îl reprezintă îndeplinirea, de către unitatea notificată, a obligaţiei de restituire în natură a imobilelor notificate.
Raportat la circumstanţele cauzei, interdicţia de înstrăinare nu poate opera. Interdicţia de înstrăinare nu operează în speţă şi, pe cale de consecinţă, sancţiunea nulităţii absolute este greşit aplicată, dat fiind că reclamantele nu au solicitat în termen restituirea în natură a imobilului. Unitatea deţinătoare nu a cunoscut şi nici nu ar fi putut cunoaşte, prin urmare, intenţia fostului proprietar de a redobândi imobilul.
Prin notificarea formulată la data de 14 decembrie 2001, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, reclamantele au solicitat plata de despăgubiri în echivalent pentru terenul ce le aparţinuse. Abia ulterior, la data de 31 octombrie 2005 (după împlinirea termenului de depunere a notificărilor), reclamantele şi-au modificat solicitarea adresată prin notificare, din despăgubiri în echivalent, în restituirea în natură a terenului. Această modificare s-a făcut mult după termenul legal de depunere a notificărilor, astfel că reclamantele nu nai aveau dreptul să solicite restituirea în natură.
Este firesc să fie aşa întrucât solicitarea de restituire în echivalent (prin despăgubiri) produce alte efecte juridice decât notificarea de restituire în natură (în cazul depunerii în termen a unei notificări de restituire prin echivalent fiind permisă, spre exemplu, înstrăinarea imobilului de către deţinător). Prin urmare, reclamantele nu sunt îndreptăţite să obţină restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât nu au formulat în termenul legal o notificare de restituire în acest sens (în natură). Cu atât mai puţin notificarea de acordare de despăgubiri putea avea ca efect indisponibilizarea imobilului.
Notificarea formulată de către reclamante nu poate produce efecte faţă de autoarea recurentei, SC L. SRL. şi cu atât mai puţin fată de recurentă. Notificarea a fost adresată exclusiv Primăriei Municipiului Craiova.
Chiar dacă s-ar admite, ipotetic, că notificarea formulată în scopul obţinerii unor măsuri reparatorii în echivalent (despăgubiri) ar putea conduce la restituirea în natură a imobilului (producând efecte similare), din istoricul anterior prezentat rezultă că notificarea nu a fost adresată SC L. SRL. ci Primăriei Municipiului Craiova.
În această situaţie, notificarea nu poate produce efecte decât în raport cu persoana notificată, care are obligaţia de a o soluţiona în condiţiile prevăzute de lege, aceasta fiind singura entitate care, cunoscând existenţa notificării, ar fi putut fi sancţionată pentru nerespectarea interdicţiei impuse de legea specială răspunzând astfel scopului măsurii de indisponibilizare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat deja asupra efectelor produse de notificare exclusiv în privinţa persoanei notificate, sens în care s-a reţinut, într-o speţă similară, că "Notificarea formulată produce efecte în raport cu persoana notificată (...) indisponibilizarea la care se referă art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 priveşte bunurile deţinute la data intrării in vigoare a legii de una dintre entităţile cu personalitate juridică prevăzute de textul citat (...) în prezenta cauză. însă, notificarea este adresată Primăriei Municipiului laşi, iar cererea de notare a interdicţiei de înstrăinare priveşte indisponibilizarea imobilului, teren şi construcţie, proprietatea intimaţilor, bun dobândit prin cumpărare în baza contractului aflat la dosarul instanţei de apel".
Interpretarea contrară celei anterior expuse, respectiv interpretarea în sensul că interdicţia de înstrăinare operează chiar şi cu privire la imobilele nenotificate şi/sau faţă de persoanele juridice cărora nu li s-a adus la cunoştinţă existenţa notificării, ar conduce la concluzia că, în perioada cuprinsă între 14 februarie 2001 şi august 2002 (momentul expirării termenului de depunere a notificărilor), niciuna dintre societăţile comerciale nu ar fi putut încheia acte translative de proprietate cu privire la imobilele deţinute în patrimoniu, indiferent dacă existau sau nu notificări privind declanşarea procedurilor de restituire cu privire la acestea. Practic, ar însemna să se admită că, pentru a se evita riscul descoperii ulterioare a unei astfel de notificări cu privire la un imobil din patrimoniu, nici un act translativ de proprietate nu ar fi trebuit încheiat, cu atât mai mult cu cât provenienţa imobilelor şi existenţa sau inexistenţa unor acte de preluare de către stat nu reprezintă informaţii care să fi fost accesibile la acel moment. Or, o astfel de interpretare este absurdă şi depăşeşte scopul instituirii interdicţiei de înstrăinare (asigurarea posibilităţii de a restitui în natură imobilele notificate) atât timp cât această categorie de persoane juridice (care deţin bunuri imobile nenotificate) ar fi fost lipsite de prerogativa dispoziţiei în mod absolut nejustificat.
Dat fiind că, pe de o parte, nici SC L. SRL şi nici recurenta nu au avut cunoştinţă despre formularea unei notificări cu privire la imobil iar, pe de altă parte, faptul că oricum notificarea formulată şi adresată altei entităţi nu a vizat restituirea în natură a imobilului, apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile stricte şi limitative prevăzute de lege pentru a opera interdicţia de înstrăinare şi, prin urmare, decizia recurată se impune a fi modificată.
Recurenta a arătat în continuare că actul de înstrăinare dintre SC L. SRL şi recurentă a fost încheiat cu bună-credin ţ ă, astfel că este valabil, potrivit art. 46 alin. (2) din legea 10/2001. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001 la BNP C.G. din Craiova, între vânzătoarea SC L. SRL şi cumpărătoarea SC T.F.I. SA, imobilul nu fusese notificat. Mai mult decât atât, notificarea depusă ulterior de reclamante a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, fiind transmisă de aceasta din urmă, spre soluţionare, recurentei, abia la data de 20 decembrie 2005. În plus, prin notificarea formulată iniţial, reclamantele au solicitat doar restituirea în echivalent a imobilului, prin plata de despăgubiri, iar abia la data, de 31 octombrie 2005, reclamantele şi-au modificat solicitarea iniţială şi au solicitat restituirea în natură a terenului. Aşa fiind, înstrăinarea imobilului înainte ca reclamantele să adreseze o notificare de restituire în natură este pe deplin valabilă.
Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta a intrat în proprietatea imobilului înainte ca reclamantele să formuleze o notificare de restituire în natură a terenului, este evident că recurenta, ca de altfel şi vânzătoarea SC L. SA, au încheiat cu bună-credinţă contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului. Concluzia instanţei de apel privind lipsa bunei credinţe este exclusiv enunţată, fără însă a fi susţinută cu argumente.
Recurenta este un terţ dobânditor de bună credinţă şi cu titlu oneros, care a dobândit dreptul de proprietate întemeindu-se pe înscrierile din cartea funciară. Astfel cum rezultă din situaţia de fapt anterior descrisă, imobilul a fost dobândit de către SC T.F.I. SA în data de 1 noiembrie 2001, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001 la BNP C.G. din Craiova, de la societatea SC L. SRL. Astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, dobânditorul bunului imobil a avut în vedere formalităţile de publicitate imobiliară efectuate deja în legătură cu acesta de către vânzător şi a efectuat, la rândul său, înscrierea dreptului de proprietate astfel dobândit, după cum rezultă din încheierea nr. 6628/2002 a Biroului de CF de pe lângă Judecătoria Craiova, judeţul Dolj.
Imobilul a suferit ulterior alte două transferuri succesive de proprietate, respectiv urmare a unei divizări parţiale, a fost transferat către SC T.F.I. SRL Internaţional, iar ulterior acţiunile acestei societăţi au fost integral vândute, denumirea societăţii devenind, în prezent, SC O.F. SA România. Întrucât fiecare dintre aceste transferuri de proprietate asupra imobilului a presupus efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, buna-credin ţ ă a dobânditorului actual nu poate fi pusă la îndoială. În aceste condiţii, dat fiind că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, iar formalităţile de publicitate imobiliară au fost îndeplinite, devin aplicabile şi dispoziţiile speciale ale art. 36 pct. 1 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996 care instituie un termen de prescripţie de 3 ani al dreptului de a cere rectificarea înscrierii dreptului în cartea funciară, termen care începe să curgă la momentul în care a fost înregistrat dreptul de proprietate al SC L. SRL. După împlinirea acestui termen, dreptul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros se consolidează, acesta (şi, implicit, succesorii săi) bucurându-se pe deplin de efectele publicităţii imobiliare.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În esen ţ ă, recurenta invocă următoarele argumente în sensul respingerii cererii de constatare a nulită ţ ii contractului nr. V1. din 1 noiembrie 2001încheiat între autoarea sa ş i SC L. SA:
- instanţa de recurs a dispus rejudecarea cauzei şi verificarea incidenţei art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 „raportat la circumstanţele cauzei";
- contractul a fost încheiat înainte de formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, de ş i după intrarea în vigoare a acestei legi;
- notificarea formulată de către reclamante a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, iar nu societăţii SC L. SRL, şi a vizat acordarea măsurilor reparatorii în echivalent (despăgubiri), iar nu restituirea în natură a imobilului;
- către SC L. SRL nu a fost transmisă niciodată o notificare şi/sau informare privind intenţia persoanelor îndreptăţite de a redobândi în natură imobilul;
- autoarea recurentei a fost de bună credin ţ ă întrucât s-a întemeiat pe înscrierile din cartea funciară.
În spe ţ ă este vorba despre un imobil care făcea obiectul Legii nr. 10/2001 ş i care la data intrării în vigoare a acestei Legi se afla în patrimoniul unei societă ţ i comerciale în care statul era ac ţ ionar majoritar în sensul art. 20 alin. (1) (forma în vigoare la data înstrăinării imobilului).
Înalta Curte va face trimitere în continuare la prevederile legale în forma în vigoare la data înstrăinării imobilului, în aplicarea principiului tempus regit actum.
Imobilul în cauză a fost înstrăinat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de formularea în termenul prevăzut la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (prelungit succesiv) a notificării.
În aceste condi ţ ii se pune problema dacă Legea nr. 10/2001 a realizat o indisponibilizare a bunurilor care făceau obiectul său (până la prevederea expresă a sanc ţ iunii nulită ţ ii prin art. 21 alin. (5) a ş a cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005) ş i dacă da, de când opera această indisponibilizare, de la data intrării în vigoare a legii sau de la data formulării efective a notificării.
Se mai pune de asemenea problema, dacă operează indisponibilizarea, în cazul în care notificarea este adresată unei alte unită ţ i decât cea care de ţ ine imobilul, ş i în cazul în care prin notificare s-au cerut ini ţ ial despăgubiri ş i abia ulterior restituirea în natură.
Faptul că ini ţ ial reclaman ţ ii au cerut restituirea prin echivalent a imobilului preluat abuziv şi abia ulterior restituirea în natură (pe lângă faptul că imobilul a fost înstrăinat de unitatea de ţ inătoare înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru formularea notificării, fără a a ş tepta să vadă dacă imobilul va face obiectul unei notificări, fiind astfel nerelevant sub aspectul stabilirii atitudinii subiective a păr ţ ilor contractante dacă reclaman ţ ii au cerut restituirea prin echivalent sau în natură prin notificarea ini ţ ială) nu o îndreptă ţ ea pe unitatea de ţ inătoare să înstrăineze imobilul, chiar dacă această opera ţ iune ar fi avut loc după formularea notificării, având în vedere că în chiar art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se precizează expres regula restituirii în natură a imobilelor care fac obiectul acestei legi, fiind prevăzute expres imobilele pentru care se acordă măsuri reparatorii în echivalent.
Această regulă este întărită prin mai multe prevederi ale Legii nr. 10/2001, de ex. art. 7, 9, 12, 24 (conform formei ini ţ iale a Legii nr. 10/2001).
Astfel, potrivit art. 7 :
„ (1) De regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
(2) Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.”
Ca atare, voinţa persoanei îndreptă ţ ite de a i se acorda despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) nu putea produce efecte decât în condi ţ iile expres prevăzute de lege, iar stabilirea îndreptă ţ irii la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent nu putea avea loc decât la momentul solu ţ ionării notificării, moment până la care imobilul era indisponibilizat.
De asemenea, faptul că notificarea a fost trimisă primăriei iar nu unită ţ ii de ţ inătoare, nu este de natură a se trage concluzia că nu mai opera indisponibilizarea imobilului până la finalizarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, având în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) prima teză „În cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti.”, aceasta fiind obligată, conform alineatelor următoare, să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare a acesteia, iar potrivit art. 21 alin. (4) „Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul.”
Mai mult, legea reglementează ş i situa ţ ia în care persoana îndreptă ţ ită trimite notificarea unei unită ţ i care nu deţine imobilul solicitat (art. 25), caz în care, de la primirea comunicării prevăzute de lege curge un nou termen de notificare.
Ca atare, dispozi ţ iile legii fiind clare, chiar dacă imobilul ar fi fost înstrăinat după formularea notificării recurenta nu s-ar fi putut apăra prin sus ţ inerea că autoarea sa ar fi fost de bună credin ţ ă la încheierea contractului, întrucât cu minime diligen ţ e ar fi putut afla că a fost formulată o notificare cu privire la imobilul în cauză, care a fost adresată primăriei, posibilitate pe care chiar Legea nr. 10/2001 o prevede, a ş a cum s-a arătat mai sus.
De altfel, a ş a cum s-a re ţ inut mai sus, imobilul a fost înstrăinat de unitatea de ţ inătoare înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru formularea notificării, fără a a ş tepta să vadă dacă imobilul va face obiectul unei notificări, fiind astfel nerelevant sub aspectul stabilirii atitudinii subiective a păr ţ ilor contractante faptul că reclaman ţ ii au adresat notificarea primăriei iar nu unită ţ ii de ţ inătoare.
În ceea ce prive ş te data de la care se produce indisponibilizarea bunurilor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi decât data intrării în vigoare a legii, iar nu data formulării notificării, având în vedere că a ş a cum s-a re ţ inut anterior finalitatea aplicării legii este restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul acesteia, restituirea prin echivalent fiind prevăzută cu titlu de excep ţ ie. Dacă s-ar opta pentru interpretarea propusă de către recurentă aceasta ar duce la eludarea legii, prin aceea că până la formularea notificării de către persoana îndreptă ţ ită s-ar fi putut înstrăina toate imobilele care fac obiectul legii, fapt ce ar fi avut drept consecin ţ ă nemaiatingerea finalită ţ ii legii.
Această interpretare este confirmată de prevederile art. 42 alin. (1) care fac trimitere expresă la momentul intrării în vigoare a legii, în legătură cu distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul acestei legi, deci acest moment este aplicabil cu atât mai mult raportat la înstrăinarea imobilelor care fac obiectul legii.
De altfel, prin art. 43 se prevede expres posibilitatea înstrăinării imobilelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă care nu se restituie persoanelor îndreptăţite. Per a contrarilor, imobilele care se restituie sau care au voca ţ ia, la data intrării în vigoare a legii, spre a fi restituite, nu pot fi înstrăinate.
În ceea ce prive ş te felul nulită ţ ii contractului încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la un imobil care face obiectul acestei legi ş i care nu se situează în categoria imobilelor excluse de la restituirea în natură, nu este corectă afirma ţ ia recurentului în sensul că sunt aplicabile prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul nulită ţ ii actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi.
Aceste prevederi se referă la actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, fapt care rezultă din prevederile art. 46 alin. (5) potrivit cărora prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Este evident că nu poate să curgă termenul de prescrip ţ ie special, de la data intrării în vigoare a legii, decât pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a legii iar nu şi pentru contractele care nu existau la această dată.
Ca atare, pentru stabilirea regimului nulită ţ ii contractului în cauză este aplicabil dreptul comun, iar nu dispozi ţ iile speciale ale art. 46 din Legea nr. 10/2001.
A ş a cum s-a re ţ inut anterior, înstrăinarea unui imobil care făcea obiectul Legii nr. 10/2001 înainte de finalizarea procedurii prevăzute de această lege ar duce la eludarea legii, a cărei finalitate este restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul acesteia, restituirea prin echivalent fiind prevăzută cu titlu de excep ţ ie.
Or, încheierea unui act juridic cu fraudarea legii reprezintă o cauză de nulitate absolută potrivit dreptului comun.
Prin dispozi ţ iile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a ş a cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 nu s-a făcut altceva decât să se reia dispozi ţ ia din dreptul comun prin precizarea expresă a sanc ţ iunii de drept civil de care sunt lovite actele de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul acestei legi încheiate înainte de finalizarea procedurii de restituire prevăzută de această lege.
Este nefondată sus ţ inerea recurentei în sensul că autoarea sa a fost de bună credin ţ ă la încheierea contractului nr. V1. din 1 noiembrie 2001 cu SC L. SA, întrucât la acel moment cu privire la acel imobil nu se formulase notificare.
În raport cu situa ţ ia specială a imobilului în cauză, buna credin ţ ă este reprezentată de credin ţ a păr ţ ilor contractante că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar nu că nu a fost notificat, atâta timp cât la momentul încheierii contractului nu expirase termenul prevăzut de art. 21 alin. (1), cu modificările ulterioare, pentru a se formula notificarea.
Faptul că imobilul făcea obiectul Legii nr. 10/2001 rezulta din situa ţ ia juridică a imobilului raportată la prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 din Lege, iar principiul restituirii în natură rezulta din prevederile Legii men ţ ionate mai sus, când s-a analizat acest aspect.
Ca atare, autorul recurentei putea afla cu minime diligen ţ e că imobilul în cauză făcea obiectul Legii nr. 10/2001, că se afla în de ţ inerea unei societă ţ i comerciale la care statul era acţionar majoritar, astfel că art. 20 alin. (1) teza finală impunea restituirea în natură, ş i că nu putea fi înstrăinat în mod valabil până la lămurirea situa ţ iei sale juridice.
Faptul că imobilele care făceau obiectul acestei legi nu puteau fi înstrăinate până la lămurirea situa ţ iei lor juridice potrivit Legii nr. 10/2001 rezultă din chiar finalitatea legii, restituirea în natură a acestor imobile, a ş a cum s-a men ţ ionat anterior, dreptul de dispozi ţ ie al unită ţ ilor deţinătoare (unită ţ i de stat) fiind limitat în cadrul unui interval rezonabil de timp, dat de termenul pentru formularea notificării, rapiditatea solu ţ ionării acesteia fiind la dispozi ţ ia unită ţ ii de ţ inătoare.
Această limitare a unui atribut al dreptului de proprietate asupra imobilelor ce făceau obiectul legii ş i care se aflau în de ţ inerea unor societă ţ i ale statului este justificată de respectarea dreptului de proprietate al persoanelor de la care aceste imobile au fost preluate abuziv de către stat.
Nu se pune problema inopozabilită ţ ii acestei situa ţ ii juridice întrucât nu ar fi fost men ţ ionat în cartea funciară faptul că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu prevede o astfel de obliga ţ ie, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea, fiind publicată în Monitorul oficial, era prezumată a fi cunoscută de către toate persoanele interesate.
Recurenta reclamantă este având cauză fa ţ ă de societatea care a încheiat contractul cu SC L. SA, SC T.F.I. SA, ca urmare a divizării par ţ iale a acestei societăţi, în calitate de succesor cu titlu universal, în urma căreia a preluat ş i imobilul în cauză, astfel că actul juridic încheiat de autorul său î ş i produce efectele ş i fa ţ ă de aceasta, preluând toate drepturile ş i obliga ţ iile autorului, raportat la patrimoniul preluat.
Ca atare, nu se pune problema unor transferuri succesive de proprietate ulterioare încheierii contractului nr. V1. din 1 noiembrie 2001, ci de preluarea unor drepturi ş i obliga ţ ii de la autoarea sa, în calitate de având-cauză.
Celelalte aspecte, legate de faptul că ini ţ ial prin notificare s-a cerut restituirea prin echivalent ş i că notificarea a fost adresată primăriei, au fost analizate mai sus ş i nu au inciden ţ ă cu privire la stabilirea bunei credin ţ e a autoarei recurentei care ar fi trebuit să existe la data încheierii contractului, întrucât notificarea a fost formulată în termen, dar după momentul încheierii contractului în cauză.
În ceea ce prive ş te aplicarea art. 36 pct. 1 ş i art. 38 din Legea nr. 7/1996, dispozi ţ ii legale invocate de către recurentă, pe de o parte, obiectul prezentului litigiu nu îl constituie o ac ţ iune în rectificare de CF. Pe de altă parte, autoarea recurentei, fa ţ ă de care recurenta este având cauză, nu poate invoca buna credin ţ ă la încheierea actului, pentru considerentele expuse anterior, astfel că nu se încadrează în ipoteza art. 38 din Legea nr. 7/1996, ci în ipoteza art. 37 alin. (1), care reglementează regula imprescriptibilită ţ ii ac ţ iunii în rectificare de CF.
În consecin ţ ă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 ş i art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.F. SA împotriva deciziei nr. 309 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6918/2012. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 6912/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
