ICCJ. Decizia nr. 7150/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7150/2012
Dosar nr. 39383/3/2010
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 mai 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii I.C. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata diferenţei de preţ dintre valoarea imobilului, aşa cum a fost apreciată şi dispusă de instanţă prin sentinţa civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, încasată cu titlu de despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 3, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamanţii au susţinut că au cumpărat imobilul situat la adresa menţionată mai sus prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 instanţa a constatat irevocabil nulitatea absolută a acestui contract.
În aceste condiţii, reclamanţii au formulat acţiune pentru plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus imobilului şi pentru restituirea preţului reactualizat, solicitând totodată recunoaşterea unui drept de retenţie până la achitarea acestor sume de către proprietarii recunoscuţi de instanţă, iar prin sentinţa civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005 s-a dispus admiterea în parte a acţiunii, obligarea statului român la despăgubiri constând în contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile şi la plata preţului reactualizat, fiind respins capătul de cerere având ca obiect instituirea dreptului de retenţie.
Sentinţa a fost pusă în executare, iar prin acţiunea de faţă reclamanţii solicită acordarea despăgubirilor constând în diferenţa între preţul de piaţă al imobilului şi despăgubirile acordate deja prin hotărârea pusă în executare, având în vedere faptul că au fost de bună-credinţă la încheierea contractului şi dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Prin sentinţa civilă nr. 3753 din 10 martie 2010, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din care rezultă că valoarea obiectului acţiunii este de 515.965 RON, iar prin sentinţa civilă nr. 897 din 04 mai 2011 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, ca neîntemeiată, iar pe fond, s-a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtul are calitate procesuală pasivă faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile speciale cuprinse în această lege aplicându-se prioritar în raport cu dispoziţiile de drept comun, care reglementează evicţiunea.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanţii au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, sector 3, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract, în considerentele hotărârii reţinându-se expres că înstrăinarea imobilului nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale nici din partea cumpărătorilor, nici din partea vânzătorilor.
În această situaţie, instanţa a apreciat că reclamanţii nu pot beneficia de despăgubirile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, constând în restituirea valorii de piaţă a imobilului, textul condiţionând acordarea unor astfel de despăgubiri atât de existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cât şi de încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995.
Susţinerile reclamanţilor cu privire la buna-credinţă la încheierea contractului au fost înlăturate de instanţa de fond, reţinându-se că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit contrariul.
S-a considerat că şi dacă reclamanţii au beneficiat de restituirea preţului actualizat achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, această împrejurare nu reprezintă o cerinţă necesară şi suficientă pentru a obţine şi diferenţa până la valoarea actuală de piaţă a imobilului, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum se deduce cu suficientă claritate din cuprinsul deciziei civile nr. 1658 din 20 iunie 2003.
Prin decizia civilă nr. 55/A din 13 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
Conform probelor administrate în cauză, reclamanţii au cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997, încheiat cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti, sector 3, pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi ai statului.
Prin sentinţa civilă nr. 6592 din 19 iunie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul civil nr. 4389/1997, definitivă şi irevocabilă, imobilul cumpărat de reclamanţi a fost retrocedat numiţilor M.I. şi M.V., iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanţi în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul civil nr. 9987/301/2003, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi împotriva intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost obligat pârâtul să plătească acestora suma de 1.282.040.000 ROL, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului, precum şi preţul reactualizat în cuantum de 157.107.149 ROL.
Prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanţii au solicitat instanţei de fond obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata de despăgubiri reprezentând diferenţa între preţul de piaţă al imobilului de care au fost evinşi şi despăgubirile ce le-au fost acordate prin sentinţa civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, invocând în drept dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar în fapt hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului lor de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile la restituirea preţului reactualizat, iar art. 501 din aceeaşi lege reglementează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Din interpretarea sistematică a celor două norme rezultă că legiuitorul a înţeles să despăgubească diferit pe chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, după cum aceste acte au fost încheiate sau nu cu respectarea legii ce a stat la baza încheierii lor, respectiv a Legii nr. 112/1995, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.
În speţa dedusă judecăţii actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanţii reclamanţi a fost desfiinţat prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, astfel cum s-a arătat deja, iar în considerentele acestei decizii s-a reţinut expres faptul că „înstrăinarea imobilului în litigiu nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, nici din partea cumpărătorilor şi nici din partea vânzătorului”, precum şi reaua-credinţă a părţilor la momentul încheierii actului.
Decizia irevocabilă menţionată anterior a fost pronunţată în contradictoriu cu reclamanţii, situaţie în care modalitatea în care instanţa de judecată a dezlegat prin această hotărâre situaţia de fapt şi de drept privind valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin raportare la dispoziţiile acestei legi şi buna-credinţă a părţilor la momentul încheierii actului se bucură de puterea lucrului judecat şi nu mai putea fi analizată de instanţă în prezenta cauză, astfel cum s-a solicitat de către reclamanţi.
Nelegalitatea actului de vânzare-cumpărare invocat de reclamanţi, reţinută expres în considerentele deciziei menţionate anterior face ca aceştia să nu poată beneficia de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, soluţia pronunţată în acest sens de instanţele anterioare fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii interne, dar şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Conform art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, o rice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dispoziţiile precedente nu aduc însă atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
Prin lege internă [art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] s-a prevăzut expres dreptul persoanelor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, la restituirea preţului plătit, reactualizat cu indicele de inflaţie, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond, constatând că reclamanţilor le-au fost deja acordate aceste despăgubiri prin hotărâre judecătorească executorie a respins acţiunea acestora ca neîntemeiată.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii I.C. şi I.M. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care este prefect aplicabil raportului juridic dedus judecăţii şi care le conferă dreptul la plata pretenţiilor solicitate.
Dispoziţiile legale menţionate impun îndeplinirea cumulativă a două condiţii: contractele de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar contractele de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Ori, în măsura în care norma legală menţionată vizează contracte anulate (sau nule absolut) este evident că aceste acte au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
Nu poate fi primită susţinerea instanţei de apel potrivit căreia acest text legal ar fi aplicabil doar contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementa încheierea lor, întrucât contractele încheiate în astfel de condiţii nu pot fi anulate. Prin urmare, dacă norma indicată nu poate fi aplicată unor contracte încheiate cu respectarea sa, interpretarea sa în sensul contrar ar conduce la inaplicabilitatea sa, contravenind astfel principiului interpretării legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, astfel cu prescriu dispoziţiile art. 978 C. civ.
O interpretare corectă a textului legal menţionat ar fi aceea că el devine operant în situaţia în care motivul de desfiinţare este străin de culpa chiriaşului, tocmai situaţia în cauză, din care rezultă că desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare a fost determinată de conduita culpabilă a Statului Român şi nu se datorează culpei lor.
Au solicitat admiterea recursul şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe în sensul admiterii acţiunii deduse judecăţii, astfel cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2011, având astfel următorul cuprins: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Tot astfel, după art. 50, prin acelaşi act normativ sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză”.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 501 este evidentă concluzia că nu toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenţii nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi a menţinerii valabilităţii acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
În acest sens, deşi se poate reţine că, în sensul său etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid suferre - instanţa de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat, şi, cum obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executată, apare ca şi când nu a existat vreodată, restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Or, în speţa dedusă judecăţii, prin decizia civilă nr. 1658/2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este exclusă buna-credinţă a cumpărătorilor, contractul de vânzare-cumpărare fiind anulat.
Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul recurs, urmând a se constata că în cauză a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al reclamanţilor ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie ce exclude aplicabilitatea şi incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii raportat la incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanţii având dreptul doar la restituirea preţului actualizat plătit, de care au beneficiat în urma litigiului purtat anterior cauzei de faţă.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.M. şi I.C. împotriva deciziei nr. 55/A din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7148/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7152/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
