ICCJ. Decizia nr. 6820/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6820/2012
Dosar nr. 210/2/2011
Şedinţa publică de la 7 noiembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 655 din 26 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis excepţia prematuritătii acţiunii formulate de reclamanta T.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, pe care a respins-o ca prematur formulată.
Tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2006, reclamanta a formulat contestaţie împotriva refuzului tacit al pârâtului de restituire a imobilului situat în Bucureşti, str. R., sector 1, solicitând restituirea în natură sau acordarea unui alt imobil în compensare.
Nu este posibilă sesizarea instanţei cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 înainte de emiterea dispoziţiei motivate, conform procedurii instituite de legea specială.
Prin decizia nr. 260/A din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că neîndeplinirea obligaţiei pârâtului de rezolvare a notificării, nu împiedică instanţa să cerceteze pretenţia formulată de reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor legii speciale, pentru că nu poate anihila dreptul de acces la justiţie
Reinvestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, prin sentinţa nr. 1513 din 30 septembrie 2008, a admis în parte acţiunea reclamantei.
A obligat pârâtul să restituie în natură reclamantei terenul în suprafaţă de 52 m.p., situat în Bucureşti str. R., sector 1 şi să acorde în compensare, pentru suprafaţa de teren de 190 m.p. ce nu poate fi restituit în natură, terenul în suprafaţă de 190 m.p., identificat ca şi în anexa nr. 2 a raportului de expertiză întocmit de expert N.C.
A respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru restul de teren şi construcţiile demolate.
Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost expropriat prin decretul nr. 31/1962 din proprietatea autorilor reclamantei, N.P. şi N.G.
Reclamanta şi ceilalţi moştenitori ai autorilor comuni au formulat notificare, dar, ulterior, prin contractul autentificat sub nr. 8 din 9 ianuarie 2006, reclamanta a cumpărat toate drepturile rezultând din notificare.
Potrivit raportului de expertiză, doar terenul în suprafaţă de 56 m.p. poate fi restituit în natură.
Pentru diferenţa de teren, de 190 m.p., expertul a identificat în imediata apropiere a terenului din str. R., un teren liber în suprafaţă de 190 m.p., cu o valoare identică, care poate fi acordat în compensare.
Pentru restul de teren nerestituit, respectiv 39 m.p. şi pentru construcţiile demolate, tribunalul a constatat că urmează ca reclamanta să primească despăgubiri, dar cuantumul acestora nu poate fi stabilit de instanţă, faţă de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia nr. 580 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi pârât.
Instanţa de apel a reţinut că, în lipsa unor dovezi certe cu privire la regimul juridic al terenului ce se solicită a fi atribuit în compensare şi cu privire la valoarea construcţiilor demolate, nu poate aprecia cu privire la susţinerile reclamantei.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că hotărârea atacată este temeinică şi legală, faţă de împrejurarea că pârâtul nu a invocat nici un mijloc de apărare, întâmpinare sau obiecţiuni la raportul de expertiză în faţa primei instanţe.
Prin decizia nr. 6380 din 26 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că, în condiţiile în care probele administrate la cererea reclamantei erau insuficiente, instanţa era datoare, conform art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului. Era necesară completarea probatoriului prin efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în scopul identificării certe, prin puncte de reper, a suprafeţei S2/1, expertul urmând a stabili dacă restul suprafeţei cerută în compensare este sau nu liberă de construcţii sau afectată de utilităţi publice.
Investită din nou cu judecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă.
A modificat în parte sentinţa nr. 1513 din 30 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul că a obligat pârâtul să acorde în compensare reclamantei terenul în suprafaţă de 51 m.p., identificat ca S2/1 în Planul anexă nr. 2 la expertiza întocmită de expert N.C.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
A respins apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Instanţa de apel a constatat că, fiind casată în tot decizia prin care au fost respinse apelurile reclamantei şi al pârâtului, este reinvestită cu rejudecarea ambelor apeluri declarate în cauză.
Apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primar general nu este fondat, deoarece prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a statuat că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz supus cenzurii instanţei de judecată.
Instanţa de apel a mai reţinut că Înalta Curte, prin decizia de casare, a constatat că dreptul de restituire este definitiv stabilit şi pentru suprafaţa de teren de 39 m.p. şi construcţiile demolate.
Cât priveşte suprafaţa de teren identificată ca S2/1, instanţa de apel a constatat că nu face parte din domeniul public şi că nu reprezintă o componentă a ansamblurilor de locuinţe apropiate, motiv pentru care poate fi acordată în compensare.
În ceea ce priveşte echivalenţa valorică dintre cele două terenuri, Curtea de Apel a constatat că acestea sunt egale, iar valoarea construcţiei demolate corespunde suprafeţei de 12 m.p.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.1 din Normele metodologice de aplicare a legii speciale şi a prezentat consideraţii generale cu privire la măsura compensării şi la noţiunea de „bun disponibil".
A mai făcut referire la practica judecătorească şi la soluţiile Comisiilor de aplicare a Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 247/2005, insistând asupra inechităţilor ce se creează în practică între foştii proprietari.
Recurentul a mai arătat că nu s-au făcut dovezi, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, că reclamanta nu a primit despăgubiri.
Recursul declarat de pârât este nul, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 302 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care există motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu de către instanţă.
Dezvoltarea criticilor presupune, însă, formularea unor critici care au legătură cu situaţia de fapt şi cu problemele de drept dezlegate de instanţă.
În cauză, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., referitoare la hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Dezvoltarea criticilor, însă, vizează aspecte străine de cauză, pentru că nu au legătură cu dezlegarea dată de instanţele de judecată pricinii sau nu permit încadrarea în nici una din ipotezele reglementate de art. 304 din C. proc. civ.
Astfel, problemele de drept ce au făcut obiect de analiza la instanţa de apel nu au vizat aspectele menţionate de recurent în cererea de declarare a recursului, ci limitele reinvestirii instanţei de apel, posibilitatea atribuirii în compensare a suprafeţei de teren identificată de expert şi echivalenţa valorică a acestuia.
Cu toate acestea, o parte din criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, nu au legătură cu litigiul, deoarece aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 nu a interesat soluţionarea litigiului, iar recurentul pârât nu a formulat apărări în acest sens.
Restul criticilor nu permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 din C. proc. civ., deoarece, deşi invocă formal încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurentul nu face critici de nelegalitate, mulţumindu-se să prezinte texte de lege şi să facă aprecieri teoretice asupra unor noţiuni, fără să prezinte în concret în ce a constatat greşeala instanţei în aplicarea textelor de lege incidente.
Faţă de cele arătate şi constatând că nu există vreun motiv de ordine publică invocat de recurent pe parcursul judecăţii recursului sau care să poată fi invocat din oficiu de instanţa de recurs, se va constata nul recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 808A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6821/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6817/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
